de Andrei Marga
O mobilizare – ce arată din nou că unii nu se ocupă de altceva decât să-i împiedice pe alţii să lucreze – s-a stârnit în jurul meu după preluarea Ministerului Afacerilor Externe, în 7 mai 2012. Cum nu s-a găsit vreun motiv pentru a putea fi atacat, s-a inventat unul dictat de tot felul de interese: pretinsa colaborare cu Securitatea. Cineva a pierdut procesul împotriva unui profesor cunoscut, care a votat în defavoarea lui la un concurs (profesor pe care eu, ca rector al Universităţii „Babeş Bolyai”, l-am apărat!), şi debitează, răzbunător, verzi şi uscate. Un consilier îşi apără stăpânul confundându-mă cu tot felul de nume conspirative, de care aud pentru prima oară. Altcineva îşi scrie memoriile şi speră să-şi amplifice audienţa implicând un ministru. Alţii perorează în preajmă, să nu scape ocazia, precum în jurul unei victime planificate.
Sunt nevoit să precizez din nou câteva fapte. Am fost examinat, sub aspectul raporturilor cu Securitatea, de nenumărate ori. Am făcut parte din trei guverne (1996-2000) şi am fost investigat în acest sens. Am fost vreme de cincisprezece ani (1993-2004; 2008-2012) Rectorul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca şi am fost examinat, de asemenea, de fiecare dată când cineva a cerut. Am fost verificat, în vederea accesului la reuniuni politico-militare majore, până de curând. Am avut, ca orice deţinător de funcţii importante, rivali care nu au făcut economie de mijloace de atac şi detractori care nu s-au dat în lături de la nicio murdărie. Nici chiar aceştia nu au putut găsi ceva compromiţător. Dar dacă nu s-a găsit, atunci trebuia să se inventeze ceva.
Menţionez aici doar decizia numărul 1516 din 10 mai 2007 a CNSAS, emisă la cererea unui petiţionar interesat, în care se consemnează faptul că SRI, SIE şi SIA confirmă că NU există documente privind relaţia lui Andrei Marga cu organele de Securitate. Ulterior, s-au făcut noi analize, care atestă absenţa oricărei relaţii în acest sens.
Unii se autoprezintă drept lipiţi de mine, încât trebuie să încep cu ei. Nu l-am cunoscut pe Costel Sârbu şi nu i-am oferit vreodată vreo funcţie în universitate, cum pretinde el. În ceea ce mă priveşte, acesta fantazează fără niciun respect pentru fapte. Am preluat Rectoratul Universităţii „Babeş Bolyai” în 30 martie 1993 şi eram prevenit asupra profilului persoanei de către profesori de la Facultatea de Chimie. Profesorul Şerban Agachi a fost cel care l-a propus pe Costel Sârbu pentru o funcţie, cei doi fiind colegi de facultate, dar acesta din urmă, revoltat, se pare, tocmai pe ascensiunea la Rectorat a lui Şerban Agachi, a depus o scrisoare (nr. 3532, din 14 aprilie 1997) de retragere dintr-o funcţie pentru care nu mai era luat în calcul. Nu am avut niciodată vreun schimb de păreri cu Costel Sârbu, absolut niciunul, căci nu am discutat vreodată cu el. Acesta era preocupat de o luptă fără orizont, fie cu decanul Emil Cordoş, fie cu decanul Sorin Mager, fie cu decanul Luminiţa Silaghi-Dumitrescu, fie cu prorectorul Șerban Agachi, fie cu mulţi alţii. Pe aceştia i-a reclamat pentru motive care nu s-au confirmat şi a căutat să-i aducă la tribunal sau măcar în faţa parchetelor sau CNSAS. S-a discutat, desigur, informaţia venită de la profesori de la Facultatea de Chimie că Sârbu Costel a fost adus fără concurs în Universitatea „Babeş Bolyai” şi că el însuşi subliniază, într-un memoriu, bunele sale relaţii cu anumiţi ofiţeri.
Cât de obsesiv se preocupă Costel Sârbu de persoane se observă din scrisorile trimise de el pentru a-i afecta pe cât mai mulţi. De exemplu, o scrisoare pe care a trimis-o CNSAS, în 6 septembrie 2004, cerea verificarea profesorilor Emil Cordoş, Ioan Silberg, Șerban Agachi, Luminiţa Silaghi-Dumitrescu, precum şi a subsemnatului. Iar astfel de scrisori formează deja o colecţie. Pe bună dreptate, profesorul Nicolae Bocşan atrăgea atenţia, ca rector interimar (în scrisoarea sa nr. 710, din 21 decembrie 2000), asupra „atitudinilor care nu sunt compatibile cu comportamentul academic şi civilizat, manifestate de conf. univ. dr. Costel Sârbu”.
Desigur că în bătălia politică din România contează adesea nu substanţa gândirii şi acţiunii, ci delaţiunea. Am semnalat, într-adevăr (se pot vedea volumele mele: România actuală, Editura Eikon, Cluj, 2011, şi Criză şi după criză, Editura Eikon, Cluj, 2012), contiguitatea măsurilor, adoptate de conducerea ţării în 2010 – de tăiere a salariilor şi reducere a pensiilor, de pensionare forţată a profesorilor, de discreditare a opozanţilor – cu măsurile lui Mussolini. Faptul a stârnit nemulţumiri la vârful puterii, care a reacţionat cu gesturile cunoscute, la Bucureşti şi Chicago. Imediat s-a lansat o campanie orchestrată de confecţionare de „probe” pentru a fi pus la punct. La o astfel de campanie au participat, se vede bine, persoane instrumentabile, care fabrică sârguincios şi lansează tot felul de zvonuri cu pretenţii apodictice.
În fapt, nu mi-a cerut nimeni să colaborez şi nu am colaborat cu servicii secrete. Nu mi s-a cerut, probabil şi din motivul că, până la plecarea la studii de doctorat în Germania, în 1975, am fost preşedintele studenţilor (pe facultate, universitate, centrul universitar), iar liderii studenţilor nu erau folosiţi în acest scop. După revenirea de la studii din Germania, ca şi înainte de altfel, am fost mai curând supravegheat de Securitate, cum atestă documentele.
Nu mi s-au cerut note informative despre cineva şi nu am dat astfel de note. Exprimările mele au fost publice, iar ceea ce nu s-a putut publica până în 1989 a rămas în manuscrise, în parte păstrate. Lecturile, reflecţiile şi însemnările mele au fost bogate, pe o paletă largă de subiecte, aşa cum avea să se confirme de publicaţiile mele până astăzi. Nu am nicio legătură cu pretinse note despre vreo cercetătoare americană, sau despre vizitatori germani, sau despre alţii, cum se insinuează într-un efort de a lovi în relaţiile mele personale din afara ţării.
Am fost – se pot vedea scrierile mele publicate – parte a generaţiei 1968 şi, ca urmare, în atenţie. În Germania Federală mi-am pregătit un doctorat consacrat filosofiei celei mai radicale critici a socialismului răsăritean, Școala de la Frankfurt, care a sporit atenţia. M-am specializat în filosofie contemporană – partea cea mai expusă la confruntări a filosofiei. Nu am putut publica fără afectarea textelor de către cenzura de atunci. Intelectuali din alte ţări m-au sprijinit. Aceasta a făcut să sporească atenţia ce mi se acorda. Am fost atacat în publicaţiile de partid ale timpului (ce se pot consulta) că nu respect linia partidului, ceea ce era periculos pentru un tânăr asistent. S-a dispus scoaterea mea de la universitate, la care am reacţionat, ameninţând cu protestul public.
Am căutat să gândesc pe cont propriu, fără să pretind că fac eroisme. Nu poza publică m-a interesat, ci edificarea propriei contribuţii. Știam că dosarul meu de cadre prezenta „vulnerabilităţi”, încât nu m-au obsedat funcţiile, cu toate că, pe parcurs, pentru a nu pleca în Germania, mi s-a oferit o funcţie importantă în aparatul central. Am preferat – se vede bine din publicaţiile mele – să mă consacru edificării profesionale, atât înainte de 1989, cât şi după această dată. („Cotidianul”, 3 iunie 2013)