de Andrei Marga
Există indicatori ai solidității unei comunități democratice, între care calitatea sistemului electoral, valoarea programelor partidelor, înlocuirea violenței cu dezbaterea argumentativă (așa cum ne arată analiza lui Raoul Girardet din Mythes et mythologies politiques, Seuil, Paris, 1986, p.53). Printre indicatori se situează poziția față de evrei, care ne spune mult despre mentalitatea colectivă, profunzimea religiei, atitudinea față de mituri și fantasme ale istoriei și tendințele culturale.
Cu douăzeci de ani în urmă, cercetarea antisemitismului în Europa Răsăriteană (vezi Leon Volovici, Antisemitism in Post-Comunist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?, SICSA, The Hebrew University of Jerusalem, 1994, pp. 23-24) trăgea concluzia că, „printre complexele probleme ale Europei Răsăritene de astăzi, antisemitismul nu este cea mai importantă, nici cea mai acută și serioasă”(p. 23), că scena este dominată de reevaluarea trecutului. Cercetarea menționa însă că situația rămâne deschisă. „Potențialul pentru centralizarea chestiunilor <evreiești> este mereu prezent datorită importanței evreului stereotipic și mitic în retorica naționalistă și în tradiția istorică și culturală” (p. 24). Aș adăuga doar că poziția față de evrei nu este nici în această parte a Europei doar o chestiune a evreilor, ci o problemă a oricărui membru al comunității democratice, ce pretinde reflecții și rezolvări.
Care este situația în România? Prin forța lucrurilor, câteva fapte istorice rămân fundalul oricărei discuții temeinice în momentul de față: emanciparea evreilor a fost proclamată abia la începutul secolului al douăzecilea, în urma tuturor țărilor europene; evreii români au fost dintre cei mai activi în susținerea mișcării sionismului; pogromurile din preajma și din cursul celui de Al Doilea Război Mondial nu i-au ocolit pe evreii români; după ce a avut o mare comunitate evreiască, România a înregistrat o vastă emigrație, cu pierderi nici astăzi evaluate, cauzate de plecarea în masă a evreilor; contribuția evreilor, inclusiv cu opere științifice și culturale de recunoaștere mondială, rămâne încă de evaluat în cultura română, până acum operațiunea fiind mai mult punctuală; reglementările legale din România actuală caută să asigure asumarea răspunderii istorice față de Holocaust și prevenirea antisemitismului.
Se încheie astfel discuția legitimă privind antisemitismul? Evreii nu mai joacă un rol major în economia sau politica României, încât nu mai sunt de apelat când se caută responsabilii. Comunitatea lor este prea mică pentru a juca un asemenea rol. Ei sunt, însă, în continuare invocați.
Sunt de părere că trebuie luate în seamă, în mod lucid și responsabil, acțiunile care îi vizează. Nu este antisemitism să ai altă opinie, argumentată, firește, decât un preopinent, oricine ar fi, de acum sau de odinioară. Dar este antisemitism să pui opinii pe seama evreității lui, să-i consideri opinia drept una a oricărui evreu, să asumi că toți evreii sunt de o părere, să predici că solidarități ascunse ale evreilor stau în spatele succeselor lor individuale, să faci metafizică plină de clișee a istoriei pe ceea ce s-ar fi petrecut cândva și multe altele. Spus cît se poate de sintetic, antisemitismul este, în fapt, privirea realității prin prisme etniciste pentru a găsi motive de segregare și de lovire a evreilor.
Avem la dispoziție registrul cel mai recent al manifestărilor antisemite (vezi Robert S. Wistrich, Parallel Lines: Anti-Zionism and Antisemitism in the 21st Century, SICSA, The Hebrew University of Jerusalem, 2013), cu observații ce atestă că antisemitismul nu scade. Formele lui sunt mai diversificate, în diferite părți ale lumii. Unele se leagă, desigur, de situația din Orientul Mijlociu, cu un stat Israel înconjurat de adversități, dar tot mai performant în competițiile lumii de astăzi și cu o cultură de cel mai înalt nivel. Mi se pare că se reconfirmă ceea ce un istoric observa în legătură cu emanciparea evreilor esteuropeni la sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea: evreilor li s-a reproșat mult timp că vor să rămână altfel și au fost discriminați, pentru ca mai târziu, după acceptarea încadrării în instituțiile existente, să se resimtă că ar fi prea competitivi și să li de aplice discriminarea, din nou.
Avem și în România actuală situații ce pun pe gânduri. Unii propun folosirea termenului de „holocaust” nu numai pentru a desemna crimele nazismului și ale aliaților săi, ci și crimele săvârșite de stalinism. Istoria se citește în așa fel încât militanților evrei să li se pună în răspundere regimul comunist. Se mai crede că Israelul se află pe pământul altora. Se lasă să se înțeleagă că în spatele crizei începute în 2007 stau finanțele evreiești. Se imaginează că statul Israel amestecă motive religioase cu reguli profane. Se redă circulație unui folclor incult ce-l incriminează pe „jidovul” ostil lui Isus Cristos.
În cele ce urmează, mă refer pe scurt la aceste situații. Mihai Sebastian credea că antisemitismul ar fi curent pe aceste meleaguri, doar că din când în când devine idee. Eu consider derapajele amintite ca rezultat al lipsei de informare și, până la urmă, efecte ale inculturii.
Crimele secolului al douăzecilea trebuie luate ca atare, oricine a fost victima, respectiv făptuitorul. Și omorârea unui singur om este extrem de gravă, iar cel care a făcut-o trebuie tras la răspundere. În discuția despre „Holocaust” (sau „shoah”, cum, pe bună dreptate, propun unii istorici!) este vorba de unicitatea crimelor ale căror victime au fost evreii. Dincoace de controversele care au avut loc, este concludentă opinia lui Eberhard Jäckel. Cunoscutul istoric german (în Die elende Praxis der Untersteller, în volumul Historiker-Streit. Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der national-sozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, Zürich, 1989) a scris: „omorârea național-socialistă a evreilor a fost unică deoarece niciodată înainte un stat nu a decis și nu a propovăduit, cu autoritatea conducătorului său, să fie omorât un anumit grup de oameni, incluzând vârstnicii, femeile, copii și sugarii, și nu a pus în aplicare această decizie cu toate mijloacele posibile ale puterii statale” (p.118). Această explicație s-ar cuveni cunoscută. Din păcate, la noi se pronunță asupra subiectului persoane fără pregătire istorică, iar o dezbatere lămuritoare, cum a fost „controversa istoricilor (Historikerstreit)” din Germania la mijlocul anilor optzeci, nici acum nu este cunoscută, în afara unui cerc restrâns. În plus, un istoric important, precum Ernst Nolte, este luat ca reper fără a-i cunoaște, la propriu, gândirea, în contextul german în care s-au pronunțat, totuși, și Martin Broszat, Thomas Nipperdey sau Hans Mommsen, ca și alți istorici contemporaniști.
Se știe că în condițiile din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu state naționale dispuse la încăierare și la tranzacționarea minorităților, mulți evrei au sprijinit stânga comunistă și au fost printre protagoniștii ei. Și în acest caz, dincoace de toate discuțiile, două fapte sunt atestate de cercetări făcute cu rigoare sociologică și istorică. Primul este acela că nu toți evreii au aderat la comunism (unii, precum Karl Popper, Herbert Marcuse, Leo Strauss, Hannah Arendt, Raymond Aron, opunându-se explicit tezelor marxismului răsăritean și alimentând, de fapt, prin argumente, criza acestuia!). Nu numai atât, dar nici în partidele comuniste nu s-au angajat toți evreii locului, iar evreii nu au deținut vreodată majoritatea și nu au imprimat linia. Al doilea fapt este acela că asocierea dintre unii evrei și stânga politică a timpului a fost mereu ambiguă. Stânga, la rândul ei, a rămas tributară în fapt clișeelor antievreiești ce veneau dintr-o istorie îndelungată (vezi Robert S.Wistrich, From Ambivalence to Betrayal. The Left, the Jews, and Israel, University of Nebraska Press, 2012, pp.508-534). O istorie mai complexă decât cea improvizată de noii politruci ce au venit pe scenă, la noi, în ultima decadă, va trebui luată în seamă dacă cineva vrea să se pronunțe nu numai echitabil, dar și informat asupra dosarului istoric al interferențelor dintre evrei și stânga Europei răsăritene.
După înființarea statului Israel, în 1948, și pe fondul succeselor uimitoare ale acestuia – stat care a construit, pe un sol arid și înconjurat de un ocean de piedici și adversități, o infrastructură modernă, o democrație de referință și una dintre economiile cele mai competitive ale lumii – gesturile antisemite se asociază cu accente antisioniste. Unii nu se mai apleacă cu grijă asupra istoriei și înclină să creadă că evreii sunt destinați diasporei, teritoriul Israelului fiind de fapt al altora. Chiar dacă se scriu încă în lume manuale școlare cu asemenea teze aberante, trebuie observat că Vechiul Testament este asumat de lumea creștină (marcionismul fiind de mult infirmat!) ca parte a Bibliei proprii, că Noul Testament atestă fără putință de tăgadă continuitatea vieții evreiești în Țara Sfântă, că săpăturile arheologice internaționale (vezi, cel mai recent, Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, Lion, New York, 2009) probează desfășurarea evenimentelor relatate de Scripturi. Poate că este de prisos să spunem, dar trebuie accentuat că toate probele atestă că evreii se află pe pământul strămoșesc, că reînființarea statului lui Israel este reparația îndelung așteptată făcută unui popor care, alături de chinezi, este cel mai vechi dintre popoarele lumii păstrate de istorie. Cu diferența că statul chinez a existat mereu, în vreme ce evreii au fost siliți la o diasporă de peste optsprezece secole, după intrarea lui Titus în Ierusalim.
Ierusalimul este aspirația multora, într-o lungă istorie ce vine până în zilele noastre. Orașul întemeiat de David și adus la înflorire incomparabilă de Solomon atrage necontenit. Pe lângă înscrisurile și probele arheologice, intervin mereu noi cercetări, mai recent de istoria artei (vezi Bianca Kühnel, From the Earthly to the Heavenly Jerusalem. Reprezentations of the Holy City in Christian Art of the First Millenium, Herder, Rom, Freiburg, Wien, 1987) în sprijinul atestării categorice a continuității evreiești la muntele Sion. Că Ierusalimul este pretins astăzi de mai mulți? Este adevărat. Aș aminti, în chip de răspuns, doar ceea ce fosta Mare Rabină a Vienei a replicat unor pledanți pentru cedarea Ierusalimului de răsărit, într-o reuniune din capitala Italiei: „dați-ne Roma și vă dăm, în schimb, Ierusalimul, pe care trupele romane l-au ocupat și distrus în anul 70 e.n.”.
Diaspora evreiască a întâlnit condiții de viață pe care istoriile diferitelor țări încep să le descrie detaliat. Am în minte, ca un fel de indicator, viața lui Moses Maimonide, de care Toma d’Aquino s-a simțit atât de legat ca teolog. Așa cum arată istoricii (vezi Walter Laqueur, The Last Days of Europe. Epitaph for an Old Continent, Saint Martin s Press, New York, 2007), spre deosebire de alți imigranți, care s-au adaptat, dar nu s-au integrat în noile lor societăți, evreii s-au integrat până la a lua ei înșiși inițiativa dezvoltării acelor societăți. Nenumărați evrei din diasporă au devenit, în consecință, lideri naționali și mondiali. Anglia, SUA, Franța, Turcia și multe alte țări sunt mărturie. Datorită unui mănunchi de premise – urbanizarea în grad înalt, stăpânirea variatelor culturi și limbi, informalitatea relațiilor, antrenarea timpurie a minții în operațiuni cu concepte de către educația talmudică, folosirea grandioasei moșteniri culturale proprii, prețuirea cunoașterii, capacitatea interacționării cu numeroși alți oameni, emanciparea de care s-au bucurat de la un moment dat etc. – evreii au fost un ferment al înnoirii și sunt, în continuare, o forță majoră a modernizării. De aceea, reușita lor este mai evidentă. Dar numai o privire ce refuză realitatea pune reușitele evreilor pe seama conspirației, în loc să vadă în ele ceea ce sunt de fapt – reușite culturale și umane. Numai o interpretare dispusă la exagerări vede în spatele unor procese istorice mondiale conspirația unei populații pe care tragediile secolului trecut au făcut-o, din nefericire, mai puțin numeroasă decât cea a New York-ului.
Iudaismul a fost pregătit de învățații evrei, după distrugerea Tempului de la Ierusalim (anul 70 e.n.), pentru a înfrunta vremurile și a reușit să coaguleze energiile de-a lungul mileniilor. Statul evreu reînființat în 1948 lua act, în mod natural, de această contribuție a străvechii religii a evreilor. Dar acest stat a încorporat, în chiar principiile și regulile construcției sale, nu numai tradiția culturală de o vechime greu de egalat, nu doar experiența culturală de o bogăție unică a celor reveniți din diasporă, ci și o dezbatere dintre cele mai profunde din epoca modernă în legătură cu organizarea unui stat social bazat pe libertăți și drepturi individuale. Azi cunoaștem datele acestei dezbateri (pe care Shlomo Avineri a reconstituit-o exemplar în The Making of Modern Zionism. The Intellectual Origins of the Jewish State, Basic, New York, 1981) și putem înțelege felul în care s-a construit un stat în care fiecare este liber, dar celălalt nu este ignorat, în care economia, apărarea și cultura merg mână în mână și în care democrația rămâne unită cu meritocrația. Un stat care are toate aceste caracteristici într-o regiune a lumii ce nu a trecut încă de conflictele istoriei tradiționale!
Performanțele statului Israel stârnesc uimire și mai mult decât uimire. Acest stat a fost atacat armat de șapte ori (pe lângă intifada și acțiunile teroriștilor!). Solul țării este arid în proporție de 95%, iar apa potabilă, ca și cernoziomul, s-au importat mult timp. Capitalul investițional de risc (venture capital) este, în Israel, per capita, de 30 de ori mai mare decât în Europa și se află peste nivelul SUA. Israelul are cele mai multe firme înregistrate NASDAQ, fiind depășit numai de America. Firmele israeliene sunt cele mai căutate din lume pentru comenzi sofisticate, iar țara este socotită cel mai bun loc de investiție. În domenii de vârf (de pildă, biotehnologiile) Israelul este numai după SUA și Anglia. Universitatea Ebraică din Ierusalim generează 5000 de invenții și descoperiri pe an și este considerată cel mai bun loc de studii din lume, în afara SUA. Experții israelieni sunt solicitați în cele mai pretențioase locuri de pe glob, în probleme din cele mai dificile. Putem cita mulți alți indicatori ai unei dezvoltări cu adevărat extraordinare (vezi Dan Senor și Saul Singer, Start-up Nation. The Story of Israel Economic Miracle, Twelve, New York, Boston, 2011), despre care nici nu s-a spus totul. De exemplu, pentru prima oară în istorie, Israelul are capacitatea științifico-tehnologică și, desigur, tehnologico-militară de a se apăra singur (vezi George Friedman. The Next Decade, Anchor, New York, 2012, pp.97-104). Nu ar fi mai folositor tuturor ca din această competitivitate extraordinară a unei țări să se învețe, în loc de a răscoli clișeele degradate ale istoriei?
Bisericile creștinătății au căutat să închidă un dosar plin de prejudecăți deja în Declarația de la Selisberg (1947). Prin acest document s-a ajuns la realitate: Isus este evreu, s-a format în iudaism și a preconizat o înnoire a iudaismului. În ultimul mai bine de un secol s-au putut lămuri cele mai multe dintre piesele dosarului istoric care i-a separat pe creștini și evrei. Este foarte clar că a existat o diferențiere înăuntrul iudaismului (la un moment dat fariseii, saduceenii, esenienii și alții concurând pentru întâietate!), dar aceasta nu oferă nici un temei pentru a-l opune pe Isus evreilor. Efectiv, nu există nici o propoziție sau acțiune a lui Isus ostilă în vreun fel evreilor de atunci și de oricând. Spusele și acțiunile lui Isus sunt, în fapt, înăuntrul vieții evreiești și profund evreiești (cum ne-au arătat Hans Küng și Pinhas Lapide, Jesus im Widerstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog, Calwer-Kosel, Stuttgart, Munchen, 1967, și multe alte cercetări creștine și iudaice). Procesul lui Isus nu a fost nicidecum evreiesc, ci o procedură romană (după cum a arătat încă o dată Hans Küng, Das Judentum, Piper, München, 1991, pp.407-412, pe linia unei tradiții inaugurate de unitarieni britanici), ceea ce se poate observa și în inscripția celebră de pe cruce. Din păcate, la noi cunoașterea abordării istorice a lui Isus și a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Cristos este și astăzi firavă, redusă, în orice caz, chiar dacă literatura universală a domeniului a devenit, între timp, cu adevărat impunătoare.
Cu puțin timp în urmă, cel mai prestigios filosof al lumii de astăzi a arătat cât de fecundă a fost, în sociologia și filosofia germană postbelică, acțiunea intelectualilor evrei reveniți în Germania din emigrația la care i-a silit nazismul (vezi Jürgen Habermas, Im Sog der Technokratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013). El arăta că „de la Moses Mendelssohn încoace, evreii au desfășurat în filosofia germană o asemenea creativitate fără egal, încît chiar în spiritul obiectiv contribuția unei părți și a celeilalte sunt contopite” (p.13). Anterior, același filosof relua formula „simbiozei germano-evreiești” ce s-a produs în cultura germană deja la nivelul idealismului clasic german, cu Kant, Schelling, Hegel în frunte (vezi Jürgen Habermas, Theorie und Praxis, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973, pp. 172-227). De pildă, teza lui Isaak Luria a „contractării lui Dumnezeu” i-a marcat pe Boehme și, prin acest intermediar, pe cei care l-au luat ca punct de plecare. Efectiv, în cultura germană – aceasta era argumentarea – nu se pot separa, cum au pretins, de pildă, Carl Schmitt și unii asociați, filoanele german și evreiesc. Cele două filoane s-au împletit inextricabil. Iar dacă această simbioză s-a produs într-o cultură de amploarea culturii germane, nu ar trebui să ne întrebăm dacă ea nu a avut cumva loc și în alte culturi? Nu cumva acesta este un răspuns mult mai potrivit decât iluzia unui specific izolat ce nu se confirmă?