Pogromul de la Iași (1941)

Istoriografia din țară a adus recent în prim plan o tragedie rămasă confuză, dar invocată adesea pe plan internațional: pogromul de la Iași, din 1941. Am în vedere volumul bilingv, coordonat de Carol Iancu și Alexandru Florin-Platon, Pogromul de la Iași și Holocaustul în România. Le  Pogrom de Iași et la Shoah en Roumanie (Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015, 364 p.). Aici se face, în premieră, efortul de a circumscrie ceea ce s-a petrecut în metropola Moldovei în zilele de 28-30 iunie 1941, după declanșarea de către Germania nazistă a războiului din Răsărit și alăturarea regimului lui Ion Antonescu la acțiunea împotriva Uniunii Sovietice. În timp, au fost, desigur, referințe la acțiunea regimului și a forțelor legionare, asistată de trupe germane, cu concursul unor locuitori ai urbei, în urma căreia au fost omorâți mii de evrei, într-un oraș cu majoritate tradițională evreiască. Efectivul victimelor a rămas în discuție, de la 2000, cum declara la un moment dat Nicolae Ceaușescu, la peste 14000, cum consemnează unii membri ai comunității  evreiești din Iași. Desigur,  și viața unui singur om ar trebui să conteze, încât, dincolo de controversa cifrelor, pe care și acest volum o lasă deschisă, problema este reconstituirea unei crime abominabile și a răspunderilor.

Volumul caută, de asemenea, să lămurească în ce a constat Shoah-ul în România, pe baza unor relatări ale  celor  care au trăit evenimentele (precum Baruch  Tercatin, p.353 și urm.) și a consemnărilor din documente și scrieri. S-a prăbușit, desigur, prin forța probelor, teza neimplicării autorităților statului român de atunci în omorârea evreilor. Este tot atât de probat că deportările evreilor din Transilvania de Nord în ultimele luni ale războiului nu cad în răspunderea autorităților române, decidenții fiind alții. Mai este atestat că – datorită inițiativei reprezentanților evreimii și unor politicieni români, mai cu seamă în contextul în care era previzibilă pierderea războiului de către Hitler – autoritățile din București nu au dat curs deportării evreilor din țară spre lagărele de exterminare. S-a acceptat, din nefericire, deportarea celor aflați în străinătate, care a dus la moartea în lagăr, între alții, a ilustrului poet Beniamin Fundoianu.  După cum mai este atestat că, în multe comunități, români simpli au făcut gesturi pline de omenie pentru a salva evrei amenințați cu moartea.

Volumul Pogromul de la Iași aruncă  lumină asupra unicității acțiunii criminale din 1941. Carol Iancu vede în aceasta prelungirea antisemitismului ridicat la rangul politicii de stat, mai ales cu guvernarea Goga-Cuza, și scrie: “slabele rezultate obținute în apărarea drepturilor evreilor români după 1933 se explică prin expansiunea irezistibilă a mișcărilor de extrema dreaptă, în contextul ascensiunii fascismului în societatea românească, apropierii statului român de Germania hitleristă și, în  același timp, a diminuării influenței Franței și a democrațiilor occidentale în țara Carpaților” (p.42).  Silviu Sanie arată că “participarea unor instituții ale statului și a unor trupe străine la o  acțiune de lichidare fizică a unor cetățeni, fără a putea fi invocate răscoale sau alte forme de împotrivire la decizii guvernamentale, constituia un fapt inedit în istoria țării” (p.259). Responsabilul arhivelor ieșene, Cătălin Botoșineanu, afirmă că “pogromul de la Iași a constituit primul mare genocid la adresa evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial” (p.265). Ticu Goldstein vorbește de pogromul de la Iași ca și continuare a celor de la Dorohoi (1 iulie 1940) și București (21 ianuarie 1941), pe scară mărită, însă (p.275).

Volumul denotă efortul de a explica ceea ce s-a petrecut. Martor al evenimentelor, Leon Eșanu  vede patru factori în explicație: antisemitismul ieșean, care a culminat sub regimul legionar  și, apoi, sub Ion Antonescu; suspiciunile intense față de o populație evreiască numeroasă, situată în apropierea frontului, care au dus la o susținută campanie antisemită și la evacuarea de evrei  în lagărul de la Târgu Jiu; intrarea României în război  de partea Germaniei naziste; zvonul lansat de autorități că evreii ar fi îndrumat bombardarea  Iașiului de către aviația sovietică (pp. 25o-251). Carol Iancu semnalează, comentând o scrisoare a ambasadorului francez din 1948, implicarea armatei, poliției și serviciilor secrete ale timpului (pp. 348 și urm.). Silviu Sanie argumentează, la rândul său, că stabilirea răspunderilor individuale pentru masacru este indispensabilă. Învățatul ieșean remarcă însă  puținătatea ziarelor în acea vreme, dificultatea obținerii certificatelor de deces, teama de noi masacre a supraviețuitorilor, confiscarea arhivei comunității evreiești, care, la un loc, au afectat înregistrarea evenimentelor și îngreunează, în timp,  analize precise. Responsabilul arhivelor ieșene spune că “în lucrările dedicate subiectului, documentele de arhivă deținute de Arhivele din Iași lipsesc sau sunt citate fragmentar”, cu mențiunea că “sursele existente   nu aduc lucruri noi despre zilele de 28-29 iunie 1941, însă oferă detalii importante pentru lunile premergătoare și pentru atmosfera din Iași, din iulie, cel puțin, atunci când se observă bâlbâieli și ordine contradictorii din partea oficialităților” (p.265-266). Alexandru-Florin Platon atrage atenția că „masacrul  de la Iași a dezlănțuit instinctele ucigașe ale întregii populații, încurajată de atitudinea autorităților, care au dat – cu bună știință – impresia că evreii erau scoși în afara legii și că orice faptă  comisă împotriva lor (jaf și omor) îi exonera pe autori de vinovăție” (p.203). Au fost români care au salvat evrei în fața urgiei dezlănțuite – cum remarcă în volum Gheorghe Samoilă (pp.313 și urm) și Carol Iancu (pp.319- și urm.). Din păcate, continuă decanul Facultății de Istorie de la Iași, aceste gesturi de umanitate  „nu atenuează dimensiunea colectivă a pogromului” (p.203). Eliza Cocea amintește „ordinele vagi, cu caracter antisemit”, date de autoritățile antonesciene după bombardamentul executat de sovietici, încât „întreaga comunitate evreiască a fost vizată de măsuri represive, mulți evrei fiind bătuți sau omorâți”(p.348).

Prin proiectul, conținutul și chiar titlul său, volumul Pogromul de la Iași intră pe un teritoriu tematic – cel al crimelor din Al Doilea Război Mondial –  deja bătătorit. Mai ales cercetările germane și evreiești au stabilit termenii și cadrul de explicație și  de interpretare de astăzi. Îndeosebi protagoniștii celebrei „controverse (Historikerstreit)” a istoricilor germani, de la    începutul anilor 80, cu privire la unicitatea crimelor nazismului – de la Ernst Nolte și Andreas Hillgruber, trecând prin Joachim Fest și Rudolf Augstein, la frații Mommsen, Hans și Wolfgang, dintre istorici –  și  cercetările ce au culminat, în Israel, cu volumele lui Robert Wistrich, iar în diaspora cu cercetări precum cele ale lui Carol Iancu,  au adus ansamblul factual și conceptual relativ la Shoah-ul evreimii europene la un nivel nou de elaborare.

Amintesc aceste repere căci astăzi, la noi, bântuie o „gândire aproximativă” – acel fel de a gândi prea puțin așezat pe fapte (a căror stabilire plictisește, bineînțeles!), ce se mișcă lejer printre noțiuni vag stăpânite (exactitatea fiind depreciată ca pedanterie!) și ignoră dezinvolt cadrele explicative deja acumulate (preferând un verbiaj sub care, la drept vorbind, nu se află mare lucru!). „Gândirea  aproximativă” face ravagii în istoriografie, încât, așa cum se constată ușor, la monografieri solide, pe bază de investigații complete de arhivă, se ajunge anevoios.

Desigur că reconstituirea faptelor este de importanță fundamentală, mai cu seamă într-un subiect continuu amânat de istorici autohtoni, cum este cel al Shoah-ului la Carpați și, în particular, al pogromului de la Iași. Sunt de subliniat totdeauna meritele celor care strâng date sigure din arhive. Dar reconstituirea trebuie prelungită cu elaborarea propriu-zis istorică a materialelor – o elaborare dusă până la capăt. În acest  punct, fac trei observații.

Prima se referă la termenul Shoah („catastrofă”, „cutremurare a ființei”, cum ne spun ebraiștii), care a înlocuit, în multe țări, cum știm, grecescul Holocaust, pentru a desemna tragedia evreilor sub nazism. Acest termen conduce, firește, cercetarea din volum. Shoah este, desigur, mai mult decât o metaforă sau un termen vag și trebuie bine precizat atunci când este vorba de a-l aplica în analiza istorică. Precizarea se poate face, pe de o parte, prin semantică, pe de altă parte, prin lămurirea aplicării termenului. După părerea mea,  istoricul german Eberhardt Jackel a lămurit aspectul crucial al Shoah-ului atunci când a arătat că „omorârea evreilor de către național-socialism a fost unică deoarece niciodată înainte vreun stat nu a hotărât și anunțat, cu autoritatea conducătorului său răspunzător, omorârea pe cât posibil fără rest a unei anumite comunități umane, incluzând bătrânii, femeile, copiii și sugacii, și nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat” (<Historikerstreit...>, Piper, München, Zürich, 1989, p.118). Studiile consacrate Shoah-ului se ridică de multă vreme peste simple descrieri și devin riguroase operând cu asemenea elucidări ale termenilor.

A doua observație se referă la optica abordării istorice. Unul din cei mai profunzi intelectuali israelieni de astăzi – Yirmiyahu Yovel (Dark Riddle, Penn State University Press, 1998) – a argumentat că antisemitismul, care a atins în istoria europeană forme tragice, nu este o problemă a evreilor, nu este nici o problemă pentru Europa, ci o problemă pe care Europa o are cu ea însăși. Confirmarea, directă și indirectă, a ideii vine din orice direcție. La ora de față, de pildă, din efortul Germaniei de a-i convinge pe evrei să se întoarcă și din efortul Franței de a-i convinge să nu plece. Este necesară, în orice caz, schimbarea până la capăt a opticii, căci evreii nu sunt „oaspeții” cuiva în Europa, cum s-a mai gândit în secolul al XVIII-lea, ci parte a culturii europene. Aceasta a atins adeseori piscuri fructificând simbioze cu străvechea cultură a evreilor. În fapt, dacă este să ne gândim doar la repere ale actualității, cum ar arăta cultura europeană de azi fără, de pildă, Mendel și Einstein, Husserl și Wittgenstein, Max Weber și Freud, Proust și Kafka, Berlioz și Schönberg, Chagall și Chaplin,  Boulez și Bob Dylan, Henry Kissinger și Helmut Schmidt?

A treia observație este că pogromul de la Iași ridică o problemă aparte, printre multe altele, desigur. Examinarea cauzelor „masacrului” din 1941 duce la concluzia că a fost vorba de un complex din care nu au lipsit: ordine ambigue sau confuze ale autorităților; intervenția unei forțe organizate, precum legionarii;  accesul acestora la mijloace ale administrației publice; un context internațional încurajator pentru lovirea unei comunități; o populație urbană săracă, dezorientată și gata la soluții violente față de cineva arătat cu degetul de propaganda oficială; brambureala administrativă.

Ne place sau nu, cel puțin din considerente de luciditate trebuie luată în seamă și brambureala. Aceasta a făcut ca, așa cum se evocă în volum (p.327-328), până și un ofițer al armatei germane să trebuiască să intervină pentru a opri omorârea evreilor în curtea Chesturii din Iași. S-a putut observa, atunci și mai târziu, că brambureala din administrație poate crea monștri.

Putem discuta în ce măsură astfel de factori sunt repetabili. Se poate spune că brambureala se repetă mai mult decât oricare alt factor și poate afecta orice cetățean. În definitiv, dincoace de violența extremă ce a condus la tragedia din 28-30 iunie 1941, fapte grave ulterioare nu se pot explica fără a lua în considerare brambureala din administrație. Cum se poate explica, bunăoară,  tratarea cu o bestialitate singulară – întrecând până și regulamentele concepute pentru exterminare ale penitenciarelor –  a deținuților din închisorile politice ale României anilor cincizeci? Cum se poate explica perseverenta rămânere în urmă – economic, instituțional și educațional – a unei țări cu un potențial aparte, până în zilele noastre?

Iar relativ la ceea ce se petrece sub ochii noștri, cum se pot explica desfigurarea instituțiilor, abuzurile oficializate și confuziile ce stăpânesc numeroase minți, fără a lua în seamă brambureala? Cum se poate explica confiscarea dezbaterii publice nu de subiectele vitale ale țării – gravul declin al forței de muncă, enormele suprafețe nelucrate, emigrația cea mai mare din istorie, sărăcia multidimensională, ci de aproape darwiniana confruntare a unor persoane? Cum se poate explica atacarea continuă a celor pricepuți de către   delatori și trepăduși, care nu au altă satisfacție decât să-i vadă pe toți la nivelul lor? Cum se poate explica neputința de a elabora proiecte și refugiul continuu în clișee? Cum se poate explica ignorarea legitimării în politică, a demnității umane în drept și a valorii persoanei în viața curentă? Cum se explică selecția coruptă pentru posturi și vasta confuzie a valorilor? Se constată ușor că brambureala administrativă nu afectează doar organizări pe dinafară ale vieții, ci lovește destine umane și are efecte mai insidioase decât se crede.

Dacă se dă importanță acestor observații, ce pot fi prelungite, firește, atunci scrierea istoriei nu mai este  deloc indiferentă. Considerînd-o, se poate spune că astăzi nu ne confruntăm la noi cu vreo diversificare a felurilor de a scrie istoria, nici măcar cu cea propusă de Hegel. Fără a detalia aici ideea, aș spune doar că ceea ce se lasă decupabil din mulțimea scrierilor și domină acum istoriografia (cu puține excepții!) – anume „istoria propagandistică”, „istoria comercială” și „istoria foiletonistică” – nu favorizează nicidecum participarea la scrierea contemporană a istoriei.

La drept vorbind, peisajul istoriografic va trebui transformat spre a ajunge la acea „istorie lămuritoare” ce se așteaptă din partea istoricului demn de profesia sa.  Din acest punct de vedere, volumul Pogromul de la Iași și Holocaustul în România este un pas major în reconstituirea cu obiectivitate a unei tragedii eludate mereu. Este și un pas important spre o monografie riguros elaborată –  ca reconstituire până la capăt a faptelor, elucidare conceptuală și viziune istorică actualizată – în spațiul „istoriei lămuritoare”.