Atunci cînd am lansat a treia ediție a volumului Introducere în filosofia contemporană (Editura Compania, București, 2014, 656 p.) un ziarist prestigios m-a întrebat unde mă inserez filosofic printre filosofiile evocate. În definitiv, nu poți scrie nici istoria filosofiei fără a angaja o filosofie. Nu poți, în general, ajunge la exprimări fără o filosofie, fie ea și subiacentă.
Am avut atunci la dispoziție timp doar pentru a schița răspunsul meu: filosofarea mea poate fi numită, în taxonomiile existente, pragmatism reflexiv. Acum răspund ceva mai detaliat, în două articole legate– primul, întitulat Pragmatismul reflexiv, al doilea, sub titlul Revenirea la sens. Aduc aici în formă mai eliberată de context și mai orientată spre concepte autoprezentarea pe care am făcut-o în conferința Die Funktion der kritischen Theorie im Transformationsprozess Osteuropas pe care am susținut-o la Universitatea din Erlangen (tipărită în Cristian Alvarado, Philipp Echinger, Hrsg., Identität und Unterschied. Zur Theorie von Kultur, Differenz und Transdifferenz, Transcript Verlag, Bielefeld, 2010, pp.263-275, în românește în Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.431-458), ce lămurește ascendența mea în tradiția „teoriei critice” și profilarea în cadrul ei.
Pragmatismul reflexiv
Charles S.Peirce a pus în mișcare pragmatismul ca filosofie cu celebra „maximă pragmatică”. Aceasta este o regulă de stabilire a semnificației conceptelor: „chibzuiește care efecte, ce pot avea, conform a ceea ce este rațional imaginabil, relevanță practică, atribuim obiectului conceptului în reprezentarea noastră. Atunci conceptul acestor efecte este întregul concept al obiectului”. Semnificația unui concept constă, așadar, în ansamblul efectelor imaginabile rațional ale obiectului la care se referă acel concept în experiența noastră. De pildă, semnificația conceptului de „greutate a corpurilor” este dată de ansamblul efectelor pe care admiterea greutății corpurilor le are în experiența noastră conform imaginației noastre controlată de rațiune. Semnificația conceptului de „dreptate” o obținem imaginîndu-ne rațional efectele faptului dreptății în experiența noastră ca oameni. Semnificația „personajului Hamlet” se poate stabili identificînd cu ajutorul imaginației noastre raționale ansamblul efectelor pe care existența acestuia le are în experiența noastră.
După ce am studiat “maxima pragmatică” înăuntrul gîndirii americane (vezi mai nou volumul Andrei Marga, Pragmatic Reconstruction of Philosophy, Cluj University Press, 2011), am găsit că, odată cu formularea „principiului pragmatismului”, s-au făcut cel puțin trei pași noi în interpretarea cunoașterii: a) s-a elaborat o nouă perspectivă asupra cunoașterii întrucît conceptele sînt privite ca rezultate ale înfruntării unei lumi în care noi, ca oameni, avem experiențe practice; b) în această perspectivă, înfruntarea lumii o facem ca ființe înzestrate cu simțuri, dar și cu imaginație și rațiune; c) această înfruntare o realizăm prin acțiuni conduse de intenții și proiecte, al căror evantai și ale căror relații abia urmează a fi stabilite. Charles S. Peirce nu s-a ocupat de stabilirea evantaiului acțiunilor, dar a deschis șansa de a-l descrie pentru a explica posibilitatea cunoașterii din diferite științe și, apoi, de a aborda într-un fel nou relația dintre grupurile de științe și tipurile de acțiuni.
Această șansă am căutat, la rîndul meu, să o fructific în cadrul unei filosofii (vezi prima mea încercare de filosofie sistematică, Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj-Napoca, 1992) pe care am numit-o „pragmatism reflexiv”. Este vorba de „pragmatism”, întrucît cunoașterea este privită aici ca ansamblu ce se construiește pe suportul întreprinderii de rezolvare de probleme ale reproducerii culturale a vieții umane, și este vorba de „reflexivitate”, întrucît, în plus față de pragmatismul conținut în „maxima pragmatică”, arunc o sondă în natura problemelor, tipurile de acțiuni, felurile de cunoștință ce sînt presupuse de reproducerea în mod cultural a vieții umane.
Am putut fructifica șansa de a aborda într-un fel nou relația dintre grupurile de științe și tipurile de acțiuni pe terenul schimbărilor, ce au avut loc aproape simultan, la intrarea pe scena filosofică a generației mele, în dezlegarea a cinci probleme filosofice.
Prima problemă a fost cea a relației dintre teorie și praxis, care a frămîntat conștiința filosofică europeană de la origini și care a avut cîteva praguri ale dezlegării, reținute de istorie: conceperea teoriei ca și contemplare a realității (grecii antici); conceperea teoriei ca instrument de schimbare a realității (empirismul englez); conceperea teoriei drept creare a realității (iluminismul german); conceperea teoriei ca expresie a unui sens în abordarea realității (fenomenologia); conceperea teoriei în legătură cu acțiunile fundamentale prin care se asigură reproducerea culturală a vieții (pragmatica universală). Mi-am asumat – după studiul intensiv al relației dintre teorie și praxis (vezi monografiile Andrei Marga, Herbert Marcuse. Studiu critic, 1980; Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, 2005) – acest ultim prag al înțelegerii teoriei.
A doua problemă a fost cea a conceperii comunicării ca mediu relevant al reproducerii culturale a vieții. Conceptualizările filosofiei clasice sînt dominate, mai ales în tradiția iudeo-creștină, de considerarea „spiritului” ca mediu specific al vieții umane. Odată cu apariția științelor abordarea societății și istoriei prin prisma manifestării spiritului a trebuit să fie abandonată în favoarea unei abordări mai precise, rămînînd însă neatinsă orientarea spre captarea în termeni a înaintării spre o umanitate mai înaltă. Conceptualizările moderne datorate economiei politice au adus pe scenă considerarea „muncii” drept mediu specific al reproducerii culturale a vieții. Conceptualizările dreptului modern au promovat „interacțiunea” din societate la rangul unui mediu caracteristic. Conceptualizările moderne ale dezvoltarii instituțiilor au propus „comunicarea” dintre persoane ca astfel de mediu. Mai recent se dovedește că avem nevoie de „reflexivitate” pentru a păstra drepturile și libertățile, aceasta fiind alt mediu de specificare a omului. M-am plasat (vezi Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, 1992; Andrei Marga, Argumentarea, 2006; Andrei Marga, Guvernare și guvernanță. Un viraj al democrației?, 2014) la nivelul asumării comunicării ca mediu hotărîtor de direcție al reproducerii culturale a vieții – acel mediu pe care, sub controlul reflexivității, se joacă soarta umanității omului.
A treia problemă a fost cea a conceperii de soluții la crizele societății moderne. În deceniile postbelice societatea modernă a fost descrisă mai întîi ca una susceptibilă de crize economice. Ricardo, Marx și Max Weber puneau problemele modernității în termeni de criză economică și de soluționare a acesteia și dădeau tonul. În același timp, tot mai insistent, tradiția care venea pînă la noi, de la tînărul Hegel, trecînd prin tînărul Marx, la Lukacs, cu teoria reificării, și Marcuse, cu teoria reificării universale, aborda societatea modernă ca fenomen de alienare. Cercetările antropologiei culturale, de pildă cu Malinowski, și ale psihologiei, mai ales cu Erikson, au privit societatea modernă prin prisma proceselor de constituire a identității culturale și personale. Noile cercetări neurologice, cu Maturana, cercetările americane ale folosirii limbajului articulat, cu Shoemaker, și filosofia, cu Dieter Henrich, ne atrag atenția asupra imanenței unei componente subiective, în forma cea mai dezvoltată a conștiinței de sine în cunoaștere, folosirea limbajului și acțiunile umane din viața modernă. Mi-am asumat o abordare a modernității (vezi Andrei Marga, Crizele modernității tîrzii, 2012; Andrei Marga, Criza și după criză, 2012) ce pune la lucru perspectivele unite ale economiei, ale studiului interacțiunilor, comunicării, identității și conștiinței de sine.
A patra problemă a fost cea a societății capabilă să depășească crizele modernității. Perioada postbelică a fost marcată de confruntarea dintre capitalism și socialismul oriental. Primul purta semnele crizei izbucnite în 1929 și ale urmărilor ei. Socialismul oriental mobiliza resursele pentru dezvoltare economică, dar refuza democrația liberală. Marxismul răsăritean avea alternativă în marxismul occidental, dar evoluția științelor a fost o provocare (challenge) pentru cea mai mare parte a filosofiei contemporane, căci dezvoltarea economică se dovedea dependentă de dezvoltare culturală și instituțională. Intrarea în epoca globalizării a însemnat, între ele, reevaluarea importanței culturii și educației și, cu aceasta, o vastă schimbare a interpretărilor societății prin recunoașterea „cotiturii culturale (cultural turn)”. Pe scenă a intrat un neoliberalism care reduce societatea la competiția pe piață, la care trebuia reacționat în numele democratizării în profunzime a societății. Mi-am asumat recunoașterea rolului hotărîtor al culturii și educației în modernizări (vezi Andrei Marga, Die kulturelle Wende…, 2005; Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2013) și a nevoii democratizării și am reacționat, în timp, la socialismul oriental și la neoliberalism.
A cincea problemă ținea de evoluția științelor. Pe de o parte, științele analitico-experimentale înregistraseră o adevărată revoluție, care le-a făcut baza proceselor de raționalizare din societatea modernă. Pe suportul nou a apărut o nouă ideologie, tehnocratismul, sprijinit pe o viziune scientistă, care aplică științele amintite, dar nu mai epuizează cunoașterea. Între timp chiar științele sociale și umanioarele au înregistrat schimbări adînci. Pentru a le capta am luat în considerare întregul spectru de științe – de la științele analitico-exprimentale, trecînd prin științele strategic-analitice și științele tehnice, la științele istorico-hermeneutice și științele dramaturgice, pentru a urca la științele reflecției critice. Am considerat că problema adevărului nu se mai poate dezlega fără a lămuri suportul acțional al sistemelor conceptuale. Semnificația acestora se dovedea dependentă de sensul lor pragmatic.
Ca urmare a acestor pași am trecut, în cercetările mele filosofice, la lămurirea tipurilor de acțiuni și a tipurilor de cunoștințe, precum și a corelației dintre ele. Mi-am asumat filosofia drept căutare a fundamentelor prin examinarea acțiunilor, cunoașterii și vorbirii și drept conceptualizare capabilă să orienteze fertil acțiunile, științele, cultura (vezi Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2005; Andrei Marga, România actuală. Diagnoză; Andrei Marga, The Destiny of Europe, 2013) valorificînd punctele de vedere cîștigate în istoria îndelungată a filosofiei. Consider că din imperative ale reproducerii culturale a vieții derivă acțiuni, pe suportul cărora se articulează sensul sistemelor conceptuale, care trebuie captat pentru a dezlega, dincolo de abordările înguste ce domină viața publică, problemele adevărului.
Înainte de a schița aici abordarea mea a sensului acțiunilor și sistemelor conceptuale, ca prealabil, articulat pe soclul reproducerii culturale a vieții, al adevărului, vreau să arunc lumină asupra altui sector al scrierilor pe care le-am elaborat. Pe lîngă reconstituirile de natura istoriei filosofiei, încercările în filosofia sistematică, reacțiile la evenimente actuale, examinarea evoluției instituțiilor este al patrulea, ca pondere, sector al scrierilor mele.
Trei rațiuni m-au determinat să mă angajez pe direcția reflecției asupra instituțiilor. Le evoc succint.
Prima rațiune a fost eminamente filosofică – intenția de a face explicită joncțiunea, ce derivă din opțiunile filosofice pe care le-am îmbrățișat, între filosofare și acțiunile mele în instituțiile de care am răspuns. Cînd funcționezi aproape două decenii ca rector sau președinte al unei mari universități și, apoi, ministru (al educației naționale și, mai tîrziu, al afacerilor externe) și devii liderul unui partid, ai șansa deciziilor și a alegerilor între soluții, ce trebuiesc temeinic justificate. Unele justificări sînt inevitabil filosofice. Mulți oameni nu simt nevoia de a-și justifica deciziile. Eu am simțit-o ca datorie de cetățean.
A doua rațiune a fost aceea că am exercitat răspunderi publice într-o epocă de tranziție de la socialismul oriental la societatea deschisă, în care reforma era în mod natural cuvîntul de ordine. Iar reforma presupune decizii, pas cu pas, care au nevoie de justificare, de asemenea.
În sfârșit, a treia rațiune a elaborării scrierilor despre instituții a fost aceea de a pune la dispoziția cetățeanului, în scris, ceea ce am proiectat, justificarea aferentă și ceea ce a rezultat. La noi mulți actori ai vieții publice se feresc de scris, căci acesta are trei inconveniente: pretinde pricepere, cere timp și face lucrurile controlabile ulterior. Din acest motiv, în România de azi comunicativitatea vieții publice, care este un mare pas înainte, este redusă greșit la declarații și schimburi de vorbe ce nu angajează la nimic și se lasă greu controlabile. M-am opus acestei tendințe, evident contrare democrației ca formă de viață, prezentând în scris, la începutul fiecărui mandat, ceea ce propun comunității și, apoi, justificarea deciziilor și consemnînd rezultatele.
De aici au rezultat scrieri în care am argumentat pentru un sens elucidat, explicitat și încadrat în viziunea unui pragmatism reflexiv, al instituțiilor de care am răspuns. Este vorba, bunăoară, de argumentarea nevoii de reformă acum, de reformă comprehensivă a educației, care să reașeze sistemul de educație pe fundamentul drepturilor omului, pluralismului democratic și al europenizării (Andrei Marga, Anii reformei.1997-2000, 2002). Este vorba de reformarea principalei universități din Transilvania (Andrei Marga, Anii inovării. Reforma universității clujene1993-2012, 2014). Este vorba apoi de acțiuni de adecvare a politicii externe a României (volumul Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga,2013). Este vorba de ameliorarea prezentării internaționale a culturii române (Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, 2013).Premisa acțiunilor mele ca lider de instituții a fost aceea că viața oamenilor trece astăzi, direct sau indirect, dar inevitabil prin instituții, încît de organizarea, funcționarea și randamentul acestora depind șansele unor întregi generații. De pildă, ceea ce fac sau nu fac universitățile afectează mai mult ca odinioară viața din societățile actuale, căci aceste instituții pătrund în viața oamenilor nu numai pe canalul clasic al educației, ci și pe acela al proiectelor de raționalizare pe care le pun la dispoziția decidenților. (Din volumul Andrei Marga, Filosofie și filosofare. Bazele pragmatismului reflexiv, în curs de pregătire)