Liviu Rebreanu despre lucrul prost făcut

Ce ar putea lămuri mai bine o situație decât opinia unor personalități lucide și devotate? Nu este una care a gândit pe cont propriu și contează prin integritate și anvergură care să nu fi acuzat confuzia de valori și aducerea la decizii a celor nepregătiți. Constantin Brâncuși spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă”. Adică, lucru de mântuială, prost făcut. Liviu Rebreanu,  susținea cam același lucru în Jurnalul său (Liviu Rebreanu, Opere, Minerva, București, 1998, vol.17 și 18), conceput, cum se știe, ca altă adresare către posteritate.

Merită cu prisosință să reflectăm și astăzi asupra acestei adresări. De altfel, nu dăm seama de întreaga personalitate a romancierului încă neîntrecut al literaturii române fără a lua în seamă gândurile sale despre mersul societății românești.

Partea cea mai gravă a Jurnalului, tematic vorbind,  se referă la sfârșitul domniei lui Carol al II-lea și aducerea Legiunii la putere. Sunt, de fapt, anii încheierii, înăuntru și în afară, a promițătoarei Românii Mari, pe care Liviu Rebreanu i-a trăit cu cea mai ridicată intensitate. Pasajele din Jurnal sunt mărturia, iar concluzia, trasă în 8 iulie 1940, spune totul: “În cei douăzeci de ani de Românie Mare ne-am purtat întocmai ca omul care a dobândit o bogăție nemuncită și neașteptată: am căutat să trăim bine, ușor, am fost mândri și țanțoși, ne-am îmbătat de mărimea noastră și n-am muncit, nu ne-am gândit la ziua de mâine, nu ne-am asigurat viitorul. Am crezut că tratatele care ne-au creat vor dura infinit și am desconsiderat geografia…Ne-am bizuit pe inerția altora, fără să observăm că inerția era în noi înșine” (Opere, vol. 17, p.342). Foarte probabil, nimeni nu a prins în cuvinte simple, cu atâta profunzime și concentrare, ceea ce s-a petrecut în România și a dus la deznodământul din 1940.

Personalitate cu vederi democratice, Liviu Rebreanu a observat gravitatea crizei anilor treizeci și a căutat șanse pentru a salva ce se poate salva. Vorbitor de germană și admirator al culturii germane – în Jurnal mărturisește că “cea mai puternică impresie din viață” a avut-o la casa memorială Goethe de la Weimar (Opere, vol.18, p.70) – Liviu Rebreanu a catalogat, fără ezitare, drept “nebunie” războiul declanșat de Hitler (vol.17, p.219) și a fost convins că Germania nu are cum să-l câștige (p.312). Pentru el, chiar în anii ascensiunii, în care părea irezistibil, național-socialismul nu era mai mult decât o “mișcare de avantgardă care face totdeauna prozeliți” (p.310), precum făcuseră alte extremisme. Liviu Rebreanu nu s-a înșelat asupra dezorientării din epocă, pe care, în Jurnal, a caracterizat-o pătrunzător, fără menajamente.

Liviu Rebreanu a fost, desigur, demnitar sub guvernul Iuliu Maniu (cum menționează Zigu Ornea, vol. 18, p.567) și sub cel din anii din urmă ai vieții sale.  Devotat inflexibil edificăriii operei literare, el a pledat pentru neimplicare în politica curentă (vol.17, p.353) și pentru ca valoarea literară a operelor să rămână despărțită de criterii de altă natură (vol.18, p.69). Liviu Rebreanu nu s-a socotit, însă, detașat de politică. El nu a fost nicidecum printre aceia care, sub pretextul operei, recurg la o abstinență emfatică, în fond oportunistă și coruptă, care populează mereu viața românească. Liviu Rebreanu a rămas profund angajat de partea democrației, iar viziunea sa era un pacifism civic, izvorât din ceea ce Șerban Cioculescu numea, pe drept, “bună credință înnăscută” (vol. 18, p.569). Liviu Rebreanu era de părere că alunecarea Europei în totalitarism, în anii treizeci, va face să se regrete lumea inspirată de democrația engleză – chiar dacă se face tapaj inutil de “dictatul Angliei” (vol.17, p.313). El a fost convins că înțelegerea argumentativă între oameni este întotdeauna de preferat urii.

Spre deosebire de mulți comentatori ai evenimentelor, de atunci și de mai târziu, Liviu Rebreanu a distins ideologia și optica geopolitică. Două exemple.

Atunci când România s-a aruncat neașteptat în brațele lui Hitler, Liviu Rebreanu a consemnat dezaprobarea. În 8 iulie 1940, el nota: “Acuma, după ce am pierdut un sfert și mai bine din țară și după ce Germania e victorioasă, ne-am întors brusc spre Hitler, punându-ne în el toate speranțele. Asemenea întorsătură e totdeauna puțin suspectă și lipsită de eleganță” (vol. 17, p. 342). Nepriceperea și erorile decidenților au dus țara în acest punct în care sacrificiile vor fi și mai mari. Iar retragerea bățoasă din Liga Națiunilor, Liviu Rebreanu a condamnat-o. “I-am întrecut pe unguri în manifestările de solidaritate cu germano-italienii: regimul intern totalitar, despărțirea de englezi fățișe, părăsirea Ligii, încât aproape am renunțat la neutralitate. Dacă s-ar baza pe o situație internă solidă, poate că ar impresiona. Dar înăuntru pare că suntem în plin haos. Nimeni nu mai are încredere în nimic. Nimeni nu vrea cu adevărat să-și ia răspunderea situației. Nu suntem capabili să renunțăm categoric la frazele goale, să înțelegem că trebuie făcute sacrificii și să ne reducem proporțional pretențiile și trena de viață ca stat și ca particulari, Prin politica de zece ani regele a reușit să dezorganizeze complet aparatul de stat, să devalorizeze toate personalitățile conducătoare, fără să creeze sau selecteze altele în loc, încât azi ajung la conducere oameni complet necunoscuți, fără rădăcini în conștiința publică și fără calități de conducere. Ce să mai spun de oamenii de casă, de valeți puși în fruntea treburilor publice care se dovedesc imediat idioți, izbutind să dărâme încrederea în autoritate și ierarhie” (vol.17, p.344). Pledoaria lui Liviu Rebreanu a fost netă și dintre cele mai mature – “va trebui să schimbăm complet sistemul, dacă vrem să dăinuim și să sperăm a reface cândva unitatea națională atît de repede pierdută” (vol.17, p.345).

Autorul Jurnalului nu a ocolit – nici nu putea să o facă – relația cu Rusia în problema teritoriului de peste Prut. Opinia sa din 7 august 1940, la cedarea Basarabiei, este cum nu se poate mai limpede în privința lacunelor politicii României. “Conducătorii acestei țări dacă au știut (și trebuiau să știe) că odată aci vom ajunge cu vecinii sovietici, de ce n-au căutat să previe primejdia fie prin tratative directe mai demult, fie prin alianță cu alții” (p.345). Pe bună dreptate, Liviu Rebreanu stigmatiza îngustimea vederilor și nepregătirea celor care conduc!

Liviu Rebreanu a trăit cu speranță fiecare promisiune de schimbare din România timpului său. I s-a părut că măsurile luate la început de mareșalul Ion Antonescu semnalează “o tendință de a stârpi necinstea, murdăria, ticăloșia” (p. 346). Înainte, a văzut promisiuni în acțiunea lui Carol al II-lea, dar, în scurt timp, a scris decepționat: “Credința este înlocuită cu lingușirea cea mai plată. Trăim o epocă de lingușire dezgustătoare. Te miri cum regele… primește adulările odios de nesincere. Și mai ales cum se înconjoară de oamenii fără caracter, chiar când ar avea oarecare talent” (p.293). Legionarii nu au fost pentru Liviu Rebreanu o soluție, chiar dacă afișau pretenții de moralitate. În 2 ianuarie 1939, Liviu Rebreanu scria: „Nu s-a văzut nicăiri și de când lumea atâta lașitate, lungușire, Kriecherei, lipsă de caracter. E o emulație fără seamăn în lipsa de demnitate. Exemplul cel mai rușinos l-a dat însăși <Garda de Fier>, cu toți șefii legionari care voiau să regenereze România, care umblau să pună la zid pe vechii politicieni” (p.296).

Liviu Rebreanu a constatat între primii rezultatele dezastruoase ale propagandei moralizatoare în viața politică. Pe legionari i-a ca exemplu elocvent. „Sub pretextul românizării și al ajutorării celor săraci, au săvârșit murdării fără număr. Eu îi credeam cinstiți, corecți și drepți. S-a arătat treptat că sunt mai răi decât toți care i-au precedat” (p.367). Liviu Rebreanu a sesizat, mai devreme decât mulți confrați, de ieri și de azi, rapida descompunere a celor care în politică, neavând soluții instituționale, promit morală, puritate, o nouă clasă politică, altfel de politică.

Pe lângă incompetența celor care decid, Liviu Rebreanu a socotit atmosfera generală din România, mai exact degradarea gravă a comportamentelor, vinovate de neajunsuri. El a acuzat-o în termeni severi. „Cinstea, ca o conștiință proprie, nu contează. Cinismul scuză tot…. Numai proștii suferă. Sărăcia e o rușine. Dacă te îmbogățești prin furt devii boier, ți se deschid toate ușile. Un pensionar care iese la pensie sărac e socotit idiot. Discreția e o inferioritate. Timiditatea, sfiala, și mai mare. Amabilitatea cu colegii sau inferiorii e semn de slăbiciune. Mojicia e semnul nobleței”  (vol.17, p.404). Puțini sunt cei care au descris atât de acut confuzia valorilor și aducerea la decizii a nepregătiților ce și-au făcut loc. Și mai puțini sunt cei care și-au dat seama de costurile lor implacabile și enorme.