de Andrei Marga
Conform sondajelor, mai mult de jumătate din populația țării nu are încredere în felul în care se soluționează cauzele în instanțe. Dacă așa stau lucrurile, nu poate fi vorba doar de cei implicați în cele două milioane de litigii care, ni se spune, ajung anual pe masa judecătorilor, ci de mult mai mulți cetățeni. Semnificativ de mulți, în orice caz, încât se cuvine să ne întrebăm: de ce? de unde vine neâncrederea? Opinia mea este că sunt piedici în funcționarea instituțiilor de drept care duc la neâncredere. Iată o seamă dintre ele.
Unii preopinenți politici își atacă rivalii, în țară și la Bruxelles sau Berlin, acuzând strident „aceștia nu au încredere în justiție!”, ca și cum aici ar fi un argument. Să o spunem direct: nimeni, absolut nimeni nu poate fi bănuit că nu are încredere în justiție. Nu există vreun fapt care să sprijine o asemenea acuzare. În fapt, justiția este o valoare (cu presupoziții, firește, complexe) pe care orice cetățean matur și-o dorește. Nu justiția stârnește, în fapt, neâncredere, ci felul cum este împărțită dreptatea în sentințele din sistemul judiciar, încât disputa are sens pe terenul funcționării instituțiilor acestuia.
Un fapt nu mai poate fi ocolit. La noi se discută prea puțin ce înseamnă și la ce ne obligă justiția ca valoare, alături de alte valori, precum adevărul, solidaritatea, integritatea, și se raportează prea rar procedurile judiciare la imperativul realizării efective, în cazul dat, a justiției. Din nefericire, se discută prea puțin care este sensul legii și al penalității pe care o atrage încălcarea ei. Discutându-se prea puțin, la propriu, despre justiție – ceea ce este, desigur, la drept vorbind, o chestiune culturală pretențioasă – controversa devine iute dezlânată, cum este astăzi.
Atunci când se discută despre funcționarea sistemului judiciar, se invocă nevoia independenței magistraților ca și condiție a înfăptuirii dreptății. Faptul este de salutat. În România, invocarea este intensă și de înțeles datorită unor factori contextuali: anii mulți de presiune politică asupra magistraților și influențarea politică de care sistemul judiciar nu s-a izbăvit nici acum, la care se adaugă folosirea de către politicieni fără performanțe a independenței magistraților ca slogan electorale.
Orice om matur, trebuie spus, își dorește independența magistraților. Se poate observa, de altfel, că disputa actuală în jurul justiției din România nu este, în fapt, între adepții independenței magistraților și adversarii ei, ci mai curând între cei care proclamă „independența justiției” (care este de fapt o tautologie, justiția fiind prin natura ei legată la ochi!) după ce au instaurat controlul politic asupra sistemului, pe de o parte, și cei care observă controlul și îl denunță, de partea cealaltă. Primii vor independență după ce au ocupat pozițiile de decizie cheie în sistemul judiciar cu oamenii lor, ceilalți observă faptul, dar îl exprimă prea puțin clar și energic. În definitiv, nici o țară comparabilă nu a făcut din numirea procurorilor generali obiectiv de confruntare politică, precum se face în România ultimului deceniu. Oricine poate bănui care este miza. Dacă privim cu luciditate lucrurile, atunci se observă cu ochiul liber că o piedică a sistemului judiciar din România momentului actual provine chiar din controlul politic asupra sistemului, asigurat deja, să o spunem cu franchețe, de înseși numirile procurorilor și judecătorilor de vârf de către o președinție profund politizată.
Cu siguranță, magistrații sunt, ca orice altă categorie profesională, oameni diferiți între ei, dar nu se poate contesta că mulți își exercită cu probitate profesiunea. A generaliza orice despre magistrați, în bine sau mai puțin bine, este la fel de greșit ca și în cazul oricărei altei categorii profesionale. Dacă este o problemă și, cu siguranță, este, atunci este vorba despre un control politic asupra sistemului judiciar, care este în prea mare măsură la dispoziția unei persoane. Dificultatea s-ar produce, însă, și dacă președintele ar fi doar „mediator” și se produce cu atât mai mult când președintele vrea să fie „jucător”. Buna credință a numirilor în funcțiile socotite cheie ale sistemului judiciar ar fi un pas spre soluționarea problemei, dar soluția până la capăt este, cu certitudine, schimbarea sistemului de numire a magistraților de la vârful sistemului, așa cum s-a făcut și în alte țări, spre o selecție supravegheată public, asigurând primenirea periodică a personalului și implicarea cât mai multor candidați.
Iar dacă mediatorul vrea să fie „jucător”, ar trebui să fie limpezi, totuși, limitele între care se poate funcționa astfel fără a afecta competențele pluralizate din sistem și, cu acestea, înfăptuirea justiției. O altă piedică a sistemului judiciar din țara noastră provine din aceea că, în Constituție, președintelui i s-a alocat rolul de „mediator”, dar ocupantul forțează unilateral cadrul pentru a obține un rol sporit. Rolul de „jucător” se poate, desigur, încerca, dar numai interpretând abuziv articole din legea fundamentală. Faptul se petrece sub ochii nostri. Constituția alocă președintelui un rol în diverse activități, dar nu permite, decât forțată prin interpretare, intervenția în competențele legale ale Executivului, sistemului judiciar și în alte locuri. De altfel, dreptul constituțional din deceniile recente (vezi Douglas Greenberg…, eds., Constitutionalism and Democracy. Transitions in the Contemporary World, Oxford University Press, 1993, pp.65-82) a consacrat pentru această patologie descrierea ca „președinție africană” – acea președinție ce își extinde puterile prin interpretări abuzive ale Constituției profitând de contexte.
Constituția ar trebui formulată astfel încât să stea durabil în picioare. Ea poate fi, la rigoare, amendată (cum a fost cazul chiar în SUA, țara clasică a constituționalismului actual), dar ar fi normal, din multe considerente, să reziste timpului. Evident că orice reglementare de drept presupune buna credință în aplicarea ei și că oricât de detaliate ar fi prevederile, nu se pot preveni complet tentațiile de abuz. Nu este exclus, însă, ca la un moment dat să fie nevoie de amendări chiar ale Constituției. Nu mă gândesc doar la amendări de genul reoganizării administrativ-teritoriale a statului. Am în vedere aici, de exemplu (și pot da multe alte exemple), ca o altă piedică pentru sistemul judiciar, confuzia în care este lăsată „demnitatea umană” în actuala Constituție. Este destul să facem comparația cu constituțiile de referință, pe de o parte, și cu experiențele istorice recente, pe de altă parte, pentru a sesiza că trecerea demnității umane printre regulile constituționale, in Constituția noastră, în loc de a o lăsa pe poziția originară a fundamentului drepturilor omului (cum este sub aspect istoric, dar și teoretic), nu dă rezultate și are consecințe practice ce sunt de regretat. Demnitatea umană nu este ceva vag din punct de vedere juridic, nici ceva derivabil, ci pilonul de susținere al drepturilor și libertăților persoanelor, dacă vrem, așa cum a arătat convingător unul dintre cei mai mari juriști de astăzi (vezi Ernst W. Böckenförde, Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, 2006, pp.379-419), să trăim într-o societate nu doar liberă, ci și umană.
Constituția actuală nu a ignorat importanța legitimării ca suport al „legalității”, dar a putut fi folosită pentru a scoate din discuție „legitimarea”. Să ne amintim situația de după alegerile parlamentare din 2004, când, în divergență cu votul cetățenilor, s-a format un guvern prin forțarea mâinii unor grupuri spre a abandona voința exprimată de electorat. După 2008, un partid care nu întrunise o treime din voturi ajunge să formeze guvernul și adoptă, în pofida Constituției, vreo douăsprezece legi (salarizare, pensii, sănătate, educație etc., acele mormane de prostii numite “legile lui Boc”) fără dezbatere parlamentară, prin mecanismul deloc democratic, admisibil doar în situații excepționale (război, calamități etc.), al asumării răspunderii guvernului. În 2012, președintele, suspendat cu majoritate solidă de parlament, este respins prin referendum de peste 85% dintre cetățeni, dar rămâne, prin artificii juridice. Exemplele – ce sunt, desigur, mult mai multe – ilustrează că în România se abuzează de o legalitate adesea speculată, în detrimentul legitimității. James Madison (vezi J.Madison, Method of Guarding…, în „Federalist”, 49, 1788, p.348) socotea legitimitatea conferită de voința exprimată democratic a cetățenilor piatra de hotar a democrației. Unde ne aflăm în raport cu cerința ca poporul să fie „the fountain of power”– cum spunea ilustrul părinte fondator al SUA?
România actuală are o dificultate cu înțelegerea a ceea ce este legea, de către cei care o emit. Nu numai că se discută puțin despre justiție, încât aceasta este confundată cu deciziile instanțelor judiciare și relativizată (ar fi util să se revadă, de pildă, ce este justiția însăși la cei mai mari juriști ai ultimului secol, precum Hans Kelsen, Giorgio del Vecchio, Ronald Dworkin, și să se parcurgă măcar antologii excelente, precum Amedeo G. Conte…, Filosofia del diritto, Raffaello Cortina, Milano, 2002). Dar legea însăși nu este înțeleasă până la capăt, crezându-se, aproape generalizat, că reprezintă o reglementare dată de cel care are majoritatea parlamentară și poate fi instrumentul acestuia. Desigur că reglementările sunt făcute de oameni, cu interesele lor particulare, dar devin propriu-zis legi în sens juridic, adică în scopul justiției, numai dacă sunt echitabile (adică asigură simetria drepturilor și îndatoririlor) pentru fiecare subiect de drept. Plecând de la înțelegerea instrumentalistă a legii, la noi abundă legi contextuale, ce permit abuzuri ce se condamnă ulterior, și se ajunge la modificarea atât de frecventă a legilor inevitabil proaste încât până și judecătorul este descumpănit când este vorba să le pună în aplicare. Nu mai insist asupra limbajului stricat în care sunt scrise cele mai multe legi de la noi – un amestec de termeni vag juridici, cu o cultură sociologică sumară, o psihologie rău însușită și o viziune îngustă rezultată din necunoașterea dreptului și a raportului acestuia cu justiția. Nu mai insist nici asupra „poluării legislative” (excesul de reglementare de prisos la nivelul de lege, care subminează normativitatea legii în general, cum observă Pierre Henri Chalvidan, L’ epuisement de la Democratie, în „La Nouvelle Revue Universelle”, 9, 2007), care la noi este abundentă
Dacă este vorba să stârnească (și nu să submineze, cum se întîmplă acum) încrederea oamenilor, legile se cuvine să fie astfel formulate încât să fie, într-un înțeles precis, complete. În țări care și-au reconstruit cu grijă sistemul de drept, s-a atras atenția cât de dăunătoare este transferarea de topici de reglementare din sarcina Constituției în sarcina legilor și din sarcina unei legi în sarcina regulamentelor de aplicare (vezi, de pildă, Jürgen von Kempski, Recht und Politik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992, pp. 278-282). Daunele sporesc mai ales în acele țări în care tradiția democratică abia trebuie consolidată. La noi, multe legi sunt însoțite de regulamente de aplicare, mai nou așa-numitele metodologii (legea educației din 2012, ca o culme a ridicolului, are peste cincizeci de astfel de însoțitori!), care, prin forța lucrurilor, schimbă legea sau măcar o desfigurează. În această situație, nici legea și nici reglementările suplimentare de aplicare a ei nu mai sunt de fapt lege. Iar atunci când vorbim de „statul de drept” (ale cărui cerințe nu le reiau aici, căci le-am tratat în Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013, pp. 146-149), se ridică oarecum irepresibil întrebarea: care drept?
Prin întreaga democrație din țara noastră bântuie acum o deformare: personalizarea excesivă a deciziilor (din nefericire nu a răspunderilor!). Cel mai legitimat (în virtutea mecanismului de alegere) leader, care este președintele SUA, nu poate numi un membru al guvernului său fără consultarea unei comisii a Congresului. La noi, numirile personale sunt un adevărat sport, crezându-se că „fiecare își face echipa”, conform propriei dorinți. Începând de sus, la potentați de la diferite nivele, se operează discreționar, ca și cum aceasta ar fi democrație. Folosirea pronumelui Eu („eu te-am numit”, „eu îmi doresc”, „eu decid că” etc.) a devenit maladivă și grotescă. Desigur, democrația dă leaderului competențe, dar îl și împovărează cu răspunderi (la noi este veritabilă mai curând fuga de răspundere!). Competențele decizionale ale oricărei funcții sunt însă de încadrat în reguli și criterii explicite și de pus sub control public, în cea mai mare măsură îngăduit de funcționarea cu succes a instituției respective. În orice caz, caracterul discreționar al numirilor în funcții, bazat pe această personalizare excesivă a deciziilor, fără personalizarea corespunzătoare a răspunderii și fără control public, a dus la o întinsă promovare de oameni (amici, rude, suporteri, acoliți etc.) nepotriviți în locuri nepotrivite și, de fapt, la cea mai extinsă corupție, pe lângă ineficiența endemică a sfidării organizate a meritocrației.
De personalizare nu a fost ferit, ca urmare a dependenței de decizii politice, nici sistemul de drept, iar aici, fiindcă în joc este soarta persoanelor, reacțiile de nemulțumire sunt mai directe. Ca orice domeniu, și dreptul este servit de mulți oameni competenți și devotați, dar și aici se poate observa cum un sistem de selecție greșit ajunge să strivească valori. Sunt, de pildă, numiți judecători la Curtea Constituțională oameni de partid sau acoliți ai partidelor, în loc să se recurgă la judecători propriu-ziși, cu experiență profesională și de viață și cu integritate probată. În anumite cauze sunt delegați țintit anumiți judecători. Complete diferite dau verdicte opuse, cu aceeași masă de probe. Multe inculpări și sentințe redactate sunt pline de erori de logică, pe lângă erorile materiale. Cauze similare atrag sentințe diferite, în funcție de poziția administrativă momentană a inculpaților. Pedepsele și chiar inculparea par, frecvent, mai degrabă răfuieli cu rivalii politici.
Desigur că dreptul se află într-o situație aparte în societățile contemporane, care ar trebui înțeleasă până la capăt. Spre deosebire de economie, care devine supranațională, în epoca globalizării, dreptul rămâne, în partea lui de asigurare de libertăți, drepturi, îndatoriri, în organizări naționale. Ceea ce se înțelege însă mai greu este faptul că dreptul se află, cel puțin în Europa, dar nu numai aici, în mijlocul unei întâlniri pline de tensiune (cum ne spune cel mai solid sociolog cu formație juridică al ultimelor decenii, Niklas Luhmann, Das Recht der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1993, pp. 550-585) între presiunea unei societăți tot mai complexe, la simpla administrare a cetățenilor, slăbindu-le identitatea, și moștenirea europeană a libertăților și drepturilor imprescriptibile ale persoanelor. Unii concetățeni cred, urmând eronata, dar recurenta optică a lui „merge și așa”, că ar fi trecut timpul în care trebuie să ne ocupăm cu grijă de petiția fiecărei persoane, că procedurile rezolvă totul, că legile pot fi oricum dacă sunt promulgate, că cel care deține pârghiile deciziei are ab initio dreptate, că sistemul de drept este normal să depindă de decizia deținătorului puterii, că orice discuție asupra funcționării sistemului judiciar este contraindicată. Sunt de părere că acești concetățeni se înșeală amarnic și pun ei înșiși involuntar, prin optica lor, piedici justiției.
Într-o societate modernă, sistemul de drept trebuie să fie cât se poate de autonomizat (să-și elaboreze, altfel spus, deciziile fără influență din afară, adică să fie „autopoetic”, cum se spune în noua teorie a sistemelor). Este limpede că, și în cazul „dreptății”, se poate spune ceva analog cu ceea ce s-a spus în cazul „adevărului”: contează dreptatea pe care o decid magistrații în instanțe, dar împreună cu calea pe care s-a ajuns la ea.
Astăzi se face tot mai mult distincție între „a fi membru al unui grup profesional” și „a te comporta ca profesionist”. Cel mai important pedagog al acestor ani (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129) a rafinat această distincție și a consacrat-o din nou. Distincția este valabilă în orice profesie. Câți dintre membrii unui grup profesional se comportă ca profesioniști și câți fac altceva? Fiecare dintre noi are răspunsul pe baza propriei experiențe cu membrii unui grup profesional sau altul. În orice caz, o seamă de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, de pildă – pretind, pentru a putea fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decât alte profesii. Ele pretind, pe lângă cultură solidă, experiență de viață complexă și devoțiune continuă față de adevăr, ceva în plus. În cazul juriștilor, de pildă, în unele sisteme judiciare s-a lucrat explicit la modelări pentru a stabili cum ar fi de așteptat să acționeze aceștia. Bunăoară, în unele țări (vezi Joachim Lege, „Was Juristen wirklich tun. Jurisprundential Realism”, în Winfried Brugger…, Hrsg., Rechtphilosophie im 21. Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, pp.207-232) se explicitează condițiile de natură cognitivă, logică și deontologică ale exercitării profesiei de jurist, iar instituțiile abilitate elaborează coduri de conduită pentru profesioniști.
La noi, deunăzi, un avocat ilustru se consola prea ușor cu afirmația că este diferență între „adevărul judiciar”, pe care îl stabilesc instanțele, și „adevărul divin și cel cunoscut de inculpat”. Că există această diferență nimeni nu se îndoiește, știind prea bine că „adevărul judiciar” este în mod inevitabil legat de o decupare a unor laturi ale realității. Dar că acest adevăr nu mai trebuie confruntat cu adevărul trăit de oameni este prea pesimist spus. „Adevărul judiciar” trebuie să fie, totuși, raportat la adevărul pur și simplu, și aceasta nu doar după darea sentinței, ci în chiar pregătirea ei.
Sunt mai multe condiții ale accesului nu numai la „adevărul judiciar”, ci și la adevărul pur și simplu. Aici menționez doar una: probitatea magistratului. Nu doar magistratul trebuie să aibă probitate, ci oricare alt profesionist, fie el profesor, prelat, jurnalist sau altceva. Doar că, în cazul magistratului, probitatea pare testabilă mai direct, de către mai mulți. Magistratul este, altfel spus, prin forța lucrurilor, mai expus examinării publice a exercitării profesiei decât alte profesiuni. Deloc întâmplător în raport cu nevoile resimțite în societățile timpului nostru, în ultima jumătate de secol, două dintre cele mai originale inițative de conceptualizare a societății – cea datorată lui John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971) și Avishai Margalit (cu The Decent Society, 1996) – nu numai că sunt asumate de oameni cu o serioasă pregătire juridică, dar aduc în avanscenă importanța „onestității (fairness)” și, respectiv, a „decenței (decency)”, alături de libertăți și drepturi, de proceduri de apărare a lor, în chiar construcția instituțională a societăților democratice. În alte țări, au debutat eforturile de lămurire a ceea ce constituie suportul probității, care este „integritatea” ( vezi volumul recent al lui Pascal Boniface, Les intellectuels integres, Gawsewitch, Paris, 2013, pp. 9-16). Cercetările atestă univoc cât de indispensabilă este „integritatea” celor care gândesc cadrele instituționale, ce ating viața oamenilor, pentru funcționarea unei societăți în care merită să trăiești.