Dacă s-ar cerceta ierarhizările de azi și folosirea valorilor, cum, de pildă, a inițiat în Franța Emmanuel Todd, aruncând o privire în traseul celor ajunși în prim plan, tabloul ar ieși, cu siguranță, alarmant. În pofida faptului că unii sociologi au deformat la noi sociologia pentru a o folosi ca disciplină de casă a tot felul de partide, grupuri sau ordonatori de manipulare, un fapt rămâne evident: România nu-și poate rezolva problemele și ține vârtos în brațe ultimul sau penultimul loc în Uniunea Europeană, cu șanse puține de a fi concurată de cineva în viitorul apropiat. Știm bine din istorie că sistematica confuzie a valorilor și sfidarea meritocrației nu au dus nici o societate în sus, ci au coborât-o sau măcar au ținut-o în neputință. Aceasta cu atât mai mult într-o epocă în care cele mai avansate reflecții asupra democrațiilor se strâng în jurul legării competiției liberalizate cu comportamente de profesioniști (nicidecum doar cu diplome de carton!) și criterii de merit.
Nu se poate să nu-ți vină în minte ierarhizarea valorilor atunci când intri în universul literaturii lui Dumitru Radu Popescu. Nici când te apropii de autor. Reflecția asupra acestei literaturi și a personalității creatorului conduce, prin forța lucrurilor, la chestiunea valorilor și este o cale spre adevăruri ce privesc societatea însăși.
Dumitru Radu Popescu stă astăzi pe suportul unei opere profilate – al uneia cu contururi încă greu de prins univoc, din motivul simplu că este vorba despre un autor prolific, pentru care inovația a fost mereu mai importantă decât fixarea într-o formă, și, desigur, despre un autor care a surprins mereu. A făcut-o, de altfel, cel mai recent, cu fermecătorul și încifratul roman istoric Simonetta Berlusconi. Călugărul Filippo Lippi și călugărița Lucrezia Buti (Contemporanul, București, 2012). Faptul ține, până la urmă, de ceea ce pare să fie intuiția integratoare a operei – aceea a unei lumi cândva dislocate, ce nu și-a mai găsit cursul convenabil. Marea proză europeană a fost de fapt a dislocărilor, a rupturilor. Dacă punem în legătură componentele diverse ale întinsei opere a lui Dumitru Radu Popescu, atunci ne vom da seama că, în literatură, nimeni nu a izbutit mai mult decât el să capteze linia de ruptură între lumi ce s-au succedat în această țară de câteva decenii, uneori în viața aceleiași generații: ruptura anilor cincizeci, cu trăirea impusă în noi cadre, ruptura anilor șaizeci, cu încercarea de liberalizare, ruptura lui 1989, cu deschiderea societății, ruptura ulterioară, a întâlnirii necenzurate cu Vestul, și ruptura ce se prefigurează pe fondul frământărilor actuale, ce poate fi spre o democrație ce învață din propriile eșecuri. Foarte probabil, nici un alt scriitor din România nu acoperă cu opera proprie acest arc istoric întins.
Pe măsura desfășurării operei, caracterizările criticii literare s-au apropiat de înțelegerea literaturii lui Dumitru Radu Popescu ca literatură a dislocărilor, a rupturilor. La început, critica a văzut în scrierile sale „eroi neindividualizați” (Paul Georgescu) care se irosesc în disputele vieții, apoi, „conflictul social împins în fantastic” (Nicolae Manolescu), „atmosferele incerte” (Nicolae Balotă) și „sesizarea anomaliei temeinic instalate” (Mircea Iorgulescu), „lumea ca ospiciu în care fiecare îți face cu ochiul că ceilalți sunt nebuni” (Marin Sorescu) și captarea rupturilor dintr-o evoluție în care oamenii intră în conflicte specifice (Mirela Roznoveanu). Că așa stau lucrurile în literatura lui Dumitru Radu Popescu se observă ușor la un simplu inventar al personajelor. Acestea se mișcă între rural și urban, profesii manuale și administrative, indigen și străin, sărăcie și desfătare, trec prin diferite medii sociale, urcă nivele de instrucție, intră în forme ce țin de morale diferențiate și, ca la orice mutație, se profilează oportuniști și reflexivi, sublimi și canalii, nevinovați și călăi, într-o vâltoare ce nu prea lasă să se vadă vreun sens.
Desigur că scrierile literare, ca și alte scrieri – istorice, filosofice, teologice – se percep și în funcție de orientările generale ale unui cititor. Dacă plecăm de la intuiții de genul celor care i-au nutrit pe cei mai importanți esteticieni ai literaturii – Dewey, Croce, Lukacs, Adorno (la care aș adăuga inspiratele reflecții despre roman ale lui Milan Kundera!) – care au mai gândit literatura înăuntrul arhitecturii spiritului, atunci trebuie spus, oricât i-ar șoca aceasta pe veleitarii unui postmodernism asimilat la suprafață, că misiunea literaturii rămâne aceea de a arunca sonde în destinul oamenilor confruntați cu noi împrejurări de viață. Pot fi mijloace literare diverse pentru a împinge sonda în adâncimea existenței, iar generația lui Dumitru Radu Popescu – care îi mai cuprinde pe Nicolae Breban, Augustin Buzura sau Ileana Mălăncioiu – și-a diversificat vizibil mijloacele. Fiecare dintre membrii proeminenți ai acestei generații s-a profilat, însă, asumându-și că la literatură propriu-zisă (nu doar la scris!) se ajunge prin angajarea în raport cu realul trăit, cu mijloacele enorm diversificate ale artei moderne.
Ceea ce este real este perceput, se știe, în fel și chip. Dar, dacă este vorba de realitatea vieții trăite, atunci literatura nu se poate deroba de aceasta, în numele înnoirii mereu presante a mijloacelor de expresie, fără a deveni simplu artificiu în alte scopuri. Dumitru Radu Popescu și-a asumat ca scriitor, în mod deliberat, confruntarea cu realitatea trăită. De aceea, în pofida diferențelor ce par să excludă vreo înrudire, cred că la cea mai profundă înțelegere cu care Dumitru Radu Popescu poate fi întâmpinat se ajunge prin plasarea literaturii sale în succesiunea prozei lui Marin Preda, proză rămasă de referință de la Liviu Rebreanu încoace. Cum s-a spus, Moromeții este romanul căutării unei ordini pierdute, iar Cel mai iubit dintre pământeni își pune eroul în fața unei lumi cu alternative nesigure și-l convertește într-un “om problematic”, anunțând astfel un nou orizont. Se poate spune, cu probele la îndemână, că proza lui Dumitru Radu Popescu face un pas istoric înainte și exprimă șocul creat de metamorfozele societății. Cu fiecare dintre acestea se animă speranțe ce sunt contrazise curând, se schimbă actorii scenei principale, care promit, desigur, dar nu fac față rolurilor.
Realismul, atins cu mijloace literare mereu înnoite, este opțiunea majoră a concepției lui Dumitru Radu Popescu asupra literaturii. Ne-o spune limpede el însuși (în Virgule): “Lumea în imagini artistice trebuie să fie echivalentul unei realități autentice trăite, învățate”. Dumitru Radu Popescu s-a opus explicit literaturii care nu spune nimic despre viață, ce avea să prolifereze continuu la noi și să inunde scena. “Noutatea unei formule literare – scrie el – a fost întotdeauna legată (mă refer aici în primul rând la proză și la teatru) nu atât de scriitura propriu-zisă, cât de conștiința, aș îndrăzni să zic, politică a autorului”. În literatura lui Dumitru Radu Popescu, realismul nu exclude, ci devine profund apelând la fabulos, la grotesc, realism fantastic, absurd, telepatie, magie, analogie istorică, toate pentru a reda ceea ce se impune ineluctabil ca existență.
Dacă vrei să-l înțelegi, nu doar să-l citești pe Dumitru Radu Popescu, percepi devreme că nu este un autor repede accesibil. Îl face dificil împrejurarea că nu este interesat să asigure coerența obișnuită, descriptivă, a tramei. De fapt, el reorganizează continuu datele în funcție de cerințe mai adânci ale construcției literare. Noutatea perspectivei din care vrea să surprindă existența îl interesează mai mult decât viziunea organică. Dumitru Radu Popescu pune în lucru variate tehnici ale literaturii, fiind convins că realismul este, cum spune la un moment dat, analog unei „rachete cu multe trepte”, ce s-a încărcat fără reținere cu diversele tehnici ale literaturii.
Oarecum fixă în realismul lui Dumitru Radu Popescu este asumpția că răul, cel puțin ca limită, ca limitare fatală, s-a înfiltrat deja printre oameni. Clasica temă a lui Baudelaire a aflat la Dumitru Radu Popescu o tratare de referință. De altfel, la un moment dat, scriitorul mărturisește: „Mă obsedează de mult ideea labirintului ca spațiu al întunericului, al rotirii în beznă, al crimei, mai degrabă decât al jertfei, al inutilei jertfe, de altfel, ca spațiu al lipsei de rațiune unde monstrul înghite flămând vieți de oameni”. “Comedia tragică a vieții”, cum au rezumat unii comentatori viziunea, devine formula redării literare a destinelor. Astăzi, pe cât ne dăm seama din cel mai recent roman, este peste îndoială: „labirintul timpului este mereu același”, încât este greu de găsit ceva nou sau învechit sub soare.
Merită stăruit asupra „labirintului” în dreptul căruia pare a se fi stabilizat viziunea lui Dumitru Radu Popescu. Nu de mult, unul dintre cei mai impozanți intelectuali ai epocii postbelice, relua cele trei modelări ale soartei persoanei și comunității delimitate de Wittgenstein – musca intrată în sticlă, peștele în plasă și labirintul (Norberto Bobbio, Autobiografia, Laterza, Roma-Bari, 1997, p.226 și urm.). Prima poate ieși din captivitate doar întâmplător, al doilea nu are altă cale decât resemnarea, iar din labirint este ieșire, prin inteligență, dar, câtă vreme inteligența descoperă multe căi, nu se poate apuca o cale anume. Cea mai simplă cale se dovedește a nu fi și cea justă, cea care pare la îndemână se dovedește curând a fi greu accesibilă, iar un pas greșit e suficient pentru a lua totul de la capăt. Cele trei modelări au corespondent în viziunile asupra istoriei, lumii și sensului vieții. Opinia larg împărtășită este că labirintul nu ar trebui să descurajeze acțiunea, conlucrarea, alegerea rațională de scopuri, corecturi de itinerariu, adaptări ale mijloacelor la scopuri, recunoașterea erorilor și abandonarea căilor greșite. Dumitru Radu Popescu nu infirmă speranța și ceea ce o alimentează, dar atrage atenția asupra costurilor, uneori tragice, fiind în joc soarta unor oameni, ale căutărilor ieșirii din labirint.
Dumitru Radu Popescu a adus în literatură un univers propriu, dominat, cum s-a spus, de „clovneria tragică”, pe care tinde să o suprapună cu existența. “Fantezia debordantă”, adesea remarcată a literaturii sale este în slujba redării labirintului – pe care prelungirea în teatru a prozei sale, iar mai nou denunțarea frontierei genurilor (precum se petrec lucrurile în cel mai nou roman, ce poate trece fără restructurări ample și ca teatru și ca poem!) o servesc, la rândul lor.
Dumitru Radu Popescu este, în tradiția cea mai bună, un scriitor reflexiv. Tema intelectualului, bunăoară, l-a preocupat de la început. Nu poți să nu reții portretele pe care le-a dedicat în proze scurte intelectualului autogonflat de provincie (care poate trăi și în capitală!). În Canalia de succes, eroul este opac în fața celorlalți, crezând că astfel păstrează misterul singularizării. Joacă rolul distantului (în jur se petrec drame, dar el rămâne rece), spre a sugera gravitatea și adâncimea, dar nu depășește performanțe mediocre. Eroul din Începutul și sfârșitul lui Posmoc este, invers, unul care se angajează la orice, fără distincție, și se dizolvă, dacă cumva ar fi fost ceva de dizolvat, în împrejurările cu care se identifică de fiecare dată. Desigur, între timp, în scrierile lui Dumitru Radu Popescu s-au adăugat noi portrete de intelectuali, de provincie sau capitală. Chipurile lor ar putea fi reunite într-un tablou edificator în privința stărilor de lucruri.
Dumitru Radu Popescu știe prea bine că literatura, fie și atunci când este profesie, rămâne o parte a manifestării unui intelectual demn de nume. Istoria l-a reținut în roluri importante la Cluj-Napoca și la București. Este greu să nu observi devotamentul său pentru cauze serioase, în care este angajat destinul comunității din care face parte, și este imposibil să nu se recunoască îndreptățirea cu care a privit critic derivele de ieri și de azi, ale literaturii, ale culturii și, de ce nu? ale societății întregi. El știe nu numai să gestioneze resurse, la a căror irosire se pricep mulți, ci și să inițieze proiecte. Puțini au sprijinit atât de mulți oameni din jur în efortul lor de profilare. Puțini dintre confrați sunt în stare să gândească nu numai concretistic, ci instituțional, nu doar ceea ce este, ci și ceea ce poate fi.
Sunt printre cei care m-am bucurat de proximitatea lui Dumitru Radu Popescu în anii în care fiecare este liber și poate face ceva cu libertatea lui, dar și anterior, când libertatea fiecăruia era supravegheată de nenumărați alții. Cu atît mai mulți cu cît raza de acțiune era mai mare. Acțiunea lui Dumitru Radu Popescu este de multe decenii dintre cele cu impact larg. Unii din generația sa s-au abandonat împrejurărilor, iar, ulterior, au pretins merite, chiar dacă tot timpul s-au ocupat numai de ei înșiși. Dumitru Radu Popescu a refuzat să-și revendice merite, chiar dacă prin acțiunea sa publică le avea mult peste alții. El a rămas la sine dincoace de rupturile istoriei, știind că cine are ceva de spus nu are nevoie de parada genuflexiunilor.
Mulți au profesiuni, sunt însă rari cei care au și conștiința care le permite să se comporte ca profesioniști. Numeroși emit idei, prea puțini au însă și viziuni. Dumitru Radu Popescu a fost și este o personalitate înăuntrul comunității, care nu ezită să-și spună părerea proprie. El își asumă întrebări precum: dacă nu-și spun părerea cei care o au, cine să o facă? Iar dacă ești sigur pe propria operă, de ce să nu o faci?
Cu intelectuali ca Dumitru Radu Popescu, o cultură este ea însăși. Unii intelectuali își angajează conștiința doar pentru adaptare, stând umil în fața autorităților de mucava sau ascunzându-se sub ideea prost înțeleasă a neutralității, pe care mulți o confundă cu o abstinență deseori profitabilă (chiar și pecuniar!). Atitudinea civică și critică le este străină sau rămâne pentru viața privată. Dumitru Radu Popescu nu a ezitat să rămână el însuși în exprimări și luări de poziție și să portretizeze literar oportunismul spre care mulți se grăbesc.
George Șerban spune în renumita sa carte Lying: Man’s Second Nature (2001), cu ilustrări din viața României postbelice, că minciuna a devenit a doua natură. Putem continua meditația. Ceea ce este mai presus de îndoială este că atomizarea este acum noua formă îmbrățișată a minciunii. O mulțime de Narcis, puși în mișcare mai mult de impulsuri de căpătuială decât de cultură și de interesul public, populează ierarhiile mai noi și amână conturarea unei tradiții, care este socotită indispensabilă în orice țară ce se respectă. Cine în afara frontierelor nu se preocupă de recunoașterea valorilor și punerea lor în lucru într-o epocă în care nimeni nu stă cu brațele încrucișate? În definitiv, nu poți construi fără să clădești din timp, piatră cu piatră. Cum să fii respectat, dacă nu ai respectul propriilor valori? Cum să ieși din crize, dacă nu știi ce să faci cu ceea ce ai deja? La noi, nu numai că se vrea scoaterea din funcțiune a tradiției în numele unor improvizații ce nu au alt merit decât …data recentă a apariției pe lume. Ceea ce se vrea, de fapt, dincolo de pretențiile afișate, este confuzia valorilor, căci confuzia și impostura merg, se vede cu ochiul liber, mână în mână.
Soluția ieșirii din confuzia gravă a valorilor este formarea tradiției printr-o dezinhibată dezbatere publică. Într-o epocă de expansiune a conștiinței critice, aceasta înseamnă, între altele, considerarea operelor reprezentative. Dumitru Radu Popescu este un contemporan a cărui operă poate fi obiectul mănos al unei explorări, deoarece constituie o valoare sigură a abordării literare a lumii în care ne mișcăm. Una din prea puținele pe care le găsim acum în jur, dar căreia merită să i se aplice povestea “comorii de sub mărul galben”, din cel mai recent roman al scriitorului.