Politică și onestitate
de Andrei Marga
Democrația bine înțeleasă nu se închide în agitația cu care politica este confundată, ci pleacă de la ceea ce trebuie să fie politica spre a evalua ceea ce se petrece. Nu este vorba aici de a aplica politicii vreo moralizare, ci de a începe cu ceea ce fac în politică oamenii atunci când sunt responsabili. Chiar și în exersata democrație americană s-a resimțit nevoia unei alte conceperi a politicii decât epuizanta luptă pentru putere. O asemenea luptă oferă spectacol, dar nu rezolvă problemele cetățenilor.
1. O cotitură în politică
Cel care este considerat, cu destule motive, cel mai mare gânditor politic al secolului al XX-lea, John Rawls, și-a asumat să lege din nou politica de dreptate (justice) și, mai departe, de onestitate (fairness). El a oferit o formulare a politicii în care Constituția are o importanță hotărâtoare, iar convingerile cetățenilor sunt valori conducătoare. Patru dintre ideile sale ne interesează aici.
Politica se face cu gândul nu numai la interese, ci și la principii. „Dreptatea ca onestitate (justice as fairness) începe cu ideea că, acolo unde sunt necesare principii comune și în avantajul fiecăruia, acestea trebuie elaborate din punctul de vedere al unei situații inițiale definite adecvat de egalitate, în care fiecare persoană este corect reprezentată. Principiul participării transferă această noțiune din poziția originară către Constituție, ca sistem al regulilor sociale de a face reguli, cel mai înalt al ordinii de drept” ( John Rawls, A Theory of Justice, Harvard University Press, 1971, p.221-222). Altfel spus, pentru oamenii responsabili, politica se raportează la principii, înainte de a fi lupta cu care istoria ne-a obișnuit.
John Rawls aduce politica pe terenul dreptății (justice) dintr-un motiv ce merită evocat: „efectele injustiției într-un sistem politic sunt mult mai grave și mai durabile decât imperfecțiunile pieței” (p. 226). O inechitate doare mai tare decât tragerea pe sfoară într-un schimb de echivalente. Pe deasupra, este de observat că „puterea politică se acumulează rapid și devine inegală; făcând uz de aparatul coercitiv al statului și legile acestuia, cei care dobândesc avantajul pot adesea să-și asigure o poziție favorizată pentru ei înșiși…. Sufragiul universal este o contrapondere insuficientă…”(p. 226). Trebuie găsită o contrapondere mai puternică la „puterea politica” ce se acumulează repede și pe căi uneori nelegitime.
Injustițiile nu se pot evita fără a lega justificările drepturilor și libertăților, fie și în forma ispititoare a recunoașterii utilității lor, de o legitimare principială. Căci dacă gândim valorile politicii doar în termenii utilului, nu vom evita eșecul. Avem nevoie, pentru aceasta, de legitimarea drepturilor și libertăților prin gândirea eliberată de constrângerile situațiilor, ce trece dincolo de împărțirea de beneficii momentane. Abia trăirea unei situații raționale ne permite să privim altfel ceea ce vedem în societate, fără să devenim utopici. „Dreptatea ca onestitate – scria John Rawls, explicitându-și din nou vederile – …o înțeleg ca o concepție asupra democrației constituționale sistematică și practicabilă în mod rezonabil, ce oferă o alternativă la utilitarismul dominant al tradiției noastre de gândire politică” (John Rawls, Justice as Fairness: Political and not Metaphysical, 1985, în John Rawls, Collected Papers, Harvard University Press, 1999, p.391). Cu alte cuvinte, a sosit timpul de a gândi democrația trecând în spatele practicilor acceptate prin forța faptelor împlinite, spre lumea la fel de reală a principiilor.
În sfârșit, „concepția dreptății ca onestitate este o concepție politică, și nu o filosofie morală aplicată” (John Rawls, Gerechtigkeit als Fairness. Ein Neuentwurf, 2001, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2006, p.278). Ea înseamnă, între altele, că alături de „puterea politică”, ce se constituie, desigur, în societate, se află mereu „puterea comunității cetățenilor egali”(p. 279). Puterea cetățenilor reuniți de comunitate este efectiva contrapondere la „puterea politică”, ce o poate schimba până la urmă.
2. Abandonarea onestității
Dar dacă o democrație exersată, cum este cea americană, simte nevoia să conceapă politica drept onestitate, nu ar fi cazul ca și în democrații prea puțin exersate, cum este și cea din România, să se reflecteze asupra temei? Să luăm în seamă câteva situații din istoria recentă a democrației carpatice (balcanică nu i se mai poate spune, din moment ce democrația indigenă devine specifică chiar în regiunea Europei în care ne aflăm!).
Primul exemplu constă în abuzurile de legalitate și în încălcarea cerinței de legitimitate. Este destul să amintim, de pildă, adoptarea unor legi organice (sănătate, salarizare, pensionare, educație etc.) între 2009-2011, prin mecanismul evident nedemocratic, îngăduit doar în situații extraordinare (război, calamitate naturală etc.), al asumării răspunderii de către guvern, care suprimă dezbaterea. Ne putem imagina ce s-ar întâmpla dacă fiecare guvern și-ar converti în legi – profitând de majorități create în culise și nelegitimate de votul cetățenilor – incapacitatea de a da soluții convingătoare. Cetățenii ar fi supuși unor reglementări prin care li se aruncă pe umeri, cum s-a întâmplat, de altfel, mormane de prostii, fără a fi consultați și sfidându-se acea simetrie a drepturilor și obligațiilor presupusă de orice democrație care-și merită numele.
Al doilea exemplu l-am putut observa recent, în martie 2014, la destrămarea Uniunii Social-Liberale – o altă experiență de încălcare a politicii ca onestitate. Pe de o parte, Uniunea Social-Liberală și-a avut punctul de plecare în acordul asupra egalității partidelor componente în întreprinderea salutară de a izbăvi România. Era un acord promițător, care a și creat, de altfel, speranța că și în România prinde teren, după abuzurile de legalitate și încălcarea legitimării din ultima decadă, o politică ce nu se mai reduce la administrarea în forță, ci devine una a dezbaterii între oameni onești. Ce s-a întîmplat, însă? Partidul care și-a văzut satisfăcut interesul, acela de a da primul ministru și de a forma guvernul, PSD, nu s-a mai preocupat de aplicarea acordului privind ocuparea funcțiilor principale în stat, ci a căutat să-și slăbească partenerul. Acesta a fost forțat să cedeze ministere sau să le primească golite de conținut (preluând economia fără energie, finanțele fără buget, transporturile fără drumuri, pădurile fără mediu etc.), apoi să suporte înțelegerea cvasisecretă cu alte forțe, a celui care și-a creat avantajul de „putere politică”, și, în cele din urmă, să devină anexa acestuia. Invers, partenerul, PNL, având în orizont ocuparea funcțiilor principale în stat, s-a abținut să ia poziție când era evident că guvernarea nu face schimbările legislative convenite și nu este capabilă de reforme serioase, pentru ca la urmă să reacționeze, dar nu aplicând principii, ci rupând acodul inițial.
În ambele situații, onestitatea a fost disprețuită, iar costurile nu vor întârzia să se vadă. Sălbăticirea în continuare a luptei politice, colonizarea discuției publice cu sofisme, perplexitatea unora din străinătate („cum de ajung oameni slab pregătiți să ia decizii la voi?”: „ce fel de dezbatere publică este aceea în care logica simplă nu mai contează?”; „ce nivel de cultură politică?”) și, mai ales, ocuparea scenei viitorului imediat cu figuri șterse, ca urmare a jocurilor aritmetice de putere, vor fi doar consecințele de primă instanță. În felul acesta, democrația carpatică nu numai că nu avansează prin încorporarea de noi valori (cele etice fiindu-i stringent indispensabile!), ci ea își suprimă până și rămășițele răzlețe ale onestității.
Mulți cred că onestitatea este o valoare facultativă, peste care se poate trece cu bocancii forței nude. Faptul se observă în prejudecățile răspândite în țară: „ne trebuie stabilitate”, ca și cum schimbarea de guvern nu ar putea fi o binefacere; „să avem oricum un guvern”, ca și cum un guvern rău construit nu ar fi mai dăunător decât unul provizoriu; „să ne grăbim să aplicăm înțelegerile din parlament”, ca și cum acestea nu ar trebui să țină seama de electorat; „să nu mai vorbim atâta”, ca și cum nu prin argumentare ar trebui tranșate litigiile; „să lăsăm guvernul să lucreze”, ca și cum orice generează guvernul trebuie înghițit. Ar fi infinit mai util pentru România ca în locul unei înțelegeri degradate a politicii, ca aplicare în forță a unor decizii adoptate oricum, să se treacă la politica în forma onestității și onoarei.
3. Ce este onestitatea?
„Onestitatea este primul capitol în cartea înțelepciunii” – scria Thomas Jefferson în vestita epistolă adresată lui Nathaniel Macon (1819). Benjamin Franklin socotea onestitatea drept „cea mai bună politică”. John Rawls a reluat tema și a elaborat-o ca nimeni altul într-un sistem de gândire. Antecesorii săi vorbeau mai cu seamă de „honesty”, el vorbește de „fairness”. Limba română preia anevoie diferențele de nuanță dintre cei doi termeni, chiar dacă le înțelege. Fiind mai cuprinzător, ne interesează al doilea termen, „fairness”, pe care l-am tradus inevitabil tot prin onestitate – dar o onestitate ce nu rămâne doar o sfioasă atitudine personală, ci se lasă operaționalizată înăuntrul unei concepții asupra politicii.
Dicționarele evocă diferitele folosiri ale cuvântului „fairness”. Ne preocupă – dincoace de întrebuințările termenului în aplicarea justiției, în comunicații, sport, stabilirea prețurilor – conotația sa stabilizată. În traducere românească „honesty” se confundă cu reținerea de a emite pretenții. „Fairness” este, în orice situație, ceva mai mult – nu atât o reținere, cât o încredere în regulile jocului și respectarea lor. „Honesty” ține mai mult de relația persoanei cu sine, „fairness” de interacțiunea cu alte persoane. Mai mult decât „honesty”, „fairness” se referă nu doar la însușiri ale persoanei, ci și la convingerile acesteia privind regulile jocului și respectarea lor. „Politics as fairness” – formula pe care ne-o propune John Rawls – este politica bazată pe onestitate, adică politica în respectul regulilor ce derivă din asumarea unei situații oarecum contrafactuală, dar care rămîne rațională și realizabilă. Cine gândește faptele plecând de la principii își dă seama că pe lângă lumea luptelor fără beneficii publice, ce ne înconjoară, este posibilă o lume diferită. Și idealurile de viață personală și publică, nu doar frusta experiență din jur, creează reguli demne de a fi respectate. De aceea, chiar și atunci când îți urmărești, ca persoană, ca partid, propriile interese, poți să o faci, dacă ești onest, nu instrumentând legalitatea și partenerii, ci respectând reguli găsite de reflecția responsabilă despre acele organizări. În fapt, fairness înseamnă să-l tratezi pe celălalt – și pe cel devenit lider și pe cel devenit subordonat, și pe cel aflat în posesia „puterii politice” și pe cel ce i se opune – la egalitate cu tine însuți, plasându-te ipotetic, în orice împrejurare, în poziția lui, de lider sau de subordonat, de deținător al puterii sau de opozant. În politica făcută cu onestitate, argumentarea este “fair” (onestă) din capul locului și precedă, ca valoare, orice ierarhie. Nu ierarhia condiționează conținutul și valoarea argumentării, ci invers.
4. Politica făcută cu onestitate și onoare
Ce ar însemna, în raport cu exemplificările de mai sus, politica făcută cu onestitate? Teza pe care o apăr aici este că politica onestă înseamnă multe lucruri, luate împreună. Caut să le rezum.
Onestitate în politică înseamnă a înțelege că politica nu este scop în sine, ci mijloc de a rezolva probleme ale comunității. Cum spunea deja John Adams, se face politică de către unii pentru ca alții să se poată ocupa de generarea de valori. Onestitatea în politică înseamnă a asuma că nu facem politică ca substitut al unei profesii, ci după ce am confirmat că avem nu doar diplome, obținute oricum, ci un comportament de profesionist. Înseamnă a accepta că, fiind inevitabilă în societate, politica presupune respectarea anumitor reguli. Înseamnă a observa că în Constituție avem regulile de stabilire a celorlalte reguli din societate, încât trebuie să-i recunoaștem primordialitatea. Înseamnă a asuma că legalitatea este obligatorie, dar prin aceasta legitimitatea nu devine superfluă. Înseamnă a înțelege că nu atingem legitimitatea doar considerând că ceva este oportun în situația dată, ci gândind integrativ și asumându-ne ipotetic perspectiva celuilalt. Înseamnă a asuma că regulile acțiunilor noastre trebuie să rămână capabile de recunoaștere de către oamenii diferiți cu care interacționăm. Înseamnă a accepta că „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim soluția”. Înseamnă a respecta cuvântul dat pentru motivul simplu că noi, fiecare, suntem cei care ne-am angajat onoarea. Iar ca cetățeni, înseamnă a sancționa cu orice mijloc democratic trădarea onestității sub pretextul urgenței situației, nevoii de a evita crize sau al oricărui alt motiv contextual. Și, desigur, înseamnă a prelungi în fiecare moment onestitatea cu simțul onoarei.
România decadei recente atestă izbitor că nu se poate trăi doar din contexte, decât cu prețul sărăciei, frustrării, al exacerbării luptei pentru supraviețuire și al imposibilității de a lua sub control propriul viitor. Se trăiește incomparabil mai bine dacă se trăiește onest, cu privirea nu doar pe interese egoiste, rivali și contexte, ci și pe valori, pe valori care au fost interiorizate și au devenit cultură, așa cum ne arată chiar exemplul democrațiilor exersate.