Postdemocrația

În anii nouăzeci s-a vorbit cu entuziasm, cel puțin în Europa, de “noul val al democratizării”, pentru ca, ulterior, să se înregistreze schimbări notabile în multe țări. Convingerea răspândită era că democrația face mai sigure organizările și sporește șansele de realizare ale oamenilor.

Între timp, însă, democrația și-a pierdut aura de care era înconjurată. Abraham Lincoln o socotea “guvernare a poporului, de către popor, pentru popor”. Azi, o asemenea certitudine trece numai ca un vis agreabil. Guvernează, de fapt, poporul în democrațiile existente? Se guvernează oare pentru popor? Mai contează în decizii cetățeanul simplu care este fiecare?

Întrebările se pun nu doar pentru că, din anii treizeci încoace, democrația a fost mijlocul de care s-au servit dictaturi pentru a se instala. Nici pentru că au revendicat apartenența la democrație organizări adesea divergente –  “democrația liberală”, “democrația dirijată” și “democrația în culori naționale”. Există o justificare  suplimentară pentru a pune aceste întrebări – desfigurarea democrației chiar în societăți care au întruchipat-o cu succes.

Britanicul Colin Crouch a dat o carte memorabilă,  Postdemocrația (tradusă imediat în italiană, la Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003, și germană, la Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008), care a introdus un termen și a orientat reflecția spre aspecte prea puțin luate în seamă. “Postdemocrația” desemnează  acea situație din societate în care, formal, se invocă principiile democrației, dar cadrele acesteia nu mai pot fi umplute cu viață. Umplerea se face, în schimb, mai cu seamă cu voința celor care ajung să decidă și comerțul cu prestații publice.

În acest fel, în discuția despre democrație s-a deschis un nou capitol. Să ne amintim câteva momente de cotitură. Alexis de Tocqueville (De la démocratie en Amerique, 1835) sau John Stuart Mill (On Liberty, 1859) au vrut să arate cum se face democrația. Max Weber a observat că odată cu birocratizarea din societățile moderne, “copacii libertății nu vor mai crește până la cer”. Democrația a înregistrat derapaje, încât a fost oportun ca Norberto Bobbio (Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1984) să amintească “definiția ei minimală”, iar Jürgen Habermas (Faktizität und Geltung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992) să elucideze cum poate fi păstrată. Robert A. Dahl (Democracy, Yale University Press, 2000) a arătat cum democrația se poate adapta fără să se trădeze, dar Daniel A. Bell (Political Meritocracy and the Limits of Democracy, Princeton University Press, 2015) și Helmut Wilke (Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2015) acuză despărțirea democrației de meritocrația pe care o promitea. Cu Postdemocrația lui Colin Crouch apar lucrări ale unor democrați care dezvăluie fără menajamente că democrația a apucat pe o cale nefastă.

Faptele luate în considerare sunt sigure. În 1999, nu mai puțin de 191 de țări se revendicau din democrație, dintre care 88 îmbrățișau alegeri libere. În 2000, chiar alegerea președintelui SUA a depins de lămurirea alegerilor din Florida, care au rămas chestionabile. În multe țări se semnalizează reducerea inițiativelor politicienilor, odată cu scăderea gravă a încrederii cetățenilor în politică. Pretutindeni se discută infim aspectul normativ al democrației, preferându-se aranjamente în spatele scenei și “realismul” formalismelor împlinite. În mod frecvent se ia ca reper democrația liberală, dar aceasta se asumă îndeobște ca simplă mișcare a forțelor pe un teren tot mai puțin încadrat de reguli. Pentru majoritatea covârșitoare a cetățenilor, democrația s-a redus la participarea la alegeri, în vreme ce deciziile se rezervă unor grupuri asistate de lobby-știi forțelor mari din societate, mai ales ai firmelor economice.

Postdemocrația vrea să fie, înainte de toate, o diagnoză. “Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Alegerile, care pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în relații publice controlează excesiv dezbaterile publice în campanile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică se face în spatele ușilor închise, ce reprezintă, înainte de orice, interesele economiei” (p.10). Așa stând lucrurile, în vreme ce instituțiile democratice rămân, formal, mai departe intacte, procedeele politice și guvernele se manifestă tot mai mult într-o direcție tipică pentru timpurile predemocratice. “Influența elitelor privilegiate crește, cu urmarea că proiectul egalitar este confruntat tot mai mult cu propria lui neputință” (p.13). Din egalitatea cetățenească aflată la baza democrației a mai rămas o pretenție goală.

Conceptul postdemocrației permite descrieri de situații tot mai răspândite și merită reținut. Este vorba de acele situații în care, “după o clipă de democrație, plictiseala, frustrarea și deziluzia se extend; în care reprezentanții grupurilor de interese puternice, care vorbesc în numele unei minorități restrânse, sunt mult mai active decât majoritatea cetățenilor când este vorba ca întregul sistem politic să fie pus în slujba scopurilor proprii; în care elitele politice au învățat să dirijeze și să manipuleze cerințele oamenilor; în care cetățenii sunt sfătuiți <de sus>, prin campanii de reclamă, să meargă la urne” (p.30). Nu rezultă, din toate acestea, că se trăiește în societăți nedemocratice, dar se recunoaște că democrația tinde astăzi să se închidă într-o formă care mărește enorm distanța dintre principii și realitate, în particular, dintre pretenția de reprezentare a cetățenilor și opinia acestora.

Nu se poate contesta că de democrație s-a abuzat și, așa cum se practică, nu mulțumește. Într-adevăr, ea este adesea „manipulată” – controlul voinței cetățenilor este subtil, dar ferm, cum se observă în presiunile exercitate asupra mass media pentru aliniere. Ea este „condiționată” și se suspendă la orice oră în numele urgențelor de acțiune, cum se vede în demersurile pentru a ieși din criza începută în 2008. Ea a devenit „de paradă”, fiind etalată la ocazii spre a nu se pierde adeziunea cetățenilor, pentru ca, apoi, să nu mai oblige la nimic. Ea este „fără valori”, fiind desprinsă frecvent de obiective de interes public, de care era legată la origine. Postdemocrația este, în orice caz, mai mult decât un cuvînt nou, un nume pentru a capta toate aceste neajunsuri.

Pentru a înțelege situația la care se referă postdemocrația, să luăm în seamă câteva repere. La timpul său, Thomas Jefferson se îngrozea la gândul că vor apărea în societate monopoluri economice, pe care le socotea, din capul locului, antinomice cu democrația. Desigur, nu ne mai permitem, ca ulterior născuți, să fim atât de pretențioși. Pentru timpul nostru a rămas însă de lămurit  cum este posibilă democrația în societăți cu concentrări de putere economică, administrativă, mediatică, culturală, militară.

Începând cu anii treizeci, „Școala de la Frankfurt” a fost cea care a atras atenția asupra degradării condițiilor democrației odată cu intervenția statului în economie și aplicarea cuceririlor științifico-tehnice în producția de bunuri, care permit „manipularea” pe scară mare a cetățenilor și „condiționarea” a înseși nevoilor oamenilor. Astăzi, se trăiește din plin în societatea rezultată din acești factori, la care s-a adăugat, desigur, „industria culturală”, în urma căreia s-a format „societatea mediatică” și s-a produs globalizarea. Celebra școală nu a văzut vreo ieșire din „închiderea” implacabilă a societății într-o funcționalitate aservită unor forțe din economie, în afara „utopiei”, dar a semnalat cea dintâi deteriorarea condițiilor democrației. Putem fi de acord cu Joseph Cardinal Ratzinger (Wendezeit fur Europa?, 1992): autorii din Școala de la Frankfurt au sesizat la timp o evoluție încărcată de consecințe nefaste, la care se ajunge în viața trăită.

Unde suntem astăzi, de fapt? În The Destiny of Europe (2012) arătam că societățile europene se expun la crize dacă nu iau în serios democrația și nu trec de la democrație redusă la o „tehnică de alegere periodică a reprezentanților”, la democrație ca „formă de viață”. Am arătat, între altele, că este o confuzie pe care o induce traducerea greșită a trei termeni englezi – boss, manager, leader – ca unul singur (cum se vede și în Dicționarul explicativ al limbii române, 1998). În fapt, trebuie distins între lideri, șefi și manageri, care sunt de la început diferiți ca pregătire, responsabilitate și anvergură. Democrațiile, se poate observa, s-au umplut de șefi, managerii sunt rari, iar liderii lipsesc de obicei.

Un scriitor sensibil la inechități, Hans Magnus Enzensberger (Sanftes Monster Brüssel oder die Entmündigung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013), vorbește mai nou, fără ezitare, de „intrarea în epoca postdemocrației”. El ia ca exemplu abordarea mult discutatului „deficit democratic” al Uniunii Europene: regula democrației clasice, „no taxation without representation” este scoasă din joc în condițiile unei noi „deposedări politice (politische Enteignung)”. „Nu lipsesc, desigur, exprimări ale nemulțumirii, sabotaje mai tăcute sau mai deschise, dar, per total, vestitul deficit democratic nu a dus, până acum, la revoltă, ci, mai curând, la lipsa de participare și cinism, la suspectarea clasei politice sau la depresie colectivă” (p.60). În democrația la care s-a ajuns, cea mai mare parte a cetățenilor sunt, în fapt, paradoxal, în afara jocului democratic.

Într-un răscolitor răspuns dat ziarului Le Figaro (1 august 2016), Pierre Manent, o conștiință trează a zilelor noastre, atrage atenția asupra degradării politicii democratice în „ideologie”. El constată că “Uniunea Europeană trebuia să ne introducă în stadiul ultim al democrației, dar ea a reconstituit o oligarhie conștientă de sine, asigurată de dreptul ei și hotărâtă să-și impună vederile marelui efectiv de recalcitranți  (…une oligarchie consciente de soi, assurée de son bon droit, et bien décidée à imposer ses vues au grand nombre recalcitrant)”. În această situație, “legitimitatea politică și realitatea politică se îndepărtează una de alta”, iar oligarhia, lipsită de capacitatea de a înțelege și de voința politică de a schimba, apelează la “<valori> morale”, ca nouă “ideologie”. În loc să guverneze, ea încearcă să controleze. Ne aflăm, oricum, în fața urgenței unor decizii de schimbare profundă, pentru care “avem nevoie de oameni de stat, nu de intriganți (c’est pourquoi nous avons besoin d’hommes d’État, pas de boutefeux)”.

Nu poți să rămâi lucid și să nu vezi multele probleme care s-au adunat în democrații. Sporirea importanței specialiștilor a stârnit impresia că problemele din societate ar fi doar „tehnice”, încât s-a creat  iluzia că tehnocraților – care nu sunt de fapt decât politicieni șterși din trecut sau de mai târziu – ar trebui să li se încredințeze guvernarea. Informarea sumară a publicului face ca acesta să afle abia post festum despre ce lupte de culise a fost vorba, dacă cumva află vreodată. Democrațiile de azi nu au un mecanism de verificare a calificării celor care vor să fie decidenți, încât acestea pot fi ușor amputate odată cu ceea ce Thomas Mann semnala – ascensiunea celor mai nepregătiți la decizii. Aceștia profită de formulări ambigui din Constituții pentru a-și justifica deciziile unipersonale, care nu numai că duc la numiri arbitrare în funcții și la împroprietărirea instituțiilor, dar subminează democrația ce a mai rămas. Agitând spectrul pericolelor, diverse servicii urcă la controlul societății și transformă pe nesimțite democrația într-o simplă temă de simpozioane.

După o lungă eclipsă, drepturile omului au fost relansate pe scena actualității. Nu ar fi totuși și cazul unei relansări a democrației în înțelegerea ei genuină? Nu cumva mult căutatele soluții la dificultățile societăților complexe de astăzi au rezolvări mai la îndemână – înainte de orice, democratizarea? Nu cumva „stăpânirea complexității”, ce frămîntă multe minți, trece prin democratizare?

În zilele noastre, unii cred că tentațiile de cucerire de altădată au revenit, încât tot ce trebuie făcut este să lăsăm la o parte exigențele democrației și să ne apărăm. Alții spun că am fi în plină migrație a popoarelor, cu năzuințe de revanșă, încât ar trebui să ne concentrăm pe alte teme decât democratizarea. Mai sunt o seamă care cred că istoria ar fi reversibilă și plină de pericole, ca și alții care postulează că, fiind în Uniunea Europeană, nu mai avem de fapt decât să ne conformăm la cerințele Bruxelles-ului.

În oglindă, în raport cu aceste optici care pun în paranteză democrația, avem însă constatarea importanței ei neștirbite. În definitiv, nu sunt mai sărace, mai abuzive, mai puțin în stare să-și atragă proprii cetățeni țările ce nu se democratizează sau nu o fac destul? Nu sunt lovite de lipsuri și suferințe, fără perspective de schimbare a situației, țările în care, dincolo de parole și promisiuni, democrația se trădează, decidenții sunt lipsiți de proiecte și corupția înflorește?

Firește, temerile și pericolele trebuie discutate cu grijă. Este însă mereu cazul ca luciditatea să prevaleze.

Orice s-ar petrece în jur, soluțiile pentru o țară se află mai întâi înăuntru. Sunt nenumărate exemple că nimic nu este mai solid decât ceea ce fac oamenii motivați și organizați ai acelei țări. Este mereu presiune din partea altora să te conducă, dar aceștia reușesc numai dacă nu ai propria abordare, dacă aceasta nu este temeinică și nu o aperi!

Trăim în societăți interdependente, dar de aici nu rezultă că altcineva îți rezolvă problemele proprii. Soluțiile durabile nu vin nici de la “conducători” sau figuri “providențiale”, nici de la “tehnocrați” miraculoști, oricât se cheltuie pentru a-i mediatiza. Nu sacrificarea grăbită a democratizării în fața pericolelor, a ademenirilor sau a falselor promisiuni este soluția, cât democratizarea care este capabilă să pună în mișcare idei și energii și să întărească astfel comunitatea.

<a href=” HYPERLINK „http://www.andreimarga.eu” \t „_blank” http://www.andreimarga.eu”>Andrei Marga</a>

PAGE

PAGE  7