Discuția despre politicieni este fără criterii și confuză nu numai datorită carențelor de informare. Acestea sunt, se poate spune, considerabile și ne dăm seama de ele observând imprecizia cu care se folosesc termenii, de pildă, europenizare sau globalizare, mai nou tehnocrație, ce trădează nesiguranță. Într-o asemenea discuție este vorba însă și de ceva mai profund. Am în vedere schimbarea profilului celor care fac politică, care a avut loc în deceniile din urmă. Altfel spus, ne aflăm în societatea modernă târzie după procese ce au modificat acest profil, nu totdeauna univoc și în bine.
Bunăoară, printre subsistemele societăților actuale (economic, instituțional, cultural, etc.), politica a preluat primatul. Politica nu determină în fiecare moment mersul societății, fiind covârșită în mod frecvent de economie sau de interesele de securitate, dar rămâne cea care imprimă direcția de evoluție. Pentru politician, de a cărui manifestare depinde soarta unor comunități întregi, rezultă astfel imperativul de a avea o concepție asupra societății, ba chiar o viziune asupra alternativelor de evoluție. Oricare cetățean are o părere, fiecare poate evalua ceea ce este în jur, dar concepții și viziuni sunt, din nefericire, la prea puțini, iar când acestea lipsesc la politicieni, consecințele sunt izbitoare: lucrul de azi pe mâine, debusolare și incapacitate de proiectare.
Între timp, pe fondul diferențierii valorilor din societatea modernă, s-a delimitat și profesia de politician. Max Weber a arătat ce se petrece atunci când morala se desprinde de metafizică, politica de morală, economia de politică. Politicianul demn de nume este cel care poate aborda societatea pentru a o orienta. Nu este politică fără interes pentru putere, dar dacă acest interes nu este însoțit de competență relativă la întregul societății, se ajunge la alte consecințe nefaste, adică decizii incoerente, legislație prost gândită și instituții de formă. Din profesionalizarea politicianului rezultă obligația stăpânirii capacității de a converti cunoștințe în decizii la scara comunității.
În ultimele decenii, asistăm la degradarea politicii. Deja Habermas (Strukturwandeln der Öffentlichkeit, 1960) a arătat că, în societățile modernității târzii, are loc o schimbare a însuși caracterului politicii. Aceasta nu mai are ca scop promovarea de valori, ci, mai curând, gestiunea presupusă de supraviețuire. Ea nu mai apelează la gândirea și voința cetățenilor maturi pentru a dezbate probleme de interes public, ci caută să administreze populația distribuind servicii și recompense. Alții au arătat că și politica poartă urmele golirii vieții publice de morală (Gilles Lipovetsky, L’ère du vide. Essai sur l’individualisme contemporain, 1983), ale expansiunii cinismului (Peter Sloterdijk, Kritik der zynischen Vernunft, 1983) și ale proliferării minciunii (George Șerban, Lying: Man’s Second Nature, 2001). S-a petrecut, în orice caz, degradarea politicianului, sinonimă cu reducerea acestuia la cel care reușește să ocupe funcții.
În modernitatea târzie nu s-a degradat doar politicianul; specialistul și, generic vorbind, intelectualul au cunoscut un proces similar. Cu rare excepții, și unul și altul s-au retras din misiunea de a arunca lumină asupra realităților și de a promova soluții raționale, pentru a servi, în schimb, proiecte de scurtă respirație. Doar că efectele degradării politicianului se resimt mai direct: oportunismul, confuzia valorilor și ineficiența ocupă repede terenul.
În sfârșit, suntem nu numai în „al treilea val al democratizării” postbelice, ci și martorii desfigurării democrației. În țările cu democrații consacrate, birocratismul a câștigat teren, ca urmare a tendinței de reducere a democrației la alegeri periodice, iar în democrațiile tinere, a scăzut, deocamdată, rezolvarea de probleme cu mijloace proprii, în favoarea imitării. Deviza „corectitudinii politice (political correctness)” acoperă acum ambele experiențe și duce administrații întregi în incapacitatea de a sesiza schimbarea lumii și de a face față noilor provocări.
Helmut Schmidt a trăit și a gândit aceste procese ce au afectat profilul politicianului. El și-a asumat politica de concepție și de viziune. El și-a însușit până la capăt imperativul profesionalizării politicianului. El a opus degradării felul major de a face politică. El a observat desfigurarea democrației și a reacționat la ea. Dintre politicienii de pondere, doar el a avut ocazia să întâlnească în cursul vieții toate cele patru procese și s-a confruntat cu fiecare. Puțini au dispus, în acest arc temporal, de cultura capabilă să facă față fiecăruia. Prea puțini au dat orientări care s-au confirmat în măsura în care a făcut-o fostul cancelar german.
În aceste zile, când, după nouăzecișișase de ani, el trece pragul lumii acesteia sau, cum spunea cu nedisimulată groază, „își schimbă adresa”, se cuvine să evocăm, în semn de omagiu, prestația sa publică. Reflecția asupra ei poate lămuri, mai bine decât pe oricare alt exemplu, ceea ce înseamnă politicianul veritabil astăzi.
Este o prestație greu de egalat nu neapărat datorită funcțiilor pe care Helmut Schmidt le-a deținut. Mulți au funcții, dar aceasta nu înseamnă de fapt mare lucru pentru cei din jur. Helmut Schmidt a fost ministru al finanțelor, al apărării, cancelar federal, editor al unei publicații de referință internațională (Die Zeit) – funcții în sine aducătoare de relief, firește. Dar manifestarea sa publică este greu de egalat datorită anvergurii pe care Helmut Schmidt a conferit-o rolurilor sale.
S-ar putea spune că, într-un sens, Helmut Schmidt s-a profilat înainte de a fi politician. Personalitatea a precedat politicianul – nicidecum invers, cum se vede abundent în jur. Când era orator, informarea extinsă, profunzimea și franchețea ideilor, precizia limbajului, pe lângă nelipsitul recurs la țigară, impresionau. Intervențiile sale în scris, la fel. Într-una din cele mai recente, a prezentat cartea președintelui Xi Jinping, China regieren (2015), în cuvinte ce au făcut înconjurul lumii: este nevoie de o privire “obiectivă, istorică și diferențiatoare” asupra Chinei de azi, iar “liderii chinezi sunt mai bine informați asupra Vestului, decât invers, cei din Vest asupra Chinei”.
În cea mai simplă discuție publică, se observă ușor faptul că mulți argumentează fără etică, în vreme ce alții au etică, dar nu argumentează. La orice apariție – în scris, la televiziune, în arena politicii naționale și internaționale – Helmut Schmidt a atras atenția asupra sa prin viziunea sa proaspătă, opiniile elaborate și ținuta sa argumentativă. Dacă cei care clamează astăzi “comunicare nedistorsionată” și-ar căuta exemple de oameni care fac din etică condiția argumentării și din argumentare o etică, atunci, cu singuranță, ar găsi unul edificator în persoana fostului cancelar.
Odată cu Helmut Schmidt se confirmă din nou că istoria creează personalități în aceeași măsură în care personalitățile înțeleg istoria și-și asumă să participe la orientarea ei. El aparține generației care venea după celebra remarcă a lui Willy Brandt – Germania, prăbușită în cenușa războiului, s-a reconstruit – și știa că răspunde de integrarea credibilă a Germaniei între națiunile lumii civilizate. De aceea, Helmut Schmidt a privit osmoza cu Franța ca prioritate, apartenența atlantică ca axiomă, cooperarea cu Rusia ca ceva natural, alianța cu SUA ca fundamentală, legătura cu China ca una benefică. Iar acțiunea sa a dat roade. În zilele reunificării Germaniei (1990), cancelarul din acel moment recunoștea faptul că reușita istorică se datora și integrării atlantice asumate de Adenauer, opțiunii proeuropene a fiecărui guvern german ulterior, politicii răsăritene a lui Willy Brandt, eficacității lui Helmut Schmidt în toate aceste direcții.
Cunoașterea vieții efective, ca premisă a intrării în roluri publice, l-a caracterizat din plin pe Helmut Schmidt. Într-un interviu din Le Point (2013) el arăta că și-a dat seama de la început, în fața misiunilor din Răsărit ca locotenent în Wehrmacht, că „invadarea Rusiei de către Hitler va aduce înfrângerea și destrucția totală a Germaniei”. Apoi, într-o țară în ruină, Helmut Schmidt și soția se socoteau „fericiți” când puteau face rost de lemne să se încălzească sau reușeau să vândă pe piață ceea ce croșeta mult respectata Loki. A studiat economia, renunțând la arhitectură sau arte, căci studiile erau mai scurte și costau mai puțin.
Max Weber definea politica drept acțiune pentru dobândirea și folosirea puterii. Unde este politică, este luptă pentru putere. Ca politician, Helmut Schmidt a dorit, la rândul său, puterea, dar a privit-o nu ca un scop în sine, ci ca mijloc în serviciul promovării unei societăți democratice. Înainte de a aspira la o putere personală, el a fost politicianul cauzei publice și al interesului public. Interesul pentru triumful unor valori a precedat la el angajarea în lupta pentru putere.
Faptul s-a putut constata, de pildă, în atitudinea față de opoziție. Ca democrat convins – adică nu ca unul care mimează sintagmele epocii, dar sacrifică la prima ocazie democrația – Helmut Schmidt atenționa, din poziția de cancelar consolidat în opinia electoratului și în parlament, că opoziția nu este destul de pregătită să fie alternativa la guvernare în orice moment. El cunoștea bine manevrele ce ținteau atunci la schimbarea majorității din Bundestag, prin smulgerea liberalilor lui Hans-Dietrich Genscher din coaliția cu social-democrații, dar aceasta nu l-a făcut să recurgă la orice mijloc. El s-a păstrat mereu în cadrul procedurilor democratice și al legitimării la urne.
Anii lui Helmut Schmidt în fruntea social-democrației – ce trebuia să rămână fidelă intereselor angajaților și, în același timp, să facă dovada capacității de a guverna democratic o societate dinamică – nu au fost ușori. Stânga nu-l slăbea cu revendicări de compensare socială, iar dreapta politică nu economisea mijloacele de atac. Helmut Schmidt a putut trece pentru unii drept tehnocrat, tocmai în momentul în care, în Germania, SUA și Franța, se discuta precis despre tehnocrație. Ca fapt, în sociologia germană, Niklas Luhmann elabora atunci cea mai riguroasă și mai amplă justificare a tehnocratismului din câte există până astăzi. Dar Helmut Schmidt, adânc responsabil, și-a dat seama că politica democratică trebuie dusă cu mijloacele politicii, nu ale unor aparențe înșelătoare pentru cetățeni. Tehnocrația, adică abordarea pur tehnică, ce se pretinde străină de opțiuni politice și civice a problemelor, i s-a părut un ambalaj nedemn pentru „politica mare”, de care avea să vorbească. „Politica mică” a socotit-o „ridicolă”, totdeauna. Chiar dacă știa, ca nimeni altul, că abordarea societății în optica posesorilor de capital, respectiv în optica angajaților, trebuie prelungită, în orice situație, cu grija pentru valorificarea capitalului drept condiție a preocupării pentru soarta angajaților, el a respins confuziile de termeni. Helmut Schmidt a arătat că, în fapt, „tehnocrația” este doar un expedient atunci când priceperea este în suferință, iar recursul la pretinse „elite” este semn al sărăciei de idei. O democrație bine înțeleasă și practicată responsabil le lasă pe ambele în muzeul vederilor improvizate.
Politician cu analiză proprie, Helmut Schmidt nu s-a mărginit să aplice linia partidului sau a altor forțe, ci a adus schimbări ale acestei linii. El s-a pliat la împrejurări, dar a și propus abordări noi ale împrejurărilor. El nu s-a acomodat doar la ceea ce spuneau puternicii zilei, ci și-a prezentat convingător propriile considerente. Prin profilul său, Helmut Schmidt a probat cât de importantă este distincția între politicianul mimetic și politicianul cu cap propriu și cât de mult poate face acesta din urmă.
Dintre numeroasele sale publicații, am în față ultima sa carte de viziune, care a fost Puterile viitorului. Câștigători și pierzători în lumea de mâine (Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006). Helmut Schmidt a dat aici un „diagnostic realist” – la distanţă de pesimism (care împiedică acţiunea) şi de optimism (care cultivă false certitudini) – situaţiei globale, din perspectiva, asumată explicit, a unui european și a unui democrat. El a evocat „patru mari complexe” de probleme care marchează profund societăţile timpului nostru – „explozia demografică şi consecinţele ei”, „urmările globalizării tehnologice şi economice”, „vulnerabilitatea pieţelor financiare internaţionale”, „repercusiunile comerţului mondial cu armament” (p. 26) – şi a tras concluzii privind situaţia lumii de astăzi şi tendinţele ce duc spre viitorul imediat.
Chiar dacă nu stăruim asupra argumentărilor, merită să reţinem rezultatele competentei examinări din volumul menţionat, care sugerează, cât se poate de convingător, fluiditatea lumii în care trăim și, peste toate, anvergura viziunii sale. „Globalizarea tehnologică a uşurat amestecuri de orice fel şi a făcut posibilă ducerea de războaie în mod privat – cum a dovedit Al Qaida” (p. 14), scrie Helmut Schmidt. Lumea nu mai are, aşadar, o structurare evidentă şi oarecum stabilizată. S.U.A. rămâne supraputerea de referinţă a lumii, ce nu poate fi concurată, dar 11 septembrie 2001 atestă că şi această supraputere este atacabilă pe propriul teritoriu, altădată inexpugnabil. O confruntare între Occident şi Islam a devenit, pe de altă parte, practic posibilă (p. 12), rămânând profund indezirabilă. China este noua supraputere emergentă, care este de întâmpinat cu „respect, cooperare şi schimburi” (p. 229). Rusia are încă nevoie de timp pentru reformele indispensabile, dar orientarea ei „paşnică (friedlich)” şi cursul spre reconstrucţie trebuie luate în serios (p. 188) de către parteneri. Uniunea Europeană are dificultăţi de articulare, încât o pauză în extindere a devenit necesară (p.201), continua Helmut Schmidt. Extinderea nu a fost în sine o eroare, dar viteza cu care s-a înfăptuit va crea probleme, căci aceasta „nu a putut fi stăpânită de oamenii politici”. Pe acest fundal, Europa a devenit, desigur, mai mare, dar entuziasmul s-a micșorat.
Helmut Schmidt considera că Europa are astăzi de continuat democratizarea. Aceasta a început odată cu alegerea Parlamentului european prin sufragiul universal, în baza unei inițiative franco-germane, dar s-a oprit, din nefericire, aici. Helmut Schmidt reitera declarația conform căreia „Parlamentul european ar trebui să facă un putsch….Cred că Parlamentul ar trebui să devină din ce în ce mai puternic. Astăzi el nu are nici măcar drept de inițiativă, ceea ce este grotesc. Acest <putsch democratic> nu a avut încă loc”. Democratizarea este cea care trebuie dusă mai departe, ca prioritate. „Am imaginat multă vreme un triunghi yuan/dolar/euro. Astăzi există un echilibru precar. Dar există un risc pentru existența însăși a euro”, declara Helmut Schmidt. Aceasta pentru că „regulile jocului nu au fost bine făcute și nu există instituție pentru a supraveghea aplicarea lor. Maastricht-ul a fost o sumă de omisiuni”, declara fostul cancelar.
Peste toate, lumea devine mai complicată, iar opțiunile de astăzi se cer reconsiderate lucid. În lumina acestui considerent, Helmut Schmidt a respins, de pildă, participarea Germaniei la acțiunea din Kosovo, după cum a socotit a fi un „pas stupid” decizia de a aplica sancțiuni Rusiei. El a criticat sever extinderea comerțului cu arme și a salutat faptul că Germania actuală a păstrat comunicarea cu toate țările implicate în istoria europeană.
Politician cu armătură conceptuală solidă, Helmut Schmidt nu numai că s-a revendicat din filosofii organizate, dar le-a înțeles mizele sociale și a formulat concluzii filosofice pe cont propriu. În scrierile sale, raportările sunt mai ales la Kant, Max Weber, gânditorii social-democrației și Popper, pe care îi frecventa. El a dovedit încă o dată importanța înrădăcinării politicianului într-o filosofie bine însușită.
În etica protestantă, semnul obținerii grației divine este succesul personal în opera de slujire a planului lui Dumnezeu. Ne putem imagina că de la „adresa” la care a ajuns, Helmut Schmidt poate privi cu sentimentul datoriei împlinite ceea ce a înfăptuit pe Pământ: o întruchipare a politicianului veritabil, într-o epocă de disrupții, în care nevoia de orientare este mai acută ca oricând.