de Andrei Marga
Suntem obișnuiți să vedem lumea prin “ochelarii” creați de opțiunile și valorile culturii europene (occidentală, după ce a mai fost considerată greacă, romană, iudeo-creștină, caracterizări ce au rămas insuficient precizate). Socotim tacit, ca un fel de reflex, că lumea în care trăim gravitează în jurul nostru, în comunitățile noastre avându-și centrul, cel puțin ca un mănunchi de criterii de evaluare a ceea ce se petrece. Chiar dacă revoluția copernicană a avut loc de mult, tendința multor oameni este de a gîndi ptolemaic, doar că în coordonate împinse incomparabil mai departe. Puține au fost provocările istoriei la a gândi altfel, încât tendința s-a stabilizat și pare indiscutabilă.
Cîteva cercetări majore recente ne atrag însă atenția că se află deja în ascensiune alternativa – o lume care este văzută altfel, iar imaginea este relevantă și are consecințe practice. Gilles Chance evoca (în volumul China and the Credit Crisis. The Emergence of a New Worldorder, John Willey & Sons, Singapore, 2010) rapiditatea reacției chinezilor la dificultăți, importanța pieței interne fără egal a țării devenite al doilea producător al lumii și trăgea concluzia că nu mai dă rezultate neîndoielnice privirea sistemului chinez cu optici europene (p.202). O tradiție de interpretare dominantă în ultimele mai bine de două secole își pierde acum suportul. O altă investigație britanică, cea a lui Martin Jacques (din impunătoarea carte When China Rules the World, Penguin, London, 2012), argumentează că, în cazul marii țări de la Răsărit, avem de a face nu cu un “stat-națiune”, ci cu un “stat-civilizație”, care se va impune în lume nu doar economic, cum a și făcut-o în ultimele decenii, ci și politic. Vom avea de a face cu un fenomen istoric de magnitudine comparabilă cu afirmarea Statelor Unite ale Americii, chiar dacă va fi diferit. Drept urmare, asemenea oricăreia dintre supraputerile anterioare, China “va vedea lumea prin prisma propriei istorii și va căuta, în funcție de constrângerile prevalente, să refacă lumea în imaginea proprie” (p.289). Ni se propune să luăm act, cel puțin în Europa, de recentele intervenții salutare ale Chinei pentru salvarea unor economii naționale și de împrejurarea că această țară percepe de pe acum dependența lumii de acțiunile ei (vezi Erik Izraelewicz, L’arogance chinoise, Grasset, Paris, 2011).
Trei autori foarte calificați (Mathieu Duchatel, Max-Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde vu d’Asie, Philippe Picquier, Arles, 2013) au captat viziunile alternative oferite de China, India și Japonia: o lume structurată ierarhic în jurul Chinei, ca centru (cultura chineză), o lume în care alteritatea nu mai este privită cu mefianță, în vederea confruntării (cultura indiană), și o lume având la răsăritul Soarelui un arhipelag binecuvântat de zei (cultura japoneză). “Culturile tradiționale ale Chinei, Indiei și Japoniei au forjat trei viziuni despre lume foarte diferite, determinate în mare măsură de istoria fiecăruia dintre cei trei uriași și poziția sa în spațiul asiatic” (p.16). Fiecare dintre țările menționate conservă memoria experienței cu europenii. Atunci când s-a pus problema identificării de “valori asiatice”, la sfârșitul secolului al douăzecilea, primul pas a fost contestarea universalității valorilor europene: doctrinei drepturilor omului i se preferă doctrina drepturilor corpusului social, legalizării libertăților i se preferă legitimitatea instituțiilor, democrației liberale i se preferă meritocrația, liberalismului economic i se preferă o marketizare având în stat principalul actor. Alternativele au adesea, cum ușor se observă, încărcătură polemică. Se consideră, bunăoară, că drepturile omului se aplică discriminatoriu de către europeni, că expansiunea libertăților aduce cu sine nedreptăți, că democrația liberală este, în fapt, o “dictatură a majorității”, că bogăția s-a dobândit mai repede cu mijloacele etalate de “tigrii asiatici” – Coreea de Sud, Taiwan, Singapore etc.
Să ne oprim în acest articol asupra Chinei, care, evident, a ajuns cel mai departe pe calea articulării propriei viziuni. Din 1990 încoace s-a făcut, pe fondul unei dezbateri animate, efortul de identificare a “valorilor asiatice”. Criza izbucnită în 2008 și SUA și Europa i-a pus, este adevărat, capăt, dar nu înainte de conturarea a două concluzii importante: pe de o parte, europenii nu și-ar respecta valorile pe care le proclamă (în primul rând “drepturile omului”), pe de altă parte, Asia ar avea, ținând seama și de faptul că a depășit criza financiară din 1997 în numai doi ani, motive de optimism și de cultivare a unei viziuni proprii, “dinamice”, orientate spre viitor.
In 2010 s-a efectuat un sondaj în diferite țări pentru a stabili starea de spirit a populației. Diferențele consemnate de Jean-Marie Bouissou, care prefațează volumul, sînt grăitoare. In ceea ce privește China, 71% dintre cetățeni declară că sînt satisfăcuți cu situația țării, 79% consideră că viitorul acesteia va fi strălucit, 72% că apartenența națională este importantă, 69% că sînt gata să moară pentru țară, într-o situație extremă, 90% că globalizarea este o oportunitate, 27% că pot purta o discuție în limba engleză. Spre comparație, valorile înregistrate în Franța pe aceleași coordonate au fost 25%, 13%, 67%, 30%, 47%, respectiv 34%. Pot fi făcute numeroase alte comparații, dar cele de mai sus sînt grăitoare. Concluzia generală este aceea că în China și în celelelate două țări din Asia cetățenii trăiesc deschiși spre viitor, care este încărcat eminamente pozitiv. Uniunea Europeană a suscitat, la rândul ei, entuziasmul și speranța europenilor la un moment dat. Din perspectiva chineză actuală lucrurile arată, însă, altfel. “Eșecul Uniunii Europene în a vorbi cu o singură voce în materie de politică externă, la care se adaugă de acum criza datoriilor suverane și a monedei euro, tind să o facă să dispară de pe harta geopolitică a lumii, așa cum este văzută de cei trei uriași ai Asiei” (p. 26). Pentru cei mai mulți asiatici lumea devine una fără Europa.
Care sînt, însă, opțiunile mai precise ale viziunii chineze asupra lumii? Volumul Le monde vu d’Asie le captează în domeniul politicii internaționale în dreptul câtorva repere importante.
Din capul locului, este de menționat preluarea în viziunea Chinei actuale a unui termen al filosofiei lui Michel Foucault – cel de “pouvoir du discourse”. Termenul este interpretat în mod propriu, drept abordare a celorlalți, cu care se împărtășesc realitățile, pe linia creării de convingeri. Ordinea internațională postbelică este, în optică chineză, rezultatul luptei puterilor occidentale și le-ar avantaja, încât o altă ordine, bazată nu pe argumentul forței, ci pe forța argumentelor, ar trebui pregătită. Așa cum atestă chiar istoria occidentală, inițativa intelectuală, ideile în fond, au importanță crucială, iar China caută să formuleze idei și să le facă atrăgătoare și penetrante. Aspirația cea mai profundă este cea a “lumii armonioase” (cum formula, în 2005, președintele Hu-jintao la ONU) și a “dezvoltării pacifice (heping fazhan)”. Deși China are de recuperat teritorii, opțiunea ei declarată este cooperarea ce permite rezolvarea finală a litigiilor.
Incă nu este limpede cât de mult reia China “abordarea sinocentrică a lumii”, aflată în cultura ei străveche – în care lumea este compusă din cercuri concentrice dispuse în jurul Chinei, a cărei centralitate se legitimează printr-o relație de proximitate cu Cerul, care i-a încredințat o anumită misiune pe Pământ. Aceste cercuri cuprind „state tributare” și „state barbare”. Ceea ce este sigur este că sinocentrismul este reluat în zilele noastre, chiar dacă în China se poartă discuții și acum în jurul concurenței modelării ierarhice a lumii cu modelarea europeană bazată pe recunoașterea suveranității statelor. A doua modelare este socotită sursă de nesfârșite conflicte, iar istoria plină de războaie a Europei este invocată ca probă.
Este sigur, de asemenea, că suveranitatea Chinei și unitatea ei sânt considerate valori fundamentale. China este prudentă în relația cu puterile epocii postbelice, bănuind că unele grupuri urmăresc afectarea suveranității și unității ei și postulând că în spatele acestor grupuri se află nu atît valori, cît interese de dominație. In mod prototipic, Mao-Zedong a respins, deja în anii cincizeci, diviziunea lumii între Est și Vest și a lansat „teoria celor trei lumi (sange shijie lun)”, care a stimulat, cum se știe, mișcarea „nealiniaților”. Astăzi, după cum se poate reține din analize chineze, situația lumii este nouă, cu o Europă ce nu ține pasul, întrucât nu și-a depășit vechea fărâmițare, și o Japonie în stagnare, încât China este singura ce poate revendica „paritatea strategică” cu Statele Unite ale Americii. Pentru moment nu este, însă, clar dacă China va și asuma efectiv un rol atât de imens, fiind conștientă de costurile uriașe pe care le incumbă, chiar dacă ea vede în SUA o supraputere hegemonică și salută pluralizarea marilor puteri. „Este clar că una dintre prioritățile Beijingului este o reformă a instituțiilor guvernanței mondiale, care să confere pondere mai mare lui însuși, precum și altor mari țări emergente (Brazilia, India) și Rusiei” (p.46).
Mathieu Duchatel observă că multă vreme China și-a dezvoltat capacitatea militară mai cu seamă terestră, ținând seama de împrejurarea că provocările la adresa securității ei veneau pe sol. Mai nou opțiunea s-a schimbat. Doar o scurtă perioadă din istoria ei, 1405-1443, sub dinastia Ming, această țară a fost o forță navală de prim ordin. In acea vreme chinezii au întreprins călătorii de descoperire a lumii, precedîndu-i în multe privințe pe europeni. Recent, însă, China a luat decizia dezvoltării capacității ei navale. Astăzi, marea țară de la Răsărit este singura țară din lume care produce toate categoriile de vase de luptă, de la portavioane, submarine nucleare lansatoare de rachete, la torpile antinavă și echipamente de comunicații ultrasofisticate (p.55).
Ar fi greșit să se considere că singurele atuuri ale Chinei sînt forța ei economică și capacitatea militară. Așa cum Martin Jacques amintea în cartea sa, socotită cea mai temeinică ce s-a scris de sinologi, această țară promovează o civilizație diferită, „încât ascensiunea Chinei va schimba profund natura sistemului global…. Pentru prima oară în epoca modernă, jucătorul ce devine crescând dominant va fi un stat – civilizație, un megastat de o magnitudine nouă, o țară în curs de dezvoltare și o colonie anterioară a puterilor occidentale și a Japoniei” (p.293). Atitudinile, percepțiile și comportamentele cultivate de această civilizație au început deja să marcheze lumea în mod perceptibil.