Puterea trece din din nou ca argument în viața internă și în spațiul internațional. Altădată ea era asumată tacit în dezbateri, dar, pe față, se apela la acțiuni în comun – în vremuri mai recente, la „democrație” și „dezbatere”, respectiv la „destindere” și „cooperare”. Acum puterea este invocată deschis și se consideră că nu ar fi realist să fie ignorată în abordarea situațiilor. Să observăm de această dată cum stau lucrurile în viața internațională, mai ales.
Momentul de cotitură, în istoria recentă, a fost reacția legitimă a Statelor Unite ale Americii la atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici, în 11 septembrie 2001. O țară atacată are dreptul să reacționeze cu întreaga ei putere.
Pe de altă parte, terorismul însuși atestă că, între timp, în lume s-a constituit o putere de un fel nou. Ea nu mai este concentrată în unități militare și în mâinile unor decidenți localizabili, ci în rețele difuze, organizate militar, bancar și politic. Contra acestora nu se poate lupta în câmp precis, cu tancuri și avioane.
În orice caz, lumea s-a schimbat după 2001. Acum ne aflăm într-o fază a istoriei în care puterea este socotită resursă principală. Se consideră că, până să se poarte o discuție, care cere timp, acțiunea în forță este la îndemână. Iar această optică proliferează.
Odată cu apelul la putere ca argument, se schimbă cadrul de abordare a problemelor vieții internaționale. Am arătat în altă parte (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012, pp. 135-137) că „multilateralismul” – așadar acea abordare ce pleacă de la asumția egalității statelor indiferent de mărime și a cooperării lor la dezlegarea chestiunilor litigioase – a intrat în dificultate. Întrebări precum „trebuie Nicaragua să aibă un vot egal cu SUA la Organizația Națiunilor Unite?” sau „trebuie Luxembourg să aibă aceeași greutate în deciziile Uniunii Europene precum Germania?” nu au rămas doar retorice, ci se pun efectiv și de cer dezlegate.
Este, oricum, perceptibil că nu mai suntem în lumea egalității asumate a statelor indiferent de mărime și putere, imaginată de Kant, și este lucid să recunoaștem că am trecut în lumea postkantiană. După cum, se poate adăuga imediat, nu mai suntem în societatea ordonată de instituții riguros reprezentative, bazată pe principii de drept și călăuzită de interes public, concepută de Hans Kelsen, ci am trecut în regimul reglementărilor în funcție de conjunctură și de interesele grupurilor ce se dau ca public. Așa cum Războiului Rece i-au pus capăt înțelegerile de la Geneva și Malta dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică de atunci, respectiv acordurile dintre Uniunea Sovietică și Germania timpului, tot astfel litigiile care au apărut în viața internațională sunt privite pe fondul interacțiunii țărilor ce au putere globală. Iar în societățile modernității târzii, „războiul” social a cedat locul parteneriatului stabilit prin acorduri negociate, în care contează nu doar forța argumentelor, ci și argumentul puterii economice. Se împlinește profeția lui Nietzsche, după care „timpul micii politici”, a principiilor, a trecut și vine „timpul marii politici”, a deciziilor relative la mari părți din lume sau dintr-o societate. Cei care ajung la putere își impun nedisimulat voința, cel puțin o vreme.
Nu este prima oară când puterea se impune fățiș în relațiile dintre state. Istoria este plină de asemenea situații. Pe drept, scena descrisă de Tucidide în Istoria războiului peloponeziac trece ca emblematică. Se știe că, aureolați de victoria asupra perșilor, atenienii au căutat să-și subordoneze statele-cetăți din jur, ceea ce i-a pus în conflict cu Sparta. În perioada 460-446 î.e.n., are loc primul război peloponeziac, iar între 431-404, al doilea. Scena descrisă s-a petrecut în 416, pe insula Melos, formal neutră, dar în fapt mai apropiată de Sparta. Comandanții atenieni, ce-și stabiliseră tabăra de asediere a cetății pe insulă, au oferit cetățenilor Melos-ului protecția, în schimbul predării, cu argumentul forței pe care a dobândit-o Atena și al lipsei de perspectivă a opoziției. Locuitorii din Melos au argumentat că felul lor liber de viață îi face să nu poată accepta oferta ateniană. Ulterior, la capătul câtorva ani, grație hărțuirilor și trădărilor provocate printre cei asediați, armata ateniană a supus insula Melos, a masacrat adulții și a transformat în sclavi femeile și copii. Puterea a prevalat în fața principiului neatârnării și al libertății.
De unde vine, însă, puterea unui stat? Pierre Buhler (cu temeinica sa monografie, La puissance au XXIe siecle. Les nouvelles definitions du monde, CNRS Editions, Paris, 2011) ne dă cel mai nou și mai cuprinzător răspuns. El vede în situația relatată de Tucidide „expresia puterii în forma ei, în același timp, cea mai paroxistică și cea mai banală” (p.24), pe care o încadrează într-o istorie a puterii și a rolului ei în istoria generală, a cărei lectură este instructivă.
În succesiunea păcii din Westphalia, în orice caz, religia a trecut în locul secund, ca sursă de putere, iar statele naționale încep să se manifeste. Ceea ce contează este organizarea lăuntrică a statului, iar potențialul militar depinde de resursele cumulate prin fiscalitate. În trecerea din secolul al XVII-lea în secolul următor, se organizează sistemul bancar. Europa devine, în 1648, terenul „echilibrului puterilor”, pe care ascensiunea Franței îl va anihila. Politica alianțelor va deveni sursă de putere. „Statele, construite în jurul funcției militare și al puterii absolute a monarhului, se transformă în jurul unui nou principiu al legitimității, națiunea, și al unui nou principiu al coeziunii, comunitatea de destin a indivizilor care o formează” (p.51). Odată cu formarea Statelor Unite ale Americii, puterea vine din energia angajamentului de a construi o națiune pe solul dependenței de o putere aflată la distanță. Odată cu Revoluția Franceză, puterea vine din superioritatea drepturilor și libertăților pe care aceasta le promitea într-o Europă încă tradiționalistă. Napoleon avea să fructifice această superioritate, pentru a fi învins în cele din urmă de răspândirea formelor de guerillă și de riscanta campanie de cucerire a Rusiei. În urma lui rămâne căutarea unui nou „echilibru al puterilor” pe continent, pe care avea să îl erodeze încet, dar continuu, noua sursă de putere: dezvoltarea economiei moderne, „ce survine pe terenul preparat de secole de fărâmițare politică a Europei, de practici juridice – în mod precis dreptul de proprietate – comerciale și financiare, ce par în multe privințe ca o transpunere, în sfera schimbului și a producției, a principiilor care regizează democrația: separarea între sfera privată și domeniul public, libertatea, egalitatea de drepturi”(p.55-56). Dezvoltarea întreprinderilor economice moderne este noua sursă a puterii.
S-a asigurat, prin toate acestea, o dinamică ce s-a răsfrînt în multiple direcții. „Dinamica astfel imprimată societăților civile se repercutează mecanic asupra statelor, materiei lor fiscale, capacității de finanțare, stării lor demografice, producției lor interne și potențialului lor militar”(p.56). Occidentul își impune supremația. Anglia preia rolul principal în lume în legătură cu întâietatea ei în producția industrială de la mijlocul secolului al XIX-lea. În preajma primului război mondial imperiile mai joacă un rol major, pentru ca războiul să aducă sfârșitul lor. În condițiile unei Europe dezechilibrate, Statele Unite ale Americii își valorifică avantajele democrației liberale și potențialul economic și militar pentru a face din secolul ce avea să urmeze „secolul american”. Însăși „morfologia puterii” se schimbă. „Primul Război Mondial a distrus forma politică a imperiului <multi-național>, structură arhaică, incompatibilă cu democrația și inaptă la concentrarea de resurse, care se cheamă puterea” (p.72).
Perioada interbelică prilejuiește etalarea pe scena primă a lumii, alături de SUA, a unor state călăuzite de ideologii, cum au fost Rusia condusă de bolșevici și Germania controlată de nazism, a Japoniei, devenită putere regională, a Italiei, mobilizată de un „militarism teatral”, a Angliei, preocupată să valorifice sistemul colonial, a Franței, aflată sub presiunea Germaniei. „Echilibrul puterilor” în Europa s-a rupt din nou, iar din Al Doilea Război Mondial au ieșit două supraputeri, înarmate atomic, SUA și URSS, care au mai fost unite de ideea lui Franklin Delano Roosevelt a unei „organizații mondiale a securității colective” (p.79).
După Al Doilea Război Mondial s-a modificat „logica puterii”. Ca urmare a inițativei lui Jean Monnet și Robert Schumann de „reconciliere franco-germană” și de formare a „comunității europene a fierului și oțelului”, se lansează „o întreprindere istorică ce vizează transcenderea puterii, devalorizând-o, cel puțin în dimensiunea ei militară, prin subordonare față de o autoritate supranațională a producției materiilor prime, strategice ale industriei de armanent, precum cărbunele și oțelul” (p.85).
Pe de altă parte, în lume se angajează competiția sistemelor cu bază ideologică, democrația liberală și socialismul răsăritean, ce culminează cu acordurile de la Helsinki (1975), din a căror aplicare – pe doi piloni: recunoașterea frontierelor și drepturile omului – Occidentul a ieșit victorios în fața „socialismului real”. „Această victorie va produce o nouă redistribuție a puterii, printr-o bulversare ce nu este mai puțin profundă decât cea a rupturii din 1945, dar și o mutație a formelor, modurilor, mizelor și instrumentelor puterii, conturând lineamentele unei noi <gramatici a puterii> ”(p.86). După prăbușirea din 1989 a „socialismului real” din Europa, sub povara problemelor interne insolubile, pe scena puterii globale a rămas o singură supraputere, Statele Unite.
În urma unei noi schimbări istorice, în jurul anului 2010, Statelor Unite ale Americii li se alătură, în ierarhiile puterii globale, China. Chestiunea „ordinii lumii” se repune, într-un context schimbat. Este un context cu parametri distincți: cu SUA ca supraputere hegemonică, cu China ca supraputere economică, cu Rusia ca a doua supraputere nucleară, cu Uniunea Europeană în căutarea unui echilibru între istoria proprie și „logica puterii” angajată prin unificare, cu Germania în revenire istorică, cu Franța și Marea Britanie ca puteri nucleare, cu Brazilia, Turcia, Polonia, Africa de Sud ca puteri emergente și cu alte schimbări de poziții.
Pe terenul Europei, chestiunea are ceva în plus. Suntem după evoluții marcate de victoria aliaților din 1945, de tratatul de la Paris (1947), de tratatele germano-societic și germano-polonez (1970), de acordurile de la Helsinki (1975), de cotitura istorică din 1989, de aranjamentele de încheiere (incluzând acordurile Gorbaciov-Kohl din 1990) a războiului rece. Dar tratatul de după conflagrația mondială și asumarea de către Europa a istoriei proprii mai cer, se vede, timp.
În deceniile din urmă, s-au dezvoltat studiul relațiilor internaționale și mai ales istoria acestora. Între timp, însă, cum a observat Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998, I, p. 153), diversele țări au intrat sub presiunea unei „societăți mondiale”, constituită chiar prin acțiunile sociale îmbrățișate de modernitate și a cărei evoluție este greu de anticipat. Căci însăși această societate este deocamdată mai mult aproximată decât cunoscută riguros. Nici istoria și nici teoria relațiilor internaționale nu mai sunt baza suficientă pentru decizii, cum se mai crede astăzi. Ghicirea combinatoricii forțelor nu este propriu-zis cunoaștere, după cum nu se poate conduce cu succes vreo instituție cu simplificările mediatizărilor sau ale ideologiilor curente ori politicii de scurtă respirație. Cunoștințele pe care examinarea „societății mondiale”, care este din capul locului mult mai mult decît suma relațiilor internaționale, le-ar putea oferi sunt tot mai reclamate, dar elaborarea teoriei durează. Încă mai este de lucrat la a identifica mediile ce leagă „societatea mondială” (pe care celebrul sociolog a tins să le reducă la „comunicare”). Este limpede deocamdată, între altele, că nu dă rezultate izolarea vreunei forțe nucleare și că ne îndreptăm spre o nouă înțelegere privind armele cele mai evoluate, iar în privința continentului nostru, către un nou aranjament SUA – Rusia și, la nivelul Europei, Uniunea Europeană – Rusia, care să pună capăt neînțelegerilor ultimilor ani.
Dar și în situația în care puterea revine ca argument, rămâne obligația politicii să rezolve problemele. Căci contează mereu nu doar puterea, ci și folosirea ei. Politica oricărei țări are acum de reanalizat situația și de rafinat pozițiile în raport cu o reconfigurare a societăților în modernitatea târzie, cu o nouă distribuție a actorilor principali și în contextul schimbării lumii. Nu intră în liga întâia și printre câștigători decât cei care analizează faptele, au idei noi și-și asumă schimbări. Spre a promova interesele unei țări, politica externă are de găsit rezolvări în relațiile lumii în schimbare, în conjuncțiile dintre putere și drept, politică și opinia publică, pe care, evident, numai o diplomație cultivată și capabilă de inovație le poate da. Ceasul diplomației birocratice și redundante – fără idei, fără personalități și fără dialog – sună din nou. Viziunea, legitimarea și inițiativa schimbării trebuie să meargă mână în mână – tocmai aici fiind arta politicii. Nici încrâncenarea în obsesiile trecutului și stagnarea în clișeele istoriei și nici aventurile în afara realității nu vor putea da soluții durabile. Abia analize calificate și explorări creative o vor putea face.