de Andrei Marga
La sfârșitul săptămânii trecute, publicații precum „The Telegraph” sau „La civilta cattolica” anunțau interviul cu Papa Francisc și rezumau ceea ce considerau a fi nou. Este limpede că după șase luni de pontificat încep să ia formă explicită schimbările ce intervin în abordarea Bisericii, societății și lumii odată cu noul pontif. Fiind vorba de o instituție cu pondere majoră în viața umanității, interesul pentru pontificat rămâne, firește, mare, chiar și în această epocă de secularizare a conștiințelor și de expansiune a unei religiozități după ureche și frecvent improvizată. În plus, noul papă vine, în premieră, din cultura extraordinar de fecundă în urmări a iezuiților (Karl Rahner fiind reperul său dintre teologii secolului trecut), cu experiența pastorală din America Latină și cu o formație teologică desăvârșită la Frankfurt am Main, sub influența lui Romano Guardini. Peste toate, stăruie întrebarea: care va fi direcția de acțiune caracteristică a Papei Francisc?
Se știe prea bine că papii aleși în perioada postbelică au marcat, fiecare, istoria. Bunăoară, Ioan al XXIII-lea și-a asumat acel aggiornamento teologic și eclesial ce a schimbat profund cursul lumii, Paul al VI-lea a condus grupul de teologi de rară calificare (de Lubac, Congar, Ratzinger, Kung și alții) care au lucrat la elaborarea declarațiilor de cotitură ale Conciliului Vatican II, Ioan Paul I a lansat tema angajării Bisericii de partea democratizărilor din societate, Ioan Paul al II-lea a contribuit la restructurarea geopolitică a lumii lărgind această temă, iar cel mai mare teolog care a urcat în scaunul petrin în ultimele patru secole a făcut din răspunsurile creștinismului o referință fundamentală în cultura timpului nostru. Cu Benedict al XVI-lea, s-a ajuns la etalonul neobișnuit de înalt ca suveranul pontif să fie nu doar teolog de cea mai mare anvergură, legitimat de opera originală, ci și gânditor ce-și asumă să dea dezlegări la frămîntările omenirii. Solicitarea care se adresează celui care a succedat liniei tocmai evocate, în 2013, este, evident, cât se poate de mare. Cum va răspunde Papa Francisc?
Considerații detaliate vor putea fi făcute abia cu timpul. Să ne oprim deocamdată asupra cărții cu care Cardinalul Jorge Bergoglio debutează ca Papă – volumul Il nuovo Papa si raconta. Conversazione con Sergio Rubin e Francesca Ambrogetti (Salani Editore, Milano, 2013) – și să desprindem prefigurările noului pontificat. Ce anunță, așadar, prima carte a Papei Francisc, în materie de direcție de acțiune a pontificatului? Ce promite noul pontif să înfăptuiască?
După instalarea lui Benedict al XVI-lea, comentatorii vorbeau de un timido care a simplificat complet viața curentă a papei, ceremonialul, și a lăsat timp pentru reflecții în bibliotecă. După instalarea Papei Francisc, se vorbește de o persoană discretă și deschisă, care locuiește și acum într-un hostel destinat celor care vin cu treburi la Vatican. În același timp, este notoriu faptul că fostul cardinal Jorge Bergoglio răspundea personal la telefon, circula cu tramvaiul și trenul, vizita nevoiașii, petrecea după amiezi în carcerele închisorilor, iar la instalarea ca primat al Argentinei a preferat straiele de ceremonie ale înaintașului său, în loc să lase să se cheltuie cu confecționarea altora, noi. Dincoace de toate, se întrevede, prin multe indicii, un pontificat ce va accentua importanța felului personal, caracterizat de simplitate, modestie și umilință, de a asuma viața pe Pămînt și relația cu ceilalți.
Noul suveran pontif afirmă răspicat, în Il nuovo Papa si raconta, că Biserica trebuie „să facă o alegere și să coboare în stradă pentru a căuta oamenii, a cunoaște persoanele pe nume” (p.71). Biserica trebuie să evite autoreferențialitatea. „O Biserică – spune el – care se limitează la a administra travaliul parohial, care trăiește închisă în comunitatea sa, ajunge exact ca o persoană autoreferențială: devine paranoică, autistă” (p.72). Papa Francisc se opune explicit „clericalizării (clericalizzatione)” Bisericii și pretinde sacerdoților să fie nu „administratori”, ci „păstori”, în sensul genuin al termenului. Biserica are de revenit la caracterul ei misionar. Dintre predecesori, noul papă îl elogiază, sub acest aspect, pe Ioan al XXIII-lea, „care era, de asemenea, un păstor care ieșea în stradă” (p.75). El este de acord cu ideea pe care Benedict al XVI-lea a formulat-o în Spania, anume că religia creștină nu este un „catalog de interdicții”, ci o orientare spre acțiune afirmativă. El cere creștinismului actual să dea prioritate „întîlnirii dintre persoane, pentru a merge împreună (incontro tra le persone, al caminare insieme)” (p.76). Se anunță, astfel, un pontificat ce vrea să smulgă Biserica din ritualism printr-un angajament efectiv al preoților în relație cu viața credincioșilor și printr-o reevaluare a vieții înseși.
Una dintre acțiunile lui Ioan Paul al II-lea în Biserică a fost izolarea „teologiei eliberării”, apărută în America de Sud, sub impulsul unor teologi germani (mai ales J.B.Metz), cu deviza legării mântuirii din creștinism de revoluționarea societății. I-a revenit cardinalului de atunci Joseph Ratzinger sarcina să respingă suprapunerea dintre religie și politică, iar prefectul responsabil cu doctrina a argumentat teza că mântuirea transcende orice istorie concretă și orice subiect istoric (pentru detalii vezi Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Eikon, Cluj-Napoca, 2010, pp.229-232). Era de așteptat ca un papă venit de America de Sud să reia tema. In volumul Il nuovo Papa si raconta avem trei exprimări concludente – acordul cu teza lui Joseph Ratzinger, observația că în acea respingere a „teologiei eliberării” s-a insistat doar pe „limitele” acesteia, fără a se epuiza poziția Bisericii (p.78), și îmbrățișarea tezei că Biserica face „politică în sensul evanghelic la cuvântului”, la distanță de opticile inevitabil înguste ale partidelor politice (p.79). Papa Francisc lasă să se întrevadă un pontificat în care politica este asumată drept preocupare cuprinzătoare pentru soarta oamenilor, ce vrea să evite „infiltrarea ideologică” de orice extracție. Denunțarea violării drepturilor omului, a oprimării și excluziunii sociale, a educației insuficiente și a alimentației carente dețin locul central în politica pe care o preconizează, după cum „cultura muncii (cultura del lavoro)” și a capacității de creație este socotită temă „nesubstituibilă (nesostituibile)” a acesteia (p.103).
Conceperea relației cu alte religii și denominațiuni este teren de specificare a unui pontificat. Papa Francisc derivă aici consecințe din viziunea sa generală organizată în jurul „iubirii (amore)”. Conceptul său al „iubirii” – așa cum observa Marele Rabin de Buenos Aires – își trage sursele din Deuteronom („Tu vei iubi, așadar, Eternul”), Levitic („Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți”) și, desigur, din Evanghelia după Matei. În chip evident, Vechiul Testament și Noul Testament sunt preluate în unitatea lor indestructibilă și asigură, împreună, temelia abordărilor. Papa Francisc anunță un pontificat ce continuă linia ecumenică a rezoluțiilor Conciliului Vatican II, de la nivelul atins de predecesorii săi care au creat praguri istorice în materie, Ioan al XXIII-lea, Ioan Paul al II-lea și, mai ales, Benedict al XVI-lea.