O confuzie: apartinic – apolitic

Discursul public de la noi este deja sufocat de confuzii, în parte lansate pentru a arunca praf în ochii oamenilor de bună credință. Destui concetățeni își dau seama de șiretlic, se simt înșelați și iau distanță. Confuziile pregătesc apatia și, desigur, alte neajunsuri.

Un exemplu de asemenea confuzie voită este pretenția de “guvern de tehnocrați” ce s-a lipit propagandistic de o listă de inși fără relief, adunați după pretențiile rudelor, recomandările serviciilor și cine s-a mai nimerit. Cel puțin două erori nu puteau să nu bată la ochi. Confuzia între independent politic și tehnocrat era prima: se știe prea bine că din independența în raport cu partidele existente nu rezultă, decât forțând nepermis termenii, că cineva este tehnocrat. A doua era aceea că un tehnocrat are analize profesionale proprii și soluții, distincte de cele din optica unui partid sau altul. Or, nici unul dintre cei aflați pe acea listă nu are vreo analiză tehnică remarcabilă. Un premier tehnocrat și un guvern tehnocrat, în accepțiunea lumii civilizate (cine este interesat poate consulta opera de referință a lui Niklas Luhmann, care a dat tehnocratismului, în vremuri mai noi, expresia cea mai elaborată!), sunt cu totul altceva.

O confuzie nu vine singură. Vedem bine cum la noi ea atrage acum în scenă confuzia din jurul depolitizării. Aceasta nu este tocmai nouă. Să lămurim lucrurile.

Într-o interpelare parlamentară din 1903, Take Ionescu îi reproșa ministrului instrucțiunii de atunci că nu face față convingător situației în care “politica nu trebuie să intre în școală”, dar un profesor universitar are chiar “datoria civică” de a fi prezent în dezbaterile politice. Spiru Haret a răspuns plecând de la distincția dintre “dreptul” profesorilor de a face ceea ce socotesc de cuviință și “datoria” lor de a respecta profesiunea și, desigur, reglementările educației. El era din capul locului de acord că orice forțare a lucrurilor, într-o direcție sau alta, face ca politica să intre în școală, sau în oricare alt domeniu, pe căi insidioase.

Spiru Haret recunoștea că este “idealul” său: “să văd corpul profesoral servind ca element ponderator în luptele politice, să facă politică cât de largă, dar cu calm și stăpânire de sine. Îmi pare rău când văd că, sub pretext de luptă politică, se ajunge la niște excese de limbaj, încât nu-ți vine a crede că pot ieși din gura sau din pana unui profesor” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare.ro., București, 2009, volumul V, p.209). Reformatorul modern al educației de la începutul secolului al XX-lea știa foarte bine că nu poți, cu nici un principiu sănătos, să oprești pe cineva să facă politică, chiar dacă este legitim să-i ceri să aibă performanțe specifice în domeniul de activitate pe care spune că îl reprezintă.

Tema relației cu politica a revenit cu stridență în viața publică a României după 1989, când s-a lansat, împotriva carierelor intelectuale originate în adeziuni politice, deviza “apolitismului intelectualilor”. Sus și tare, persoane ce beneficiau de un anumit prestigiu, au cerut intelectualilor “să nu facă politică”, ca și cum un asemenea apel este de la început univoc. Nu discutăm acum că în vreme ce formulau această cerință, ei se aliniau vârtos la una din politici – cea care voia prefaceri mai lente. Nu discutăm nici efectul acestei chemări – anume, sancționarea celor care nu au împărtășit-o, de îndată ce “apoliticii” au ajuns la decizii. Nu discutăm nici împrejurarea că din “optica apolitismului” nu a ieșit vreo operă care să nu fie tributară  politicii.

Marin Preda spunea la un moment dat că „unde nu e iubire, nimic nu este“. Observând ceea ce s-a întîmplat, am putea parafraza spunând: “unde nu este caracter și angajare, nu iese nimic durabil”. Aici, caracterul implică, practic, să nu eziți să-ți spui părerea în treburile obștești, când alții tac din varii motive, chiar dacă aceasta nu-ți aduce aplauze și nu-ți procură avantaje. Altfel spus,: intelectual veritabil nu este veritabil până la stomac sau bărbie sau până la frunte, ci este cu toată ființa sa și reacționează la împrejurări din profunzimea ființei sale. Conștient de acest fapt, Spiru Haret a stat la distanță de ipocrizie și și-a asumat, juridic cu admirabilă exactitate, că, pe lângă “datorii”, intelectualul are și “drepturi” de care, firește, uza. Inclusiv “dreptul” de a interveni în dezbaterea publică, care, în cazul său, este de fapt o “datorie”!

Mai nou, curentul “apolitismului” cere în manifestări publice, cu pretenții apodictice, “depolitizarea”: se propune “depolitizarea educației”, “depolitizarea administrației”, “depolitizarea sănătății”, chiar depolitizarea guvernului și a altor organisme. Naivii chiar cred că o asemenea “depolitizare” ar aduce soluțiile la problemele României, fără să vadă că, diletantismul (“domnia obeză a diletantismului”, cum formulase George Coșbuc) și indiferența cinică sunt la originea problemelor. Din păcate, în acest moment, puțini sunt dispuși să observe că deprofesionalizarea sau măcar grava scădere a nivelului pregătirii profesionale și al comportamentului ca profesionist – în urma vastei emigrații, a confuziei sistematice a valorilor și a derivei educației – nu găsesc leac prin “depolitizare. Și că deviza “depolitizării” nu a servit până acum decât unei alte politizări, făcute în beneficiul altcuiva. 

Aceasta nu înseamnă să nu acceptăm argumentele care stau în spatele tezei nevoii de a a evita evaluarea oamenilor doar în funcție de carnete de partid. Argumentele sunt solide, căci se alimentează din fapte ce s-au petrecut: revenirea pe nesimțite a țării la stăpânirea din partea activiștilor politici; aducerea la decizii pe scară mare a diletanților; extinderea numirilor unipersonale în funcții; răsturnarea raportului dintre aleși și numiți, încât țara a căzut sub controlul a tot felul de grupuri, și nepricepute și nelegitimate. Numai că adepții a ceea ce am numit “apolitism” nu observă că, atunci când se vrea evitarea politicii, se poate ajunge la politici mai dezastruoase decât cele afișate la lumina zilei.

Apolitismul trage, se poate spune, concluzii eronate din fapte incontestabile. Între altele, concluzia că, dacă s-ar face “depolitizarea”, am fi scutiți de nefericiri. În fapt, meritocrația este mereu soluția la probleme și este necesară, chiar dacă “apoliticii” noștri nu se gândesc, doamne ferește!, la așa ceva. Dar și dacă s-ar gândi, chiar instalarea meritocrației, care ar infuza sânge proaspăt în venele cam uscate ale democrației carpatine, nu poate fi, nici ea, decât rezultatul unei opțiuni politice.

Dacă examinezi însă mai îndeaproape rigidele reflecții ale „apoliticilor“, îți dai seama repede că ei atacă „politismul“, pe care îl înțeleg departe de tradiția europeană a „politicii“, inaugurată de Aristotel. Ei au în vedere, de fapt,  „partidismul“, adică apartenența la partide, în forma consacrată de statul modern. Spus direct, politica, înțeleasă ca reflecție și acțiune în serviciul comunității este ceva natural, având în vedere configurarea inevitabil socială a vieții umane și pluralismul intereselor și opiniilor. Opțiunile politice nu se pot evita, orice am face. La limită, cum un argument deja clasic spune, și cine respinge politica, o neagă, o ignoră, face inevitabil o politică anume.

Altfel spus, nu se poate ieși din politică fără a ieși din condiția unei ființe ce este parte a reproducerii culturale a vieții. Putem discuta “politica” în funcție de momentele reorganizării ei – Aristotel, Hobbes, Machiavelli, Vico, Kant, Hegel, Marx, Max Weber, Hannah Arendt, Habermas – și în funcție de reușitele și eșecurile unora sau altora. Dar politica nu se poate evita, mai cu seamă că în condițiile unei societăți moderne, ne place sau nu, “politica” este subsistemul ce conduce evoluția, chiar dacă nu o generează totdeauna.

La drept vorbind, “apolitismul” nu este posibil, oricare ar fi pretențiile și oricine le-ar emite. Este posibil, însă, “apartidismul”. Nu numai cei din educație, dar cetățenii în genere pot să agreeze sau nu partidele existente, fiecare poate agrea unul sau altul dintre acestea. Cine vrea, poate deveni membrul unuia sau altuia, cine vrea să rămână în afara oricărui partid este liber să o facă. Partidismul este, desigur, evitabil, dispensabil.

Numai că seriozitatea partidelor, orice opinie am avea despre acestea, condiționează valoarea unei democrații. De această seriozitate (program, mecanisme de selecție a personalului, cadru al interacțiunii cu cetățenii, deschiderea spre idei și personalități noi, capacitate de prelucrare a experiențelor)  depinde găsirea de soluții la problemele cetățenilor. S-ar putea ca activitatea într-un partid sau altul să fie disgrațioasă, ca la un moment dat să ai neplăceri, ca viața de partid să nu îți convină pur și simplu. Numai că, peste toate, un fapt nu poate fi contestat: spațiul politic nu rămâne niciodată vid, el se umple cu cineva, în mod necesar. Cine se retrage din spațiul politic nu mai are cum să-l influențeze și lasă loc unor forțe care nici nu pretind și nici nu revendică vreo legitimare.

Așa stând lucrurile, trebuie privită cu reserve atacarea în România actuală nu a unei politici concrete sau a alteia, ceea ce este natural, căci ține de pluralism, ci a politicii ca activitate. Mai mult, trebuie demascată cu toate probele confuzia dintre apolitism, care nu este posibil, și apartidism, care este la îndemâna fiecăruia. O astfel de atacare este evident în contratimp cu situația unei țări care are încă de luptat din greu cu sărăcia, ale cărei instituții funcționează rareori conform menirii lor, a cărei democrație șchioapătă, a cărei educație este în derivă, ai cărei cetățeni au emigrat recent, procentual, pe scara cea mai mare dintre țările din Europa. O țară care are nevoie de politici competente și chibzuite și de persoane capabile să le conceapă și să le întruchipeze, mai mult decât de orice altceva și decât oricând! (Din volumul Andrei Marga, Reforma modernă a educației, în curs de apariție)