de Andrei Marga
Wilfrid Sellars a opus empirismului, în interpretarea cunoașterii, un holism axat pe stabilirea semnificației expresiilor plecând de la ansamblul logico-lingvistic. Richard Rorty a conceput raționalitatea cunoștințelor plecând de la standardele pe care o comunitate și le dă. Pe umerii celor doi s-a elaborat în Statele Unite ale Americii o o nouă filosofie originală, de cea mai mare anvergură – pragmatismul inferențialist al lui Robert B. Brandom (n.1950).
Absolvent de matematică, filosofie și istoria artelor, strălucitul gînditor american și-a asumat o inițiativă filosofică profundă, cu susținerea unei vaste culturi. Relația sa cu Rorty a fost de la discipol aflat pe un drum al său la un antecesor care a schimbat convingător filosofarea. „În fapt – scrie Brandom – Rorty vede filosofia cu un rol cultural absolut crucial de jucat în situația dată – un rol cu mult mai semnificativ decât cel avut în vedere de către cei mai mulți dintre filosofii analiticieni” (Robert B. Brandom, Introduction, în Robert B. Brandom, ed., Rorty and His Critics, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2001, p.X). La rândul său, filosoful din Pittsburg a lărgit cadrul interogațiilor filosofice și a redat filosofiei, după decenii de restricții analitice, răspunderea clasică, pe fondul unei culturi actualizate și al unei perspective proprii.
Cartea cu care Brandom a debutat, Making It Explicit. Reasoning, Representing, and Discursive Commitment (1994), a fost socotită, pe bună dreptate, o cotitură în filosofia teoretică, comparabilă cu vestita carte A Theory of Justice (1971), a lui Rawls, în filosofia practică. „Brandom izbutește o descriere convingătoare, în conceptele unei complexe teorii a limbii, a practicilor în care se exprimă rațiunea și autonomia subiecților capabili de vorbire și de acțiune” (Jürgen Habermas, Wahrheit und Rechtfertigung. Philosophische Aufsätze, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1999, p.138). S-a spus deosebit de concludent că după ce Sellars a făcut trecerea, în filosofia analitică, de la Hume la Kant, Brandom a făcut o trecere mai departe, de la Kant la Hegel. El a ridicat foarte mult miza filosofării: problema nu mai este cea a „iritabilității” organelor de simț și a percepției, pe care se construiește apoi edificiul cunoașterii, ci alta, mai profundă și cu adevărat specifică, a temeiurilor, rațiunilor (reasons) pe care le oferim sau le pretindem în comunicarea noastră ce induce acțiuni. Suntem, mai presus de toate, ființe care trăim în comunicare recurgând la temeiuri. În a doua sa scriere majoră, Articulating Reasons. An Introduction to Inferentialism (Harvard University Press, 2000), Brandom a aplicat această optică în abordarea cunoașterii. „Gândul care animă cartea – scrie el – este acela că semnificația expresiilor lingvistice și conținutul stărilor intenționale, conștiința însăși, într-adevăr, ar trebui înțelese de acum în termeni de îndeplinire a unui rol distinct în raționare” (p.1). În explicația semantică a conceptelor „inferența” capătă ascendent asupra „referinței”, iar superioritatea conceptelor și, până la urmă, a vieții spirituale, apărată fără compromis de Hegel, este restabilită în cadrul considerării lor drept inferențe într-un câmp comunicațional.
Orizontul lui Brandom este cel al unui „pragmatism conceptual” ce se suprapune cu o „abordare lingvistică relațională” sau un „expresivism raționalist care înțelege exprimarea a ceva, explicitarea acestuia (making it explicit), ca punere într-o formă în care poate ambele – să servească ca rațiuni (reasons) și să aibă nevoie de rațiuni (reasons): o formă în care poate servi ambele, ca premisă și concluzie în inferențe. Spunând sau gândind că lucrurile sunt astfel-și-în-acest-fel (thus-and-so), înseamnă a asuma un tip distinct de angajament (commitment) articulat inferențial: punerea lui în față ca premisă adecvată pentru inferențe ulterioare, adică, autorizarea folosirii lui ca premisă de acest fel și asumarea responsabilității de a te considera îndreptățit la un astfel de angajament, de a revendica propria autoritate, în condiții corespunzătoare, de a-l prezenta în mod paradigmatic drept concluzia unei inferențe din alte asemenea angajamente (commitments) la care cineva este sau poate deveni îndreptățit” (p.11). Este vorba de un „pragmatism inferențialist”, care abordează cunoașterea ca inferență și consideră inferențele drept feluri de a face (doings) și, deci, ca fețe ale acțiunilor. De pildă, întrebarea cognitivă „ce este adevărul?” este adusă în forma „ce facem noi atunci când socotim adevărată o propoziție?” sau ce recomandăm altuia să facă în acest caz. O “aserțiune” pe care o facem este abordată ca exprimare a unui vorbitor care i se pare adecvată unui interlocutor pentru a atribui vorbitorului ridicarea unei pretenții de adevăr și un angajament (commitment) corespunzător. „Semnificația” unei expresii este privită ca acțiune a interlocutorului atunci când acesta ia în seamă pretenția de adevăr pe care vorbitorul o leagă de actul său de vorbire.
Brandom duce mai departe „cotitura lingvistică a filosofiei” mutând, la rândul său, valorile de cunoaștere din sfera trăirilor individuale în spațiul comunității comunicării mijlocite de limbă. El dă seama de împrejurarea că subiecții diferiți se raportează unul la altul ca membri responsabili ai acelei comunități. El găsește în pragmatica comunicării prin limbă cheia dezlegării problemelor filosofice. Cu aceasta, Brandom se distanțează de ceea ce se numește în filosofia contemporană „obiectivismul” – concepție care scoate adevărul, semnificația etc. în afara câmpului întreprinderilor umane – plasând complet aceste valori în sfera comunicării. El respinge, de asemenea, considerarea adevărului, a semnificației etc. ca prealabile ale comunicării interpretându-le hotărât ca rezultate ale acesteia.
În Making It Explicit Brandom și-a propus să elaboreze o „pragmatică normativă” pentru a capta, într-o nouă sinteză, observații privind condiționarea lingvistică a cunoașterii făcute pe o linie ce urcă de la Kant, trecând prin Frege, la Wittgenstein și la cei care l-au urmat în efortul de a prinde în termeni aspectele pragmatice ale cunoașterii. El își asumă că „normele lingvistice se lasă înțelese mai întâi ca norme instituite prin activități social-practice” ( Robert B. Brandom, Expressive Vernunft. Begründung, Representation und diskursive Festlegung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2000, p.15). Problema este ca diferitele acte de vorbire să fie abordate sub aspectul „significanței pragmatice (pragmatische Signifikanz)” în așa fel încât să se rețină ceea ce este recunoscut sau evaluat într-un anumit fel de vorbitori. „Normele implicate în praxisul vorbirii sunt, ca urmare, prezentate într-o formă deontică specifică. Aceste statusuri deontice sunt, la rândul lor, înțelese ca statusuri sociale care sunt instituite prin atitudinile (Einstellungen) practice ale celor care atribuie sau recunosc asemenea statusuri” ( p.15). Pragmatica lui Brandom este astfel o „teorie generală a folosirii limbii (eine Theorie des Sprachgebrauchs)” formulată în termeni de „atitudini (Einstellungen)” ale vorbitorului și interlocutorului față de acte de vorbire, de care se leagă pretenții de adevăr sau alte pretenții, ce-și asumă faptul că participanții la comunicare „contorizează” pe direcția a două atitudini: „atribuirea (attributing)” și „recunoașterea (acknowledging)” de pretenții (claims) și, cu aceasta, de „statusuri deontice”.
De aici nu rezultă, însă, nicidecum că adevărul, semnificația sau alte valori ale cunoașterii se dizolvă în interacțiunile vorbitorilor și interlocutorilor. Pasul mare făcut de Brandom, după ce elaborează pragmatica normativă ca teorie a atitudinilor pragmatice implicate în comunicare, este legarea interacțiunilor comunicative de conținuturi cognitive. „Următorul pas se orientează spre structura pe care trebuie să o aibă o asemenea rețea de practici sociale pentru a se califica drept praxis discursiv genuin, adică spre întrebarea cu privire la trecerea de la pragmatică la semantică. Proprietatea definitorie a praxisului discursiv este producerea (Hervorbringen) și aplicarea de conținuturi propoziționale specifice” (p.16-17). Brandom propune ca proprietatea propozițiilor de a prelua conținuturi să fie abordată ca „articulare inferențială (inferential articulation)”, ceea ce presupune, din capul locului, o nouă înțelegere a propozițiilor: „propozițiile sunt propoziții deoarece au proprietatea să funcționeze în inferențe ca premise și concluzii, adică drept temeiuri” (p.17). Semnificarea consacrată a propozițiilor prin „reprezentare (Vorstellung)” trebuie înlocuită cu semnificarea prin „inferență”. Brandom recurge la modelarea practicii comunicative proprie societății umane în termeni de „a da și a pretinde temeiuri”.
Ajuns în faza în care privirește comunicarea din societate ca dare și pretindere de temeiuri, Brandom și-a deschis posibilitatea de a prelua în pragmatica normativă nu numai semnificațiile expresiilor, ci și conținuturile intenționale ale acestora. În abordarea sa, „proprietatea convingerilor (Überzeugungen), ca și a susținerilor (Behauptungen), de a dispune de un conținut propozițional trebuie să fie lămurită luând în seamă rolul pe care ele îl joacă în diferite contexte ale întemeierii” (p.18). De pe această platformă, Brandom caută să lămurească relațiile expresiilor cu “percepțiile”, pe de o parte, și cu ceea ce tradiția filosofică a numit „spiritul”, pe de altă parte. Optica sa pune în centru inferența, statusurile deontice ale participanților la procesele de întemeiere și abordarea din perspectiva normativă a unei pragmatici a comunicării axate pe atribuirea și recunoașterea de pretenții de adevăr și pe „contorizarea” practicilor atitudinale ca experiență socială.
În neobișnuit de ampla scriere Making It Explicit, Brandom a expus nu doar proiectul său filosofic, ci și rezultatele la care a ajuns. Acestea sunt uimitor de importante și originale, cu ele realizându-se cea mai departe dusă tentativă de până astăzi, din cadrele filosofiei analitice și ale pragmatismului, pentru a conceptualiza condiționarea interacțional-pragmatică a produselor culturii. Cu următoarea carte, Brandom a simțit nevoia expunerii concentrate a viziunii sale și, totodată, a lămuririi miezului ei, care este inferențialismul. În consecință, Articulating Reasons. An Introduction to Inferentialism nu numai că aduce noi soluții la probleme ale logicii lărgindu-i orizontul, dar prezintă filosofia articulată în jurul oferirii și pretinderii de temeiuri pentru susțineri.
Această filosofie este inferențialismul. Care sunt opțiunile ei caracteristice? Brandom le prezintă, în neobișnuit de densa și sistematica Introduction la cartea sa, prin delimitări pe spectrul foarte larg de alternative binare pe care le întâmpină cel care filosofează astăzi.
Opțiunea primordială este cea a interpretării semnificației și adevărului ca rezultate ale proceselor de raționare (inferență). În abordarea raționărilor se fac trei deplasări îmbogățitoare de perspectivă: sub aspectul filosofiei spiritului, de la asertabilitate (sentience) la sapiențialitate (sapience), sub aspectul semanticii, de la diferite feluri de conținut, la conținutul specific conceptual, și sub aspectul pragmaticii, de la variatele practici, la practica discursivă (adică la cea care utilizează concepte).
În ceea ce privește importanța conceptului (sau a conceptualului în general), Brandom îl regăsește pe Hegel. El își manifestă interesul nu atât pentru similaritățile dintre om și non-om, cultură și natură, discursiv și non-discursiv, ci pentru ceea ce separă omul, cultura, discursivitatea de restul lumii. „Sunt interesat – scrie Brandom – mai mult de ceea ce separă folositorii conceptului de folositorii non-conceptului, decât de ceea ce îi unește” (p.3). El își particularizează filosofia prin restabilirea acestei opțiuni hegeliene.
Brandom opune platonismului – concepția după care conținutul conceptului premerge folosirea sa – punctul de vedere al „pragmatismului conceptual”, conform căruia “folosirea expresiilor lingvistice sau rolul funcțional al stărilor intenționale le conferă acestora conținut conceptual” (p.4). El leagă semnificația expresiilor de acțiunile care se întreprind cu expresiile respective. Pragmatismul său își propune „să explice ceea ce este asertat prin apel la caracteristicele asertării, ceea ce este pretins (claimed) în termeni de pretindere, ceea ce este judecat (judged) prin judecare și ceea ce este crezut (believed) prin rolul credinței (într-adevăr, ceea ce este exprimat prin exprimarea aceluia) – în general, conținutul prin act, mai curând decât pe altă cale” (p.4).
Luând distanță de „mentalism”, care socotește „mintea (mind)” loc și origine a conceptelor, Brandom optează pentru abordarea consecvent lingvistică a conceptelor. „Linia gândirii urmată aici este în acest sens o abordare lingvistică relațională a conceptualului. Folosirea conceptului este tratată ca afacere esențialmente lingvistică” (p.6). A înțelege un concept este echivalat cu „a stăpâni folosirea termenului care îl desemnează”.
Este conținutul minții asimilabil cu „reprezentarea” realității sau, mai curând, trebuie aflată altă modelare? Brandom optează pentru o alternativă pe care o numește expresivism, pe care o identifică mai întâi la Herder (interiorul devine exterior când un sentiment este exprimat printr-un gest), de la care pleacă, de altfel, dar pe un drum propriu. El privește procesul exprimării „ca un caz nu de transformare a ceea ce este interior în ceva exterior, ci ca explicitare (making it explicit) a ceea ce este implicit…. Procesul explicitării este destinat să fie procesul aplicării de concepte: conceptualizarea unui anumit subiect” (p.8). Conceptualizarea este, în fond, explicitarea acțiunii pe care noi o facem exprimîndu-ne lingual.
Inițiativa lui Brandom se plasează de la început în linia raționalismului, pe care-l asumă manifest. El vorbește, de altfel, de un „expresivism raționalist ce constă în aceea că înțelege exprimarea a ceva (making it explicit), ca punere într-o formă în care poate servi ca temei (reasons) și poate avea nevoie de temei: o formă în care poate servi ambele – premisă și concluzie în inferență” (p.11). Ceea ce conține un concept (intensiunea sa), o expresie în general, va fi de captat la nivelul inferențelor în care intră, observând ce se face cu pretenția de adevăr a acelei expresii, și nu înaintea acestora.
Brandom aduce întreaga abordare a conceptelor, a expresiilor în general, pe terenul propozițional, asumîndu-și că „miezul folosirii conceptelor este aplicarea conceptelor în aserțiuni, credințe și gânduri” (p.12). Inferențialismul său este solidar cu abordarea propozițională a conceptelor. Spre deosebire de Wittgenstein, care a legat „jocurile de limbaj” de „formele de viață” adoptate de oameni, le-a socotit incomparabile și le-a relativizat, Brandom consideră „practicile discursive” drept „centrul” practicilor lingvistice.
Deviza filosofării sale, making it explicit, este explicitată, la rîndul ei, în multiple relații. Mai întîi, “a fi explicit în sensul conceptual înseamnă a juca un rol specific inferențial” sau, în altă exprimare, „a putea juca, având conținut propozițional, rolurile de premisă și concluzie în inferențe”. Nu numai atât, căci “a fi explicit înseamnă a deveni temei (reason) pentru alte inferențe. Să ne imaginăm o practică normativă în care lucrurile roșii sunt semnalate adecvat făcând un zgomot oarecare. Cu aceasta nu am fi încă în prezența unei situații conceptuale. Ceea ce este implicit într-o astfel de practică a facerii (practical doing) devine explicit în aplicarea conceptului de roșu atunci când acea capacitate responsivă sau îndemânare este pusă într-un context mai larg, care include tratarea răspunsurilor ca semnificante din punct de vedere inferențial: ca asigurând rațiuni pentru a face alte mișcări în jocul de limbaj și ca avînd potențial nevoie de temeiuri (rațiuni) ce pot fi procurate făcând mișcări în continuare” (p.17). Este aici pragmatism, în înțelesul că semnificația expresiilor se reperează pe planul acțiunilor, dar acest pragmatism este nou, reperând semnificațiile în mod mai precis pe planul „consecințelor inferențiale” legate de acțiuni.
Brandom a putut revendica pentru pragmatismul său inferențialist, pe bună dreptate, statura unei filosofii ce este „opusă abordărilor teoretice largi, explanatorii și strategice, care au dat formă și au motivat filosofia anglo-americană în secolul al douăzecilea: empirismul, naturalismul, reprezentaționalismul, atomismul semantic, formalismul logic și instrumentalismul cu privire la normele raționalității practice” (p. 31). El își prezintă concepția în limbajul unui succesor al filosofiei analitice, dar această concepție depășește nu doar frontierele acestei orientări filosofice de pondere majoră, ci și multe poziții consacrate în filosofia contemporană luată în înțeles cuprinzător. Un indicator elocvent al anvergurii neobișnuite a proiectului și construcției deja realizate de Brandom este reconceperea logicii. El susține că „logica nu este înțeleasă adecvat ca studiu al unui fel anumit de inferențe formale. Logica este mai curând studiul rolurilor inferențiale ale vocabularului ce joacă un rol expresiv distinct: codificând într-o formă explicită inferențele care sunt implicite în folosirea vocabularului obișnuit, non-logic. … Logica, în consecință, nu este un canon sau standard al raționării corecte. Ea poate să ne ajute să facem explicit (și astfel accesibil criticii și transformării) angajamentele (commitments) inferențiale ce guvernează folosirea întregului nostru vocabular și, prin urmare, articulează conținuturile tuturor conceptelor noastre” (p. 30). Un alt indicator al anvergurii operei lui Brandon este mulțimea schimbărilor pe care acesta le-a propus în mai toate domeniile clasice (ontologie, teoria cunoașterii etc.) și neclasice (teoria semnificației, teoria termenilor, modalitățile etc.) ale filosofiei.
Proiectul filosofic al lui Brandom este în desfășurare. Iminente sunt o vastă explicitare în raport cu Fenomenologia spiritului a lui Hegel și o aplicare a pragmatismului inferențialist în istoria artei. Biografic, însă, Brandom se află în plină capacitate a elaborărilor filosofice, încât, în anii ce vin, din partea lui se vor prezenta, cu siguranță, noi scrieri de importanță majoră pentru opera lui și pentru filosofie. Cu el istoricii filosofiei contemporane vor trebui încă să se ocupe îndeaproape.
(Din volumul Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Ediția a treia, amplificată, în curs de apariție la Editura Compania, București, 2014)