Filosofia lui Habermas, Rao, București, 2017
Ponderea pe care o dețin Jürgen Habermas, cel mai profilat filosof pe scena lumii de astăzi, și Joseph Ratzinger, cel mai influent teolog din ultimele decenii, este bine cunoscută. Anvergura lor îi plasează în succesiunea lui Kant, Hegel, Peirce, Husserl, Dewey, Wittgenstein, Heidegger, respectiv Schleiermacher, Rosenzweig, Bultmann, Romano Guardini, Barth, Henri de Lubac. Aproape în orice țară s-au publicat traduceri din opera lor, monografii sau măcar articole.
Profesorul Andrei Marga lansează două monografii elaborate pe parcursul ultimilor cincisprezece ani. Este vorba de monografia filosofică Filosofia lui Habermas (Editura Rao, București, 2017, 672 pagini) și de studiul monografic Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Meteor, București, 2017, 3o4 pagini).
Sunt monografii bazate pe cercetarea întregii opere a lui Habermas și, respectiv, a lui Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea și a exegezei ce li s-a consacrat. Cercetarea a fost întreprinsă de Andrei Marga în calitate de profesor de istoria filosofiei contemporane. Monografiile se bazează și pe contactele personale pe care autorul le-a avut în timpul pregătirii doctoratului în Germania federală și în anii ce au urmat cu cele două personalități care au urcat necontenit în avanscena culturii contemporane. Pe parcursul anilor, Andrei Marga a publicat traduceri din scrierile celor doi gânditori și studii, precum și o examinare în cadrul gândirii contemporane, mai ales în amplul volum Introducere în filosofia contemporană (Editura Compania, București, 2014).
Considerațiile sale Andrei Marga le-a prezentat, în timp, în cursuri susținute la Universitatea Babeș-Bolyai și la Universitatea din București, precum și în universități și institute de cercetare din afara țării.
Reporter
Monografia Filosofia lui Habermas (Rao, București, 2017, 672 p.) este o cuprinzătoare monografie filosofică și una din monografiile ample consacrate filosofului pe plan universal. Redăm coperta cărții și un fragment din introducerea lui Andrei Marga la volum.
“Războaiele mondiale şi alunecările în totalitarism din secolul XX nu au fost evenimente oarecare ale lumii moderne. Acestea au pus la încercare filosofiile moştenite. Nu s-a mai putut face filosofie ca înainte. Pe de altă parte, ştiinţele au cunoscut o dezvoltare explozivă, au adus noi perspective asupra omului şi lumii, schimbând, prin intermediul tehnologiilor, mediul înconjurător al vieţii oamenilor. Mai recent, biotehnologiile pun în discuţie chiar înţelegerea de sine consacrată a umanităţii. Puţine dintre filosofiile trecutului au păşit pragul dincoace de aceste experienţe fără să li se poată arăta dependenţa de istoria anterioară şi uzura sau, cel puţin, inadecvarea. Filosofic, nu se poate trăi doar din trecut….
Jürgen Habermas a arătat că ne aflăm dincoace de experienţe cruciale ale umanităţii, la un nou nivel al reflexivităţii, şi a dovedit, prin însăşi opera sa, că mari iniţiative filosofice şi viziuni cuprinzătoare ţin, de asemenea, de timpul nostru…. Nici un filosof al erei moderne nu a fost promotorul atâtor controverse cruciale pentru evoluţia cunoaşterii precum Habermas. El a declanşat noua dezbatere asupra filosofiei foarte influente a lui Heidegger, la începutul anilor ‘50. Habermas l-a secondat pe Adorno în faimoasa „controversă a pozitivismului (Positivismusstreit)” din anii ‘60. În contextul protestelor studenţeşti de la sfârşitul acelor ani, Habermas a lansat acuzator formula „fascismului de stânga (Linksfaschismus)”, care a obligat la delimitări în politicile europene. La începutul anilor ‘70 Habermas a deschis confruntarea cu funcţionalismul lui Luhmann, după ce pusese în mişcare dezbaterea privind hermeneutica filosofică a lui Gadamer. Deja la începutul anilor ‘80, Habermas a lansat critica postmodernismului şi a intrat într-o polemică cu Foucault şi Derrida. Nu peste mult timp el avea să intre în „controversa liberalismului”, avându-i ca oponenţi pe Rorty şi alţi filosofi americani. La mijlocul anilor ‘80, Habermas a provocat „controversa istoricilor (Historikerstreit)” în Germania şi a intrat în confruntarea asupra metafizicii cu Dieter Henrich. Anii următori îl găsesc în fruntea dezbaterilor privind evoluţia democraţiei germane după căderea Zidului de la Berlin şi reunificare. El a rămas în avanposturile disputei privind direcţia de urmat în unificarea europeană, în succesiunea Acordurilor de la Maastricht (1993). O dezbatere cu John Rawls a contribuit la dezvoltarea filosofiei politice de astăzi. La sfârşitul anilor ‘90, Habermas a intrat în polemică cu Peter Sloterdijk asupra tehnologiei genetice. Recent, împreună cu Cardinalul Ratzinger, Habermas a deschis dezbaterea asupra capacităţii statului de drept, democratic, de a-şi genera resursele de motivare a cetăţenilor….
Opera lui Habermas este, mai mult decât opera oricărui savant de la Einstein încoace, o „continuă depăşire a frontierelor”. Mai întâi, această operă este „depăşire a frontierelor abordărilor” profilate în disciplinele pe care Habermas le-a cultivat (economie, psihologie, drept, lingvistică, sociologie, antropologie, filosofie) şi un efort de a aduce la o „convorbire” fructuoasă optici la prima vedere ireconciliabile. Apoi este „depăşire a frontierelor disciplinelor” înseşi şi un efort, cu puţine echivalente, de a realiza acea interdisciplinaritate pretinsă de obiectul însuşi al investigaţiei. Urmează o „depăşire a frontierelor filosofiilor” aflate în concurenţă pe terenul acelor discipline sau în relaţia disciplinelor şi instaurarea unui efectiv dialog al filosofiilor de astăzi. Mai departe este o „depăşire a frontierelor culturale” pentru punerea într-un contact viu şi productiv a tradiţiilor europene cu viguroasele filosofii americane. În sfârşit, este vorba de „depăşirea frontierelor” în relaţia dintre elaborările intelectuale şi acţiunile umane, considerându-le pe primele ca soluţii-tentative la problemele reproducerii culturale a vieţii şi observând „infrastructura” culturală a acţiunilor. Efectele de primă instanţă ale efortului de continuă „depăşire a frontierelor” sunt, neîndoielnic, „stilul ecumenic” al abordărilor şi, desigur, cum s-a spus, <aproape nelimitata influenţă a lui Habermas> asupra desfăşurărilor intelectuale ale epocii” (Din volumul Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Rao, București, 2017).
Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Meteor, București, 2017
Monografia Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (Meteor, București, 2017, 304 p) este una dintre monografiile semnificative dedicate unui teolog și filosof de referință și o contribuție la a lămuri la nivelul timpului actual relațiile dintre filosofie, științe, teologie, artă. Redăm coperta volumului și un fragment din introducerea lui Andrei Marga.
“Atitudinile amintite, ale suspiciunii şi ignorării, între filosofi și teologi, fie ele şi în reciprocitate, nu se mai justifică în culturile aflate în criză ale modernităţii târzii. În plus, aceste atitudini sunt contraproductive. Nu se mai obţin răspunsuri realiste la problemele umanităţii de astăzi fără conlucrarea filosofilor şi teologilor.
Aceasta ar fi o raţiune suficientă pentru a examina opera unuia dintre cei mai inovativi şi prolifici teologi din modernitatea târzie. La raţiunea menţionată se adaugă însă o alta, anume mulţimea perspectivelor noi pe care opera lui Joseph Ratzinger le-a deschis în teologie şi filosofie, anvergura iniţiativelor sale de gândire în conceptualizarea vieţii oamenilor din epoca noastră. În opera lui Joseph Ratzinger – devenit, în 2005, Papa Benedict al XVI-lea – avem reflecţia celui mai mare teolog dintre pontifii ultimelor secole, care este, în acelaşi timp, una dintre conştientizările filosofice de referinţă ale condiţiei umane la trecerea în mileniul trei….
Această monografiere a devenit indispensabilă dintr-o raţiune neobişnuită. Joseph Ratzinger a exercitat în 2005-2013, sub numele de Benedict al XVI-lea, o misiune la scara umanităţii, iar pastoraţia a fost parte a misiunii sale. S-a putut observa însă, în anii de pontificat, cum întâiul stătător al Bisericii universale a amplificat anvergura pastoraţiei, încadrând-o în analize vizionare care deschid efectiv orizonturile. În fapt, spre exemplu, enciclicile, precum Deus Caritas Est (2006), Spe Salvi (2008), Caritas in Veritate (2009), sunt mai mult opere culturale şi, în mod precis, opere filosofice înnoitoare pe scena cugetării, decât pastoraţie.
Există încă o raţiune, a patra, a preocupării mele pentru opera lui Joseph Ratzinger. Este vorba de împrejurarea că, printre marii teologi ai epocii moderne, gânditorul venit de la München a încorporat în mai mare măsură decât confraţii săi cultura filosofică competitivă, iar în câmpul filosofiei a adus mereu solida sa cultură, inclusiv teologică. De aceea, opera lui Joseph Ratzinger contează efectiv nu doar pentru teologi, ci şi pentru cei care filosofează, de fapt pentru istoria gândirii. Această operă a readus în centrul atenţiei, într-o epocă marcată de expansiunea relativismului (acea concepţie după care noi, cu subiectivismele noastre fatale, suntem măsura lucrurilor), nevoia de valori ferme, de ceva absolut.
Pentru a lămuri, cât mai sugestiv cu putinţă, situaţia în care ne aflăm, ca trăitori ai modernităţii târzii, şi în care a intervenit Joseph Ratzinger, este adecvat să considerăm starea „absolutului” în cultura lumii noastre.” (Din volumul Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Meteor, București, 2017)
Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017
În tradiția inaugurată de Kant și continuată recent de Attali, Kissinger și Habermas, Andrei Marga a publicat în aceste zile volumul Ordinea viitoare a lumii (Editura Niculescu, București, 2017, 472 p.).
Cartea oferă o analiză a stării lumii actuale și mai ales o viziune proprie, articulată, asupra lumii ce se constituie. Ea se bazează pe cunoștințe de istorie, economie, sociologie, cultură și geopolitică și propune o abordare nouă, bine asigurată conceptual.
În linia reprezentată în România de Gheorghe Brătianu, autorul examinează cu rezultate proprii tendințele internaționale. Este cea mai amplă scriere în profil apărută în cultura română și, totodată, una dintre scrierile majore ale acestor ani în spațiul international.
Redăm mai jo scoperta fragmente din Introducerea autorului la volum.
Reporter
“Este mare încă suprafața politicii, inspirată de Kant, care pleacă de la asumpția după care comunitatea mondială se compune dintr-o colecție de națiuni egale în drepturi, care evoluează, fiecare, potrivit propriilor interese. Această asumpție rămâne atrăgătoare sub aspect normativ, dar realitatea interdependențelor dintre state o pune în dificultate. Între timp, se trăiește într-o “societate mondială”, care a adus cu sine o rețea densă de interacțiuni, pe care orice stat trebuie să și-o asume pentru a-și promova suveranitatea și interesele.
Cu ani în urmă, s-a răspândit credința tacită că istoria s-ar “sfârși” în dreptul neoliberalismului politic lansat în anii nouăzeci. Cunoscuta schemă a lui Hegel, care obligă realitatea la a se conforma conceptelor din care își revendică legitimitatea, este readusă insistent în actualitate, spre a anestezia așteptarea de schimbări profunde. Se consideră că, atunci când indivizii au toate libertățile, nu mai este de luptat decât pentru a le păstra. Vasta suprafață a eșecului în a rezolva problemele sociale și a democratiza societățile slăbește însă această credință.
Nici atracția amintită și nici credința menționată nu aduc soluțiile de care este nevoie. Ele alimentează abordări care, teoretic, pot da o ordine a lumii, dar nu o ordine capabilă să motiveze oamenii și să dureze. Ne dăm seama de acest fapt trecând în revistă abordările profilate ce concurează în contextul internațional actual.
Prima abordare pleacă de la maxima “lăsați-ne în pace că știm noi mai bine ce ne trebuie”. Coreea de Nord o ilustrează astăzi complet și atestă din nou că nu este decât soluția dictaturilor de familie, a reprimării celor care gândesc altfel, a sărăcirii și izolării în condițiile unei lumi a oportunităților fără precedent.
A doua abordare cultivă maxima “să aplicăm reglementările internaționale adoptate”. Statele Unite ale Americii o reprezintă cel mai clar. Este o abordare indispensabilă, dar care provoacă reacții. Reglementările au fost adoptate în condițiile unei anumite distribuiri a puterii în lume, care stârnește, între timp, nemulțumiri crescânde.
A treia abordare este condusă de maxima “să asigurăm echilibrul supraputerilor”. Rusia constituie avocatul ei principal. Această abordare pare rezonabilă atunci când în discuție este răspunderea celor mai mari puteri ale lumii pentru situația internațională. Lumea nu se lasă însă redusă la supraputeri, încât puterile și statele mai mici nu o pot aplauda.
A patra abordare are în față maxima “armonia este mai aducătoare de avantaje decât conflictul”. China o promovează stăruitor. Abordarea aceasta este greu de neglijat, fiind înțeleaptă, mai ales din punctul de vedere al țărilor care vor să se dezvolte și să se întărească în competiția economică. Doar că armonia nu este posibilă decât recurgând la reglementări ce asigură ordinea lumii.
A cincea abordare s-a organizat pe maxima “suntem oameni ca toți ceilalți și avem dreptul să ne decidem soarta în concertul umanității”. Turcia, Polonia, Ungaria sunt exemple de apărători mai vocali ai acestei abordări. Numai că nu este limpede granița dintre a fi tu însuți și a fi opus altora, încât formula alunecă adesea în indisciplină punctuală.
A șasea abordare se lasă călăuzită de maxima “să facem ce ne spun să facem cei mai puternici”. România actuală este unul din practicanții ei. Doar că cei mai puternici controlează situațiile din optici proprii. Ei nu pot lucra în locul tău și nu pot suplini efortul tău. Dezvoltarea proprie nu se poate atinge doar prin deciziile altora.
Nimeni nu se poate izola fără pierderi dramatice. Ceea ce semnăm trebuie respectat până la altă decizie. Echilibrul supraputerilor este indispensabil, dar nu rezolvă orice. Armonia constituie un ideal însuflețitor, care are nevoie de rezolvări practice. Fără a te exprima pe tine însuți, politica își pierde rațiunea de a fi. Nu poți asigura propria dezvoltare fără priceperea și curajul deciziilor proprii.
Este nevoie de o nouă abordare – ca viziune și metodă – în relațiile internaționale. Apăr, în orice caz, în conceperea relațiilor internaționale, optica interacționismului reflexiv. Am în vedere un interacționism cu bază în interesele proprii de promovare și recunoaștere și deschis spre asumarea acestora. Nu este vorba de un interacționism care dizolvă totul în relații, ci de interacționismul care își ia ca punct de plecare nevoia afirmării de sine, fără a deveni autarhic, și se deschide spre lume, fără a-și pierde rădăcinile. Maxima viziunii pe care o promovez este “să interacționăm în lumea timpului nostru luând decizii informate, în care să ne exprimăm noi înșine și considerând consecințele”. Ea are capacitatea de a evita dezavantaje deja semnalate. Peste toate, este maxima evident mai capabilă de universalizare.
Modelarea originară a ordinii lumii Henry Kissinger o vede în Pacea Westfalică, care a pus capăt confruntărilor religioase și politice ale Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648).Dar însuși sistemul westfalian întâmpină dificultăți, unele dintre valorile sale conducătoare fiind astăzi puse la încercare. Europa unită tinde să pună în paranteză “suveranitatea” statelor naționale, deja prin proiectul construcției ei. “Echilibrul puterilor (balance of powers)” nu-i mai preocupă pe toți cei implicați. Jihadismul islamic caută să redeseneze harta statelor. Statele Unite ale Americii au mereu de optimizat relația dintre vasta lor putere și principiile de conduită ce vin din propria istorie.
Cunoscutul strateg american a privit ordinea lumii din punctul de vedere al schimbărilor aduse de 1989 și de urcarea Chinei în poziția de supraputere. Aceste două praguri în evoluția recentă a lumii își păstrează, fără îndoială, importanța istorică crucială, dar nu mai sunt totul. Putem descrie acum mai cuprinzător ceea ce s-a petrecut din jurul lui 2010 încoace. Nu numai că putem face toate acestea, dar și întreprindem, în volumul Ordinea viitoare a lumii, abordarea lumii de după 2010 și conturarea ordinii viitoare a lumii.Este sigur că nici ordinea fără libertăți nu rezistă, dar nici libertăți fără ordine nu se pot menține. Reperul îl dau, de fiecare dată, nu definițiile datorate unei ideologii sau alteia, în care se pierd, din nefericire, cele multe dintre reflecțiile de astăzi asupra ordinii lumii. Reperul libertăților și al ordinii îl dau situația și opțiunile cetățenilor exprimate în mod democratic.
La noi, de la Gheorghe Brătianu încoace, s-au publicat prea puține scrieri despre relațiile internaționale elaborate fără integrare prealabilă în vreo „corectitudine politică”. Altfel spus, cu capul propriu! Caut să înlătur această lacună. Prezint în Ordinea viitoare a lumii o viziune ce pleacă de la asumpția că s-a produs o schimbare a lumii chiar după schimbarea lumii din jurul anului 1990. Nu se poate înțelege situația creată după 2010 fără a relua analiza ansamblului. Ordinea viitoare a lumii înseamnă multe lucruri. Bunăoară, după euforia unificării din anii nouăzeci, Europa a intrat în criza exitului, ce nu se va opri fără reorganizare cuprinzătoare. O reorganizare a economiei luând în seamă nu numai reușitele, ci și consecințele dramatice ale globalizării a început. Resursele naturale își schimbă prețul. Chestiunea legitimării urcă în importanță, iar republicanismul democratic renaște. Discrepanțele sociale devin temă. Diferențele de dezvoltare revin pe agenda internațională. Puteri noi și-au făcut loc la masa deciziilor. Supraputerile, plurale, au intrat în raporturile unei geometrii variabile” (Andrei Marga, Introducere la volumul Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2017)