Aplicarea Declarației de la Bologna (1999) – axată pe distincția licență, master, doctorat, pe asigurarea calității și pe crearea dimensiunii europene a educației – a luat un curs îndoielnic după 2003. Reducerea necondiționată a duratei studiilor, diminuarea disciplinelor magistrale, reducerea conceptelor la instrucțiuni operaționale, prevalența evaluărilor cantitative, convertirea cadrului didactic în funcționar și a studentului în client nu se găsesc în prevederile Declarației de la Bologna. Câțiva care eram atunci în conducerea European University Association am reacționat. Replica unui prețuit coleg din nordul continentului a dat de gândit: veți avea câștig de cauză dacă dispuneți de o viziune pe care să o opuneți preluării Declarației într-o aplicare neoliberală! Altfel, ceea ce spuneți vor rămân simple observații.
Nu am răspuns pe loc acestei sugestii prin enunțarea unei viziuni alternative, chiar dacă îmi formulasem una, sprijinită pe opțiunile din Magna Charta Universitatum Europaeum (1988), pe care o apărasem în reuniuni internaționale (la Würzburg, în 2002, între altele). Tema m-a frământat, însă, și am abordat-o cu diferite ocazii. L-am avut oaspete la Cluj-Napoca pe președintele American Council on Education, cu care am discutat îndelung (vezi David Ward, Bologna Process. An American Perspective, 2008), am susținut o conferință la universitatea din Reykjavik (2005) pe tema “universității veritabile”.
Revenirea la Humbold (1810) rămâne utopică, deoarece în lume s-au petrecut schimbări majore. Masificarea studiilor universitare, creșterea dependenței economice a educației, mărirea presiunii pieței muncii asupra absolventului, izolarea în care intraseră instituțiile și profesia de universitar solicitau de multe decenii o altă viziune asupra universităților. Simpla continuare a trecutului nu mai este o soluție, dar direcția ce s-a impus din 2003 nu are cum să dea rezultate. Confirmarea a venit continuu de atunci, astăzi reclamându-se carențe ale pregătirii universitare de către angajatori, de către profesori, de către studenți. Cei mai mulți sunt nemulțumiți, dar fac puțin pentru ieșirea din situație. Direcția amintită a dobândit o anumită rutină și stârnește și acum impresia înșelătoare a unei viziuni. Ea este, în fapt, fructul unei decizii administrative, fără orizont care să fi fost discutat serios vreodată, căreia trebuie, într-adevăr, să i se opună ceva de anvergura unei viziuni elaborate.
Desigur că a vorbi despre viziune este de obicei prilej de rătăcire în aproximări. De aceea, pentru a fi preciși, trebuie să lărgim discuția și să ne lămurim când avem de a face cu viziuni și când este altceva. În fond, este vorba de a distinge între a percepe ceva dintr-un domeniu, a avea o idee despre cum decurg lucrurile înăuntrul lui, a aborda domeniul, a avea o concepție asupra domeniului și a avea o viziune alternativă la cursul existent. Numai dacă înaintezi prin destule deosebiri mai poți ajunge, într-o lume complexă și controlată de o mediatizare ce nivelează fapte și confuzionează valori, la tablouri plauzibile ale situațiilor.
Avem, bunăoară, “percepții” ale stării învățământului, căci toți am trecut prin școală. Foarte mulți “au și o idee” despre învățământ, adică o reprezentare a realizării acestuia, aceasta însemnând o opinie articulată într-o propoziție (judecată). Pe o treaptă mai înaltă, ajungem la o “abordare”, pe care o atingem când știm frontierele domeniului, îi delimităm ceea ce are propriu și-i aplicăm unghiuri de examinare. O “concepție” deținem când ne-am organizat în mod sistematic cunoștințele, reprezentările, opiniile despre diferitele componente ale domeniului, într-un întreg. La “viziuni” ne ridicăm atunci când concepția o întregim printr-o “gândire mai departe” a acelui domeniu în raport cu viața societății și cu viața oamenilor înăuntrul societății și când legăm ceea ce este cu ceea ar putea fi.
În sprijinul lămuririi “viziunii” ne vine distincția modernă dintre “intelect”, ce constă în folosirea conceptelor, și “rațiune”, care lămurește aplicarea conceptelor în scopul înțelegerii ansamblului. Mai nou, ne sprijină distincția dintre diferite feluri de “raționalitate” și “reflexivitate”, ultima constând în considerarea contextelor de geneză și a contextelor de aplicare cu sens a diferitelor “rațiuni” (tehnică, comunicativă, strategică, dramaturgică, critică) la care recurgem în viață.
Pentru că viziunea este în mod evident altceva decât o abordare, o idee, o percepție, ea nu are de a face cu imagini, reprezentări, vedenii, năluciri, cu care este adesea confundată, și rămâne o operă a gândirii riguroase. La primul nivel dintre cele amintite, avem “percepții”, la al doilea, “informații”, la al treilea punem în lucru “metode”, la al patrulea sisteme de noțiuni, la al cincilea atingem înțelegerea rațională a lumii din jur.
Cultura clasică ne-a familiarizat deja cu unele dintre aceste nivele și din ea avem încă de învățat. Ni se spune, de pildă, că “funcția înțelepciunii este de a distinge între bine și rău” (Cicero); că “bunul cel mai de preț este înțelepciunea” (Augustin); că “înțelepciunea înseamnă să urmezi cele mai bune scopuri cu cele mai bune mijloace” (Hutcheson); că “cea mai înaltă înțelepciune dispune de o singură știință – știința întregului – știința ce explică întreaga creație și locul omului înăuntrul ei” (Lev Tolstoi); că “Nu exiști doar pentru a trăi. Exiști pentru a face lumea să trăiască mai amplu, cu o viziune mai largă, cu un spirit mai fin al speranței și împlinirii. Exiști pentru a îmbogăți lumea…” (Woodrow Wilson). Desigur, nu ne mai putem îngădui să separăm, precum odinioară, înțelepciunea de cunoaștere, decât cu prețul simplificării excesive, Ne trebuie înțelepciune în folosirea cunoașterii, după cum nu mai ajungem la viziuni verificate fără a parcurge concepții și abordări, dar avem nevoie de viziune pentru a rezolva durabil probleme.
Ne dăm seama de importanța viziunii observând fapte din timpul pe care îl trăim chiar din experiențe larg accesibile.
Medicul care face operațiile de grefare de organe și protezare angajează o viziune. Operațiile reușesc sub anumite condiții, inclusiv cea a viziunii cu privire la organism ca întreg. Chirurgul de succes o posedă. Viziunea este cea care conduce de fapt și ordonează pașii tehnici ai unei operații. Dacă viziunea este validă, rezultatele sunt de un fel, dacă nu, acestea sunt diferite.
Un alt exemplu: nu putem înțelege propriu-zis metodologiile științelor – fie ele experimental-analitice, fie ele strategic-analitice, fie ele istorico-hermeneutice, fie ele dramaturgice, fie ele critice – fără a ne ridica de la cunoașterea acestor științe la cunoașterea contextelor de geneză și a condițiilor de aplicare cu sens. Iar aceasta înseamnă viziune.
Viziune este și când o reformă, să zicem a economiei, este pregătită și aplicată încât se consideră fără resturi resursele, ocuparea forței de muncă, competitivitatea, se iau în seamă oportunități și riscuri, starea dată și eventualitățile, deopotrivă. Acestea, spre deosebire de abandonarea haotică a unei organizări sau de aplicarea de măsuri incoerente, pentru a trebui apoi să se lupte din greu cu neajunsuri ce nu se mai termină.
Lipsa viziunii este semnalată astăzi tot mai mult, în tot mai multe domenii, de către tot mai mulți oameni. Nu putem să nu le dăm dreptate. “Criza ideologiilor”, care s-a acuzat justificat în urmă cu patru-cinci decenii, este un fapt istoric, dar “lipsa viziunilor” din deceniile actuale este un cu totul alt fapt istoric. Problemele viziunii se pun înainte de intrarea în controversa ideologiilor. Să luăm câteva exemple.
Analize mediatizate ale stării economiei noastre pleacă de la câțiva indicatori (inflația, productivitatea muncii, evoluția personalului bugetar etc.) și trag concluzia că avem stabilitate macroeconomică (“oficial stăm bine”, ca să parafrazăm o formulare în circulație), ba chiar că economia se află în creștere. Analiza restrânsă la o mână de indicatori cam asta sugerează. Dar, la o privire fără restricții, neîngustată, așadar, orice cetățean lucid poate adăuga nu numai că stabilitatea este la nivel jos, iar creșterea este în raport cu o stare precară, ci și că acestea sunt mai curând de suprafață. Aceasta deoarece până la urmă nu pot fi ignorate efectivul prea scăzut de lucrători din țară, infrastructura răblăgită, comprimarea industriei, localități și instituții în paragină, rezolvări de mântuială, sărăcia multor oameni, schimbarea prea lentă a situației, fragilitatea cursului pozitiv. Chiar și în exprimările unor “specialiști” se observă mai degrabă perplexitatea ( “situația este complexă!” este scuza multora) și lipsa viziunii. Peste orice, nu cumva ar fi nevoie de considerarea cuprinzătoare a realității, tocmai pentru a putea vorbi la propriu de creștere și, mai ales, pentru a obține ceea ce este cu adevărat necesar, deși se discută infim – dezvoltarea? Nu ar fi nevoie oare viziune.
Se invocă de ani buni reforma statului, care, la drept vorbind, este de mult o urgență. Lăsăm aici la o parte observația că nu a fost depus vreun proiect din partea celor care fac din acea reformă calul de bătaie, decum o viziune. Cel care se încumetă să dea viziunea ar trebui să știe ce este statul (confundat, de obicei, ba cu un serviciu public sau altul, ba cu gesturile conducerii!) și care sunt acele schimbări care să facă funcțional statul ca stat. Altfel, vom continua să avem ceea ce se observă fără dificultate: o combinație stranie de centralism anacronic, paralizie a unor servicii, confuzie de interese private cu roluri publice, tendințe de feudalism sub pretenții de democrație.
Se vorbește de reforma justiției, dar prea puțini dintre actorii scenei cunosc ce este justiția (dreptatea) și cum se ajunge la ea. Mai nou, încă și mai puțini dintre juriștii propriu-ziși se pronunță.
“Aplicarea legii” este, cum se știe de multă vreme, esențială într-o societate demnă de a se trăi în ea, dar nu poate fi separată, dacă vrem justiție, de întrebarea: cum se ajunge la aplicarea legii? Adevărul și dreptatea sunt valori ce contează totdeauna împreună cu calea pe care se stabilesc. Or, fără a recupera prejudiciul atunci când s-a furat din bani publici, fără a revedea o mulțime din legile existente, a repune legalitatea pe soclul legitimării, a restabili tripartiția puterilor în stat, a regândi pregătirea juriștilor, a civiliza procedurile, a normaliza selecția procurorilor și judecătorilor, a crea o naturală răspundere etică în actul de justiție, mă tem că nu vom avea decât saltul de la samavolniciile statului fără de drept, la arbitrarul acelui stat de drept ce este incapabil de dreptate. Iar toate acestea presupun, evident, nu doar stăpânirea tehnicilor și mecanismelor juridice, ci și o viziune validă asupra funcționării justiției în societate.
Partidele au renunțat la viziuni, sub impresia greșită că ar trebui să se “dezideologizeze”. Ele au renunțat astfel și la identitate. Vezi mai nou liberali obsedați de instituirea controalelor asupra persoanelor în societate, vezi social-democrați îngrijiți de liberalizări cu orice urmări, vezi o dreaptă care supralicitează emfatic bugetul public, într-un talmeș-balmeș din care ies în prim plan aventurieri și carieriști, care nu propun altceva decât descurcarea. Iar peste toate, partidele lâncezesc în tautologia listelor de dorinți, în soluții de pe azi pe mâine și în confuzia de la sine înțeleasă a valorilor. Din care nici nu au cum să iasă dacă nu pun în joc viziuni elaborate! Viziunile nu sunt, cum se crede prea ușor, doar extrapolări de fapte în viitor sau imaginări de scenarii, ci și explorări pricepute ale modurilor de a fi și ale condițiilor de atingere a performanțelor.
Privită responsabil, politica externă a României actuale tinde să devină un catalog de eșecuri. Nu numai că s-a pierdut deocamdată pe linie (Schengen, Moldova, Ucraina, etc.), dar chiar indicatorii generali nu sunt încântători: beneficii economice prea slabe ale acțiunii externe, secundarizarea obiectivelor românești, marginalizarea țării. Se invocă parteneriatul strategic cu SUA – ceea ce este o realizare istorică – dar acesta nu a căpătat nici astăzi o dezvoltare economică corespunzătoare și nu a antrenat nici acum conlucrarea pe scară semnificativă a cetățenilor. Se invocă calitatea de membru al Uniunii Europene – o altă realizare istorică – dar nu este activată vreo viziune asupra a ceea ce implică apartenența europeană și ar fi de făcut, în primul rând pentru a fructifica oportunitățile cooperării într-un cadru mult lărgit. Răcirea relațiilor cu state ce contează astăzi, într-o lume în schimbare, este luată de decidenți, în mod fals, ca soluție, în vreme ce aceasta este abia una dintre problemele pe care o politică externă înțeleaptă este chemată să le dezlege.
Trăim efecte ale lipsei viziunii și în viața internațională. Iată doar două exemple. Uniunea Europeană și-a redus ascensiunea după cea mai bună realizare – unificarea economică și lansarea proiectului unificării politice. Acestea sunt efectiv praguri în istoria continentului. Dar Uniunea s-a împotmolit din momentul în care viziunii promițătoare a integrării i-a fost preferată extinderea cu orice chip. Desigur, are sens să se gândească și extinderea, dar aceasta pe un teren care să nu slăbească proiectul însuși.
Se poate discuta îndelung asupra Orientului Mijlociu. Viziunea ce a dus la restabilirea Israelului și a altor state în regiune a permis ieșirea zonei din crize endemice. Astăzi, această viziune ar trebui dusă mai departe. Modificarea ei prin recurs la artificii, de genul “Ierusalim – capitala a două state”, nu are cum să dea rezultate. Nu duc nicăieri, decât poate la noi amânări costisitoare, propuneri bazate pe concepții ce ignoră istoria – fiind vorba aici de drepturi ale popoarelor și, în cazul concret, de o cetate a evreilor, creată de ei. Altfel, devine acută replica unui mare rabin de Viena dată unor militanți italieni: “dați-ne în acest caz Roma, căci romanii de sub Vespasian ne-au scos din cetatea lui David, regele iudeilor!”.
Ce s-a petrecut cu viziunile în vremurile recente? În anii șaptezeci, mentalitatea pozitivistă, după care contează doar faptele din sfera experienței, mai marca încă scena. A venit epoca gândirii în termeni de sisteme, cu suspiciunea față de percepțiile, ideile, abordările ce nu satisfac prescripții de roluri și funcții. Pe fondul funcționalismului, s-a instalat, până și la oponenți, oboseala și privirea realității pe bucăți și pe durată scurtă (după maxima “să nu schimbăm ce este, căci poate fi mai rău!”). Mai nou, a venit valul combinației de positivism și funcționalism, care a dat o cultură conformistă, încurajată de economie și administrația existentă, și, din când în când, autoflatarea, care sunt compatibile cu aproape orice, chiar și cu eșecuri. Sub toate acestea, viziunile au fost sacrificate în favoarea unor avantaje de moment, ce rămân mai mult decât discutabile.
Ce este de făcut pentru a restabili viziunile? Înainte de orice ar trebui smuls din banalizare și revigorat dictonul: “unde este cunoaștere este putere” – putere de a vedea mai devreme, de a sesiza cauze și premise și de a decide înțelept. Wright Mills remarca în urmă cu decenii nevoia de “imaginație sociologică” pentru a înțelege societatea și domeniile ei, doar această imaginație putând face saltul de la cunoaștere sectorială, la ansamblu. Putem adăuga observația că, fără “sensibilitate socială” și “neliniște etică”, nu se poate găsi locul convenabil oamenilor într-o lume a cărei complexitate debordează cunoașterea. Mai mult, putem capta împreună posibilul și realul, ceea ce ar putea fi și ceea ce este, doar întreținând „interogarea filosofică” pentru că abia aceasta dezvăluie ceea ce este dincolo de experiență. Cu astfel de mijloace – cunoaștere, imaginație sociologică, sensibilitate socială, nelinişte etică, interogare filosofică – ce duc mai sus în ordinea cunoașterii, se și vede de fapt mai departe, în orice direcție.
Între timp, însă, mai ales în Europa, chiar educația a ajuns să submineze capacitatea de a vedea mai departe, mai larg, mai profund și de a identifica alternative. Mijloacele ce servesc formarea acestei capacități – profesionalizarea pe o cultură generală temeinică, disciplinele formative, dezbaterea ce pune în mișcare spiritele – sunt socotite astăzi, în mod greșit, drept moi și dispensabile. În fața acestei situații, nu poți să nu-ți amintești de ceea ce Husserl avertiza în anii treizeci: ne vom trezi, sub certitudini comode și după o educație decapitată, cu înmulțirea „oamenilor faptelor” – acei oameni care privesc valorile și regulile ca simple ornamente la care se poate renunța fără pierderi. Aceasta deoarece există mereu o legătură lăuntrică între ceea ce se distribuie prin educație și comportamentele ce proliferează. Nu cumva însăși educația de astăzi apropie oamenii în mod alarmant de vederi scurte, indiferență și cinism?
Unde nu-i viziune nu este speranță, spunea cineva, iar adevărul acestei maxime îl resimțim copios în zilele noastre. Se poate doar completa: unde nu-i speranță nu este nici soluție! (Din volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, în pregătire)