Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menționat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA și țările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relațiilor cu China, Rusia, Turcia și alte țări”, “efectele economice prea mici ale acțiunii externe”, “absența oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus și ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar și a acelora în care alte țări practică concursul” (Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depășite, dar cu timpul, într-o atmosferă de suficiență, trec ca ceva normal.
S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecințe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clișee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol profilat, cei care s-au pronunțat s-au mișcat mai curînd în palavre, ca să se știe cât de conformiști sunt. Nu s-a înaintat spre vreo idee, decum spre articularea unei concepții.
Falsificările, în schimb, ocupă ecranul. Unul se laudă că a readus clauza națiunii celui mai favorizate, când lucrurile au ținut de reevaluări ale politicii americane. Meritul vizitei lui Ioan Paul al II-lea este revendicat de marginali, câtă vreme președinții care au avut inițiativa și realizarea, n-au coborât în dispută. Au fost chestiuni decise direct cu cancelarul Kohl, dar s-au trecut în alt cont. Unii își atribuie intrarea în Europa, dar, cum atestă documentele, negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost inițiate sub guvernul Isărescu, Educația fiind, deja în mai 2000, primul capitol închis. Capitolele negocierii au fost închise șase sub acel guvern, restul sub guvernul Năstase. Alții se flatează cât de mare a fost succesul închiderii, în vreme ce devine tot mai evidentă incompetența cu care s-au negociat capitole cheie (agricultura în primă linie). Câștigarea contenciosului pentru insula Șerpilor s-a datorat, în realitate, contactelor lui Adrian Năstase cu autorități internaționale. Chestiunea tezaurului s-a redeschis, de fapt, cu perspective noi, în vara lui 2012, cum a arătat deunăzi un istoric prestigios, pentru ca apoi să înghețe la loc. Lista poate continua. Doar încă o remarcă: nu va fi niciodată credibilitate și respect cât timp onestitatea lipsește!
Din capul locului, Adrian Severin face excepție în raport cu acest curs de politică acefală și caducă și amintește de o cu totul altă abordare. După mulți ani de la părăsirea Ministerului de Externe și îndeplinind, între timp, mai multe roluri internaționale, oricum bine introdus în materie, el dă o carte plină de idei și de patos: România subiect sau obiect al geopoliticii? <Lista lui Severin> pe înțelesul tuturor (Editura Compania, București, 2015, 414 p.). Este o carte, inevitabil polemică, de diagnoză a situației României, de evaluare a politicilor Uniunii Europene și de caracterizare a relațiilor internaționale, plecând de la evenimentele ultimilor ani.
Datorată unui autor cultivat, cu concepție proprie, România subiect sau obiect al geopoliticii? oferă cititorului argumente pe baza cronicii acestor ani și sugerează încotro s-ar putea merge. În privința datelor luate ca obiect de reflecție, nu sunt multe de adăugat, faptele invocate fiind fapte. Sunt supuse examinării dependența evaluării României la Bruxelles de clamările unor concetățeni aflați în treabă prin Europa, implicații ale evenimentelor din jurul lui iunie 2012, cotitura spre justiție în societatea noastră, se analizează precis afacerea EADS (pp. 230-231), deturnarea propagandistică a instituțiilor culturale (p. 62), criza ucrainiană, disidența lui Victor Orban (la pp. 257-264 găsim o examinare dintre cele mai pătrunzătoare în literatura internațională!) și starea reperelor din societățile moderne la început de secol (pp. 111-114).
Familiarizat cu explorări geopolitice, Adrian Severin proiectează lumina reflectorului asupra consecințelor intrării României în câmpul de forțe al competițiilor lumii de astăzi (Est-Vest, Europa atlantizată-Eurasia, SUA-Rusia, SUA-UE, etc.). Faptele sunt prelucrate până la nivelul unei interpretări cuprinzătoare. Miezul acesteia se lasă surprins în acest pasaj: “…nu numai Rusia dorește ca România să fie lăsată la porțile Occidentului. Același lucru îl doresc și națiunile imperiale occidentale, pentru că o Românie europeană așezată solid pe picioarele ei este prea mare spre a fi integrată și prea indigestă spre a fi tolerată. O Europă politică integrând cu adevărat România nu poate fi dominată confortabil de hegemonii Apusului” (p.71). Cuvinte tari, cu sugestii ce bat simultan în adâncimea istoriei și în indeterminarea viitorului! Adrian Severin descrie în expresii sugestive felul în care România este tratată și nu se poate contesta ancorarea într-o seamă de fapte a opticii sale. Așa cum a fost condusă mai nou, România a devenit, într-adevăr, sub câteva aspecte, obiect al deciziilor ce se iau în altă parte. Aș aminti, însă, că, înainte de a ne întreba asupra dependențelor, așadar asupra a ceea ce, eventual, le fac românilor alții, ar trebui să chestionăm acțiunea românilor, adică ceea ce românii acceptă să li se facă sau ei înșiși nu fac ori fac greșit. Desigur, Adrian Severin nu este străin de această punere a problemei, dar, cel puțin în cartea sa, accentul cade pe dependențele românilor de alții.
Diferența, pe care mă simt dator să o scot în lumină, este de plasare a accentului. Spre a fi limpede, a pune în seama istoriei universale necazuri indigene, poate părea realist, dar nu spune destul; a lua în seamă ceea ce fac sau nu fac cei vizați, nu este confortabil, dar poate deschide calea soluției. Adrian Severin trage concluzii din incitanta sa analiză geopolitică. Eu cred că putem lua în considerare, de asemenea, multele cazuri de “evadare” din situația geopolitică (dacă cumva aceasta are greutate hotărâtoare) printr-o politică responsabilă a propriei dezvoltări. Destule țări (Polonia, Chile, Croația sunt exemple recente) și multe momente din istorie atestă asemenea „evadări“ pline de învățăminte.
În rest, diagnoza dată de Adrian Severin situației României întâlnește impresiile celor mai mulți concetățeni, ce transpar până la urmă în media, în reuniuni, în discuții cotidiene, fiind exprimate insistent, de altfel, și de principalii istorici de astăzi ai țării: „România se află în pericol. Un pericol de moarte. Statul român este un stat aproape eșuat, iar națiunea română este pe cale de dispariție. Eu, unul, cred că aceasta nu servește nimănui” (p. 13) Națiunea română – spune Adrian Severin în alt loc – „mai există doar nominal” (p. 273). Semnalul de alarmă pe care el îl trage nu ține de alarmismul obișnuit, rezultat mai mult din insatisfacții contextuale, ci este unul motivat: deciziile statului român sunt condiționate mai strict (deznodământul unui referendum copleșitor de voința câtorva persoane, numirile în justiție de mofturile unor funcționari, opțiunile fiscale de opinia unor finanțiști comozi etc.), națiunea – în înțelesul de comunitate civică, ce se organizează pe sine în mod suveran, aplicând valori universale – și instituțiile corespunzătoare sunt, într-adevăr, slăbite. Refacerea lor este una din marile provocări ale acestor ani. Doar că în locul înaintării așteptate spre liman, s-a ajuns într-o înfundătură. Între timp, „ideologia dreptei radicale (conservatoare) a făcut din România un stat stat represiv” și s-a unit cu „ideologia neoliberală a hegemonilor globali” (p.40), încât, pentru normalizare, va trebui descâlcit un ghem complicat, în care chiar găsirea capătului firului a devenit nesigură.
Pe acest fundal încărcat de dificultăți a intervenit – în locul combaterii corupției cu instrumentele dreptului, ce trebuia dusă de orice guvern responsabil, căci corupția este cangrenă a societății românești – o „justiție politizată”, care a făcut din corupție calul de bătaie al unei răfuieli de altă natură (p. 225). Ca urmare, argumentează Adrian Severin, s-a ajuns la o situație și mai dificilă – la o „sinteză” inedită, profund negativă. Adică, „România coruptă și România neoliberală se sintetizează în România autoritar-populistă. Fanatismul justițiar și absolutismul liber-schimbist (al pieței), ajunse pe terenul marketingului politic caracteristic democrației de piață (electoraliste), impun mariajul autoritarismului cu populismul” (p. 39). Iar acest mariaj se trăiește din plin astăzi.
Adrian Severin vorbește în termeni severi de „rețeaua de pseudo-ONG-uri care alcătuiesc <industria anticorupției>?” (p. 23). El este sensibil la diferența dintre combaterea juridică a corupției și exploatarea politică a acesteia și, apoi, la fructificarea internațională a necazurilor României, dar consideră că „fenomenul cel mai periculos este însă acela al proliferării organizațiilor neguvernamentale care se declară reprezentante ale societății civile românești, dar sunt în realitate agenți ai unor interese străine, ele fiind organizate, finanțate și dirijate din afara României” (p. 34). Îmi amintesc că, funcționând la Tokyo, în Consiliul Universității Națiunilor Unite, am avut multe discuții, în urmă cu mai bine de cinci ani, în legătură cu reacția legitimă a multor lideri și jurnaliști din Africa la mulțimea de ONG-uri care, sub pretextul ajutorării africanilor, îi aserveau unor firme europene. Deși aveau nevoie de ajutor neîntârziat, chiar țările africane au reacționat atunci! Adrian Severin cunoaște foarte bine deosebirea dintre dedicația caritativă a unor ONG-uri către loviții de soartă ai lumii și ONG-urile instrumentate de forțe economice și politice din diferite țări. El pune accentul pe „dirijarea externă” a acestora din urmă și nu avem cum să-l contrazicem. Trebuie luată în seamă, însă, pentru un răspuns dus până la capăt, și incapacitatea guvernelor de a da răspunsuri care să facă superfluă acțiunea ONG-urilor instrumentate și să-i pună pe gânduri pe sponsorii lor interesați.
Sociolog interogativ, Adrian Severin captează convingător faptul că rezultatul instituțiilor României ce emit pretențiile culturii nu este, cum se crede naiv, inocent. Observațiile lui privind atmosfera ce s-a creat sunt demne de a fi reținute. De pildă, unii au săpat continuu, antagonizând cetățenii prin apel la tot felul de fantasme, la temelia cooperării în societate, generând, dincolo de naturala critică a situațiilor și de competiția firească a actorilor, paralizia voințelor și tabloul dezastrului. Pe bună dreptate, Adrian Severin observă: „ când disprețul condușilor pentru conducători s-a instalat la nivel de masă, s-a născut, însă, în mod firesc, și disprețul românilor față de ei înșiși, ca și disprețul lumii exterioare față de români și România” (p. 32). El detectează fenomene anticipate de reacțiile la globalizare – șubrezirea națiunii și a statului – pe solul românesc și surprinde tendința de „refeudalizare” a vieții în societățille modernității târzii. Teza sa – o „ordine feudală” cu o „națiune de paradă” favorizează corupția pe scară sistematică (p. 386) – merită explorată în continuare, căci „refeudalizarea”, semnalată de criticii societății industriale deja la nivelul anilor șaizeci, s-a răspândit între timp, iar consecințele sînt perceptibile.
În examinarea situației României, Adrian Severin nu ocolește momentul așteptat și promițător pentru democratizare al preluării guvernării, în 2012, de către coaliția social-liberală. Deznodământul decepționant îl știm, iar autorul României subiect sau obiect al geopoliticii? scrie, oarecum concluziv: „Incapabili să reziste presiunii externe, aceștia (Crin Antonescu și Victor Ponta) au abandonat cauza alegătorilor români care se pronunțaseră fără nici un echivoc nu numai pentru demiterea președintelui, ci și pentru abolirea regimului neocezarist și revenirea la republica parlamentară. În consecință, alegătorii i-au abandonat pe ei sau cel puțin au fost ușor de convins, prin manipulare mediatică, să-i abandoneze”(p. 43). Este aici o redare, desigur, a faptelor, dar se deschide întrebarea: doar „presiunea externă” – care, în treacăt fie spus, nu a lăsat nici o urmă ce ar putea trece ca probă istorică univocă – explică cedarea celor doi sau calculele lor greșite, poate prea marea grijă să nu-și pericliteze cariera? Nu cumva „presiunea externă” este luată la noi prea ușor ca scuză pentru lipsa de idei, de energie sau pentru orice altceva?
Astăzi, scrie Adrian Severin, “România se află deja în plin război informativ, mediatic și economic care se desfășoară pe teritoriul său și pe contul său între Occident și Rusia, între Europa și America, între Germania și SUA, între lumea euroatlantică și cea euroasiatică ș.a.m.d.”(p. 19). În dreptul unei evaluări atât de pretențioase, se pun irepresibil mai multe întrebări. Chiar așa? Nu cumva revine aici vechea iluzie că am fi în centrul în care se intersectează mari linii? Dacă eram efectiv, ceea ce ne-ar fi bucurat, firește, investițiile externe directe ar fi fost mult mai mari, iar interesul ar fi fost nu doar pentru piața de desfacere și, eventual, pentru resurse de muncă și stoarcere de plăți anapoda. Nu cumva slăbiciunile administrării României duc la eșec, care este interpretat apoi retroactiv, prin recurs la victimizare? Personal sunt de părere că România este în mâna românilor care o conduc, mai mult decât în mâna altor forțe, și este tare sau slabă în funcție de aceștia. Figura de gândire datorată lui Stendhal și Thomas Mann, care au atras atenția asupra degradării ce se abate asupra unei țări când se lăsa condusă de cei mai puțin pregătiți, mi se pare adecvată. Cum am putea altfel considera enormele suprafețe de pământ necultivate din țară, absența oricărei investiții în locuri mănoase, neputința de a construi drumuri în vreme ce alții modifică geografia, mai nou, aruncarea copioasă a vinei pe alții (trecutul nefast, „alogenii”, puterile istoriei etc.), în condițiile în care se stă apatic în fața neajunsurilor elementare? Nu cumva blocaje indigene, datorate sărăciei de idei, indiferenței și ineficienței, fac să se apeleze la cauze imaginate?
Evaluarea situației Europei unite este, de asemenea, substanțială în cartea lui Adrian Severin. Acută este observația că universalismul european s-a convertit, pe nesimțite, în multe situații de viață, în acoperirea unui particularism ce doar distruge diversitatea, în mijlocul euforiei neoliberale. În opinia sa, amenințarea pentru proiectul european vine dinspre „încercarea de a realiza un edificiu postmodern în viziune naționalistă și în folosul unei agende de factură modernistă (națională)” (p. 10). Un fel de darwinism social trece pînă la urmă drept viziune, iar jocul economico-financiar în forță înlocuiește solidaritatea înscrisă în proiectul inițial.
Sînt de salutat lucida scrutare a alternativelor Europei și responsabila asumare a destinului acesteia. Chiar acceptînd că țara noastră a trebuit să se încadreze în prescripțiile celor mari, cred că se merge prea departe, însă, atunci când se admite, spre exemplu, ca alternativă explicativă, că în folosirea fondurilor europene „România nu a fost lăsată să absoarbă” (p. 213). Posibil! Dar alături de ceea ce nu s-a putut face datorită enormei și anacronicei birocrații bruxelleze, trebuie recunoscut că România nu a avut proiecte solide (căci, la propriu, nici acum nu există vreun proiect de țară!) și, pe deasupra, folosea corupt banii. Ca să luăm doar un exemplu, în locul alocării, prin bănci abilitate, a unei sume fiecărui cetățean matur, pentru reconsolidarea sa profesională ca resursă umană, ceea ce ar fi fost un sprijin extraordinar, autoritățile României, nu altcineva, au instituit regula, la rândul ei neodarwinistă, “banii la câștigător!”, iar rezultatele societale sunt mediocre ( afară de îmbogățirea cîtorva, nu prea rămân efecte durabile!).
Adrian Severin caută să configureze alternativa la Europa marketiștilor și la Europa oprită la democrația de nivel interguvernamental, din zilele noastre. Ar fi benefic ca el să izbutească să relanseze dezbaterea pe această temă importantă în România. Alternativa pe care o îmbrățișează este formula Statelor Unite ale Europei. În optica sa, „absența evoluției UE către o formulă cu adevărat federală impune soluția unei Uniuni Europene cu mai multe viteze sau cu mai multe grade de integrare. Aceasta implică introducerea categoriei <membrilor asociați>” (p. 241). Adrian Severin previne, de altfel, judicios, că discrepanțele și jocul în forță, odată păstrate, fac ca în Europa să se resuscite pe nesimțite discursul anilor treizeci: „teroarea pieței face preferabilă teroarea statului, iar haosul libertății face atractivă disciplina dictaturii” (p. 258). O asemenea perspectivă va trebui înfruntată, dacă nu intervine o schimbare.
Adrian Severin cunoaște Europa, încât vocea sa poate conta. Ceea ce mă aștept din partea lui, ca adept al soluției federaliste, este reluarea temei constituției europene. Sunt de părere că aceasta – împreună cu lămurirea profilului de politică pe care noua Europă înțelege să și-l dea, cu o democrație care este mai mult decât participarea la alegeri, cu reconstrucția (nu abandonarea, cum pretinde „dreapta” țărilor sărace!) „statului social”, cu o anume renaturalizare a economiei, cu readucerea viitorului în dezbaterea publică, cu relansarea reflecției în sfera științelor – condiționează, evident, pașii spre Europa pe care el o îmbrățișează. Fără constituție, nu va fi posibilă evitarea pericolului nemijlocit, pe care Adrian Severin îl teoretizează cu aplomb – anume opțiunea unor țări de prim plan, a „locomotivelor” procesului european, pentru o Europă integrativă, dar cu instituții slabe și manevrabile.
Relația cu Rusia nu poate lipsi dintr-o analiză a actualității. Opinia lui Adrian Severin este a unui cunoscător la fața locului, distant de clișeele în vogă. El arată că Rusia nu-și reduce ponderea internațională prin aceea că a schimbat ideologia (p. 82), că „rămâne putere de neignorat” și, în orice situație, „nu puterea, ci slăbiciunea Rusiei trebuie să ne sperie” (p. 110). Și el remarcă faptul că sancțiunile economico-financiare nu dau rezultate, căci „complexul militaro-industrial și comunitatea financiar-bancară, astăzi globalizate, pun profitul deasupra rațiunilor geostrategice”(p. 142). Și după părerea sa, optica ce a prevalat în înțelegerile Gorbaciov-Bush și Gorbaciov-Kohl, de la încheierea „războiului rece”, pe care nu altcineva decât fostul Secretar de Stat James Backer a readus-o în actualitate – anume, „construcția interoperabilității cu Rusia, integrarea efectivă a Rusiei, circumscrisă de respect reciproc, în ordinea europeană și euroatlanltică, precum și cooperarea structurată întru asigurarea dezvoltării economice sănătoase și durabile a Rusiei” (p. 78) – rămâne soluția responsabilă.
După Adrian Severin, „întregul echilibru geostrategic dintre Vestul euroatlatic și Estul eurasiatic depinde de arondarea geopolitică a Ucrainei, în condițiile în care neutralitatea ei este imposibilă pe termen mediu și lung” (p. 96). Autorul este un critic al înclinației Uniunii Europene de a privi, în mod neașteptat, mai curând „metafizic”, decât realist situația. Va trebui asumat, scrie el, că, de fapt, „Rusia nu dorește anexarea Ucrainei, iar UE nu dorește ca Ucraina să devină membru” (p. 141). Ne aflăm, însă, în fața unei „crize” ce este „criza ordinii ori, mai degrabă, dezordinii globale” (p. 148) și nu se poate depăși fără negociere cu Rusia și ceilalți protagoniști (p. 149). Aș adăuga doar, la lămuritoarea examinare a compoziției forțelor din confruntarea ucrainiană, pe care o desfășoară Adrian Severin, nevoia de a capta nu numai aspirațiile exprimate în centrul Kievului, ci și ceea ce doresc ucrainienii din profunzimea societății.
Chiar dacă nu se ocupă pe larg de ordinea mondială, Adrian Severin lasă să se vadă opțiunea sa în favoarea ieșirii din ceea ce numește „multipolarismul asimetric” (p. 140), ce a succedat „monopolarismului” (p. 146), ambele fiind generatoare de dezechilibre amenințătoare. El are în vedere, de asemenea, schimbarea lumii ce s-a petrecut în jurul lui 2010, prin căutarea de către SUA a unui coresponsabil în configurația politică a lumii, ascensiunea globală a Chinei, revenirea Rusiei, afirmarea Germaniei, emergența de noi puteri. Pe bună dreptate, el vorbește de nevoia înnoirii politicii externe, căci ”încetarea armistițiului dintre Occidentul euroatlantic și Rusia, simultan cu fracturarea acelui Occident și cu emergența unor noi superactori globali – statali (China), suprastatali (BRICS), și nonstatali (ISIS), convenționali și neconvenționali, vizibili și invizibili, de factură democratică sau de factură oligarhică – pun România într-o nouă situație strategică” (p. 268).
La întrebarea ce este de făcut, răspunsul lui Adrian Severin este că “București-ul nu are alternativă mai bună la alianța transatlantică, dar, în același timp, nu poate adopta mecanic politica transatlantică …” (p. 10). A devenit necesară o abordare proaspătă, pe care Adrian Severin nu ezită să o articuleze explicit. Este vorba de reunirea a trei opțiuni: “consolidarea alianțelor existente” și a poziției proprii înăuntrul lor, “construirea de noi alianțe” și “sporirea maximală a puterii” de acțiune proprie (p. 269).
Nu o dată Adrian Severin a taxat sever gravul declin al valorii decidenților politici din țară ca urmare a unor țintite măsuri de epurare a celor capabili și de aducere în roluri a nepricepuților. El vituperează „propulsarea în fruntea statului a tot mai multor impostori, nevolnici și trădători” (p. 172). În plus, după opinia sa, “convergența intereselor strategice americane și ruse, care a durat până în 2014, a condus la similitudini în politica lor față de România. O națiune română slabă, o conducere română slabă, indiferent de obediență, le convenea ambelor” (p. 28).
Personal, nu cred că, oricare au fost interesele, cineva a putut decide în locul celor de la fața locului cine să-i reprezinte. În definitiv, cine a stabilit reprezentarea României la nivel eropean, care este în bună măsură probă de ridicol? Cine numește în guvern oameni care nu au condus vreodată o echipă de volei? Cine selectează personalul după criteriul obedienței? Se vede bine, în orice direcție privești, că România a renunțat, într-adevăr, la valorile pe care le are, în favoarea diletanților, mai mult sau mai puțin vindicativi, care, ca totdeauna în istorie, duc lucrurile spre un nou impas. Nu există temeiuri să-i acuzăm pe alții că sprijină o formulă sau alta, câtă vreme cărțile de joc se împart pe malurile Dâmboviței, Someșului, Bahluiului și ale altor râuri necurățate de abuzuri și aranjamente meschine. Pe bună dreptate, Adrian Severin critică în cartea sa acțiunea unor confrați care au făcut deviză din aducerea de nepricepuți la decizii și care au împins, cu aceasta, domenii întregi ale societății românești în prăbușirea din care acum nu se știe ieși. Într-adevăr, amatorismul nu este niciodată soluția politică, dacă nu cumva se vrea ruinarea acelei comunități! Doar că promovarea diletanților în roluri nu a fost izolată într-un domeniu sau altul, ci este, din păcate, cam sistematică – iar astăzi se văd tot mai limpede rezultatele.
Cartea România subiect sau obiect al geopoliticii? lasă în urmă, pentru cititorul ce se încredințează argumentelor, nu perorațiilor și intrigilor, întrebarea: folosește cauzei publice faptul că un om cu calificarea lui Adrian Severin trebuie să vorbească despre intervenția lui la trecut, cu „a fost…” (p. 13). Nu mai este nevoie în țară, nici după lecțiile penibile și amare ale ultimei decade, de oameni calificați? Tocmai în ceea ce s-ar putea numi valorificarea valorilor, care să ia locul locul confuziei ce continuă nestingherită, s-ar putea face lucruri bune – chiar lucrurile bune de la care ar putea începe să se probeze că românii fac ceea ce depinde de ei, înainte ca forțe mai mari să-i poată copleși.