de Andrei Marga
După 1989, România a căutat să ducă reformele până la capăt și să intre, asigurând bunăstare și democrație cetățenilor ei, între țările lumii civilizate. Această căutare este încă departe de rezultatele dorite. Care sunt cauzele? Întrebarea se repune odată cu prăbușirea celei mai recente forganizări în care s-a făcut încercarea – Uniunea Social Liberală.
O societate poate fi examinată sub aspectul economiei, al administrației, al politicii și al culturii ei. Nu se poate ocoli nici în cazul României observația că politica este sistemul ce conduce evoluția.
M-am referit în alt loc (vezi, de pildă, Andrei Marga, România actuală.Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011) la starea societății românești. Aici mă opresc doar asupra întrebării: de ce nu reușește în România încercarea recentă de a încheia capitolul tranziției (sau al postcomunismului)?
Știm prea bine că tranziția presupune reforme care sunt mai mult decât îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, cum se crede. În plus, s-a putut observa că unele reforme au fost deteriorate după negocierile de aderare (vezi, de pildă, crearea pieței de capital, educația etc.). Negocierile pe unele capitole (precum agricultura, resursele naturale etc.) au fost diletante și au nevoie de corectură. Reformele anilor nouăzeci trebuie completate și, peste toate, metehnele trecutului au înviat pe scară mare. Spre exemplu, promovarea de fii, fiice, soții, rude, în politică, administrație, universități etc., este astăzi atât de extinsă încât, prin comparație, trecutul devine o simplă prefață! Din astfel de motive, și din altele, desigur, tranziția rămâne de încheiat.
Observînd cum au procedat țări comparabile, se poate spune că pentru a duce reformele la capăt și a trece pragul democrațiilor mature și al asigurării bunăastării, politica are nevoie de câteva premise. Este nevoie de partide bazate pe interese sociale delimitate – nu doar de asocieri în jurul unor persoane sau simple strînsuri de ocazie. Este nevoie de reprezentanți în stare să-și asume interesul public – nu oportuniști ce profită de împrejurări. Este nevoie de cultură democratică elaborată – nu de opinii improvizate. În sfârșit, este nevoie de lideri capabili să articuleze proiecte viabile – nu de șefi de circumstanță. S-au întrunit la noi, după 1989, aceste premise? Să ne amintim evoluția postdecembristă.
Această istorie a debutat cu o eroare notorie – transformarea Frontului Salvării Naționale în partid politic. În locul unui spectru politic pluralizat, s-a format unul dezechilibrat de către o formațiune care a strâns voturi prin aceea că viitorul este mai puțin sigur decât prezentul. Partidele istorice, PNȚCD, PNL și PSDR, au revenit pe scenă, ceea ce a fost salutar pentru democrație. Doar că ele s-au orientat mai mult spre recuperarea trecutului, decât spre construcția viitorului, încât noile generații nu le-au găsit atrăgătoare. Iar când unii dintre noii lideri ai acestor partide au propus deschiderea spre viitor, nu au avut susținere suficientă.
Inrădăcinarea partidelor în interesele sociale delimitate a rămas slabă până astăzi. În România întâlnești „social-democrați” mai înavuțiți decât prinții de odinioară și un „capitalism de cumetrie” fără analog. Aici vezi slujbași ce trăiesc de la buget, dar cer stat minimal. Vezi „liberali” care nu suportă să lupte în opoziție și-și schimbă partidul precum costumul. Întâlnești „populari” care adună averi pe seama abuzurilor. La asemenea neajunsuri s-au adăugat transformarea peste noapte a unui partid din „socialist” în „popular”, crearea de formațiuni satelit sau ruperea de bucăți din alte partide pentru a forma majoritatea prezidențială (cum a fost în 2004) sau cea guvernamentală (cum este în 2014). Mai nou, proliferează intelectuali fără operă care se bat cu pumnul în piept că sunt de „dreapta”, dar care nu ar trăi pe cont propriu și vor să reprezinte statul. Nu prea se mai văd oameni de stat, cărora cetățenii să le poată încredința fără grijă destinul. Peste toate, viața politică a rămas confuză în România datorită tocmai discrepanței dintre partide și structura socială a țării.
Exceptând momentul Convenției Democratice, din 1996 – care a fost, oricât s-ar cheltui post factum cu discreditarea ei, veritabila deschidere de orizont – nu s-a putut încuraja venirea în politică a unor forțe de prim plan profesional și moral din societate. La noi, precum se observă ușor, rareori vârfurile generațiilor s-au angajat în viața politică. Iar pentru mulți dintre care au făcut, totuși, pasul, nu interesul public conta, ci folosirea unei ocazii cu care nu era sigur că se mai întâlnesc. Cum politica este spațiu care nu riscă niciodată să rămână vid, în politica de la noi s-au aglomerat grupuri diverse. După ce, din 2001, au avut succes grupuri dispuse să tempereze reformele incipiente, din 2004 au venit, printr-o altă ideologizare carpatică, așa-numiții „oameni noi”. S-a reluat politica lui Ceaușescu de numire în roluri de decizie a nepricepuților, care erau manevrabili și asupra cărora se poate arunca, la nevoie, vina. Miniștrii au ajuns să se numească după capricii. Li se cere degeaba să conceapă și să organizeze domeniul. Ei nu se mai disting prin ceva față de cei asupra cărora decid, decât prin docilitate vis-a- vis de cel care i-a numit. Peste toate, valoarea profesională și civică a persoanelor nu a mai contat, încât s-au format încrengături care acum par să nu aibă alternativă. Fiind străină de criterii de valoare, crearea unor noi politicieni reprezentativi nu a dat rezultate mulțumitoare.
Orientați spre ceea ce era cel mai ușor, anume evaluarea trecutului în urma unei revoluții, mulți intelectuali, după scurta dezbatere asupra civismului de la începutul anilor nouăzeci, nu au putut da analize ale situației. Excepțiile au fost prea puține. În locul prelucrării conceptuale a noilor experiențe, s-a revenit în România la vechiul impas – paseismul a fost dat ca înțelepciune. Sub pretextul acoperirii unui gol, s-a trecut la relansarea de autori care, oricât de importanți au fost odinioară, nu puteau spune mare lucru despre ce este de făcut. Eseistica de șuetă a înlocuit cercetarea veritabilă. Operele de viziune într-un context nou au rămas, de aceea, rare și se pot număra pe degete.
În 1996-2000, s-au angajat frontal reformele economice și instituționale efective, iar România a primit invitațiile de intrare în Uniunea Europeană și NATO. La o examinare responsabilă, devine evident că în anii amintiți s-au făcut reforme, la propriu, și că ulterior s-a mimat continuu reforma. Ca pretutindeni, reformele dislocă și nemulțumesc persoane. Dar nemulțumirea nu este nicidecum un argument pentru a părăsi, cum s-a făcut, cursul reformelor necesare sau pentru a boteza reformă tot felul de schimbări după gust, dacă nu cumva nechibzuite.
S-a creat, între timp, categoria așa-zișilor „oameni de viitor în politică”, care nu și-au mai ros coatele în biblioteci sau laboratoare, ci au căutat să parvină în orice chip (slugărnicie față de șefi, plagiate, examene trecute cu iuțeală, diplome în universități incipiente, odrasle ale părinților influenți etc.). Sub aspectul capacității profesionale, al civismului și potențialului politic, aceștia se dovedesc a fi mai puțin pregătiți și mai infructuoși decît cei pe care i-au înlocuit.
Mulți intelectuali de prim plan s-au dedicat mai mult statelor de plată, decât dificultăților din societate. S-a revenit la ceea ce Seton Watson acuza (în volumul Eastern Europe beetwen the wars, 1919-1941) la capătul perioadei interbelice: abandonarea de către elita intelectuală a problemelor crâncene ale societății.
În loc să fie baza pentru reconstrucție instituțională, programele europene au devenit canalul înavuțirii unor grupuri. Nu s-au mai depus eforturile indispensabile în inovare, cercetare și creație, ci s-a preferat îndeplinirea formală de criterii, ele însele malformate în prealabil, de acces la banii europeni. În alte țări sunt vizibile efectele benefice ale acestor bani. În România, aceste efecte sunt prea modeste, căci trainingul profesional a fost înlocuit cu socializări, organizările noi cu imitări, elaborarea de cercetări științifice cu redactarea de rapoarte. Mai presus de toate, ceea ce ar fi trebuit făcut de la început, transferul banilor spre cetățeni, a fost înlocuit cu abuzurile celor cu funcții.
S-au alocat resurse financiare pentru prezentarea de opere în străinătate, dar, în loc ca aceste resurse să fie distribuite pe baza competiției, pentru a stimula creația care contează, ele s-au irosit în măgulirea unor autori, parte veritabili, parte parveniți de ocazie. Dezbaterea culturală s-a concentrat mai curând asupra trecutului (care, datorită lacunelor cercetării, a rămas la fel de nelămurit ca înainte!) și, mai nou, asupra unor reforme devenite doar nominale. În loc ca intrarea în sfera euroatlatică să fie imboldul mult așteptat pentru creație, se cultivă un nou dogmatism, prin natura lucrurilor caduc, iar priceperea este confundată cu mimetismul.
Liderii s-au recrutat, în aceste condiții, dintre cei care au rezistat luptelor de pe o scenă prost construită. Ultima dată când un lider național a intrat pe scenă cu un program propriu-zis a fost în 1996. Atunci a mai funcționat exigența minimală ca la ocuparea unei funcții publice să-ți asumi răspunderea unui program anunțat, iar la urmă să dai seama de ceea ce a-i făcut. Acum se crede că politica este tocmai capacitatea, controlată de viclenie și însoțită de aranjamente mediatice, de a lua decizii mărunte, fie și contradictorii, pe care să le aclame naivii. Dacă examinăm retroactiv ce a angajat vreun demnitar și ce a făcut, nu vom avea multe materiale. Iar dacă s-ar încerca să se identifice probe ale competenței, intrăm în secetă. În cazul în care s-ar examina cv-ul școlar și universitar al șefilor săi – ceva analog cu ceea ce a făcut Emmanuel Todd în Franța – populația României ar rămâne uimită să constate de cine este dirijată. Etajul de sus al pregătirii – acolo unde este capacitatea de a analiza, de a concepe și a organiza – lipsește majorității competitorilor.
Este simptomatic că nici un lider din România decadei ultime nu a redactat un text de orice mărime despre criza izbucnită în 2007. Nici unul nu a prezentat un proiect de țară. Nici unul nu are un program care să depășească obligațiile față de FMI și Banca Mondială sau, în politica externă, mimarea a ceea ce se spune prin ședințe. Nici unul nu a reușit să reconfere României măcar un rol regional. Nici unul nu s-a bucurat de primire protocolară conform funcției într-o capitală majoră. Deocamdată, România este colonizată de o înțelegere a politicii drept gălceavă mediatizată sau fabricare de dosare, ce antrenează înlăturarea celor care ar gândi responsabil și cu sprijinul culturii.
Prăbușirea celei mai recente încercări de a duce până la capăt reformele din România spune multe despre partide, reprezentanți și lideri. Criza atestă incapacitatea de a pune în lucru majoritatea parlamentară a USL pentru a face reforme chibzuite; captivitatea față de înțelegerea anacronică a politicii; neștiința convertirii opțiunilor doctrinare în măsuri sociale; nepriceperea analizei și proiectării. După căderea României într-o guvernare amatoare și în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne, din 2009-2012, a urmat o încercare politică însoțită de mari speranțe, din mai 2012 încoace. România se confruntă, nu de ieri, ci în ultimii zece ani, cu grava scădere a folosirii forței de muncă din țară, degradarea instituțiilor, reducerea nivelului profesional din societate, sărăcia, slăbirea prezenței în competițiile lumii. Dar și încercarea politică cea mai recentă lasă în urma ei nerezolvată această confruntare a țării.
Așa stând lucrurile, criza menționată nu va putea fi depășită prin simple primeniri de garnitură. Ea cere, înainte de orice, recuperarea unor valori – pregătirea ca profesionist, onoarea, onestitatea. Se înțelege greu că este diferență mare între a avea o profesie, atestată de diplome, și a fi capabil să acționezi ca profesionist. Că nu te poți despărți de onoare fără să plătești până la urmă. Iar cine vrea să reprezinte societatea ar trebui să aibă în vedere că va întâlni reguli, nu pentru propria căpătuială sau lovirea celuilalt, ci reguli de conviețuire și cooperare, oricum reguli a căror respectare asigură motivarea cetățenilor.
Socotit cel mai important gânditor politic al secolului anterior, John Rawls apăra deja acum câteva decenii (cu impresionanta carte A Theory of Justice, 1971) revenirea în societățile actuale la „fairness” („justice as fairness”, „politics as fairness”), la onestitate. Dar dacă revenirea la onestitate este resimțită ca necesară într-o democrație exersată, cum este cea americană, ne dăm seama cât de imperativă este la noi. Doar ca prim pas, desigur.