Ne întlnim cu răul în multiple ipostaze. Bunăoară, săptămâna în curs a fost a decidenților ultimei decade, care au traficat funcții publice, în vreme ce tăiau anapoda din veniturile angajaților. Se văd acum bine roadele confuzionării sistematice a valorilor și ale ascensiunii diletanților, într-o societate ce luptă cu sărăcia. Se mai vede cum unii îi împiedică pe alții să-și valorifice pregătirea, discreditându-i în toate felurile, într-o țară ce are nevoie de inovație ca de oxigen. Nu de mult, un aviator a fost ars de viu, iar un ziarist a fost decapitat. Recent, s-au comemorat atrocitățile de la Auschwitz.
Răul este prea răspândit ca să mai fie nevoie de multe exemple. Dar nu cumva, tocmai de aceea, îl nesocotim și ne preocupă prea puțin? Poate că ar trebui întoarsă foaia și văzută nu numai fața acceptabilă a realității, ci și cea în care răul își face de cap. O autoare sensibilă la suferință (vezi Susan Neiman, Evil în Modern Thought. An Alternative History of Philosophy, Princeton University Press, 2002) a și propus, de pildă, rescrierea istoriei filosofiei din punctul de vedere al abordării răului. Numai așa, filosofia devenită canonică ar mai putea fi pusă în legătură cu istoria trăită. În orice caz, pentru a rămâne expresia vieții oamenilor, filosofia ar avea de făcut față răului din lume. Dar numai filosofia?
Cum se poate însă face față răului? Ca și altădată, suprafața răului trebuie mai întâi circumscrisă. Nu rezolvă, firește, mare lucru inventarul, dar circumscrierea răului este indispensabilă pentru a întări conștiința că lumea are mai multe fețe – nu numai cea convenabilă. A lua în seamă faptul că în proximitatea noastră se află răul este primul pas spre luciditate. Vestitul cutremur de la Lisabona a decredibilizat interpretarea lui Leibniz că am fi în “cea mai bună dintre lumile posibile”. Exterminarea industrializată de oameni a infirmat convingerea că s-ar fi învățat suficient din istorie. Acum, extinderea răului ne îndeamnă să acceptăm că aproape orice generalizare este în discuție.
Trebuie făcut încă un pas – lămurirea surselor. Distincția nu consolează, dar unul este răul ce vine din mecanismele nestăpânite ale naturii – un cutremur, o boală din naștere etc. – și altul este răul pe care oamenii și-l fac. Pentru primul rău nu avem altă cale decât să dezvoltăm cunoașterea, pe cât posibil știința, și mijloacele de intervenție. Asupra celui de al doilea mai este încă de reflectat, dată fiind varietatea sa – de la accidentul de circulație din culpă, de pildă, trecând prin deposedarea de bunuri sau strivirea demnității altora, la crimă premeditată.
Apoi, mai este nevoie de ceva, anume, de a sesiza unde răul este calculat și unde este involuntar. Știm de la moraliștii secolelor anterioare că nu există legătură necesară între intențiile acțiunilor și rezultatele lor. În definitiv, cercetarea atomului nu duce direct la lansarea de bombe atomice. Răul involuntar trebuie lămurit, dar ceea ce trebuie să ne preocupe, înainte de toate, este răul făcut cu bună știință.
Mai este de făcut un pas – distincția între răul accidental și răul sistematic. Câte instituții nu și-au pervertit menirea? Câți neaveniți nu ajung să le conducă? Câte decizii nu sunt greșite, știindu-se de la început că sunt greșite? Fiecare rău trebuie luat în seamă, căci atinge pe cineva, dar cel sistematic este întins și adesea insidios, întrucât pare în firea lucrurilor.
Poate că sunt indispensabili și alți pași pentru a contracara răul. Ei se pot stabili lămurind în ce constă acesta. Unde este, așadar, răul, și nu doar insuficiența, nereușita, neîmplinirea, dezavantajarea, pierderea, ce sunt percepute în mod curent ca rău? Cred că nu atenuăm deloc gravitatea vreuneia spunând că răul este distrugere: distrugere fizică (de exemplu, de resurse, de posibilități de dezvoltare, de vieți), distrugere morală (descurajarea, umilirea, înjosirea), distrugere instituțională (direcționarea greșită a unei comunități, antagonizarea, oprimarea), distrugere ideatică (cultivarea imposturii, a ideilor fără suport, a inculturii). Când vorbim despre rău angajăm inevitabil ceva din optica proprie, dar putem delimita răul cu destulă siguranță dacă îl considerăm distrugere de posibilități. Este simptomatic că avem reflecții abundente, chiar filosofii, care privesc lumea pe linia opusă – cea a îngrijirii ființării. Dar avem incomparabil mai puține reflecții asupra distrugerii – iar faptul ar trebui să dea de gândit.
Altădată, răul era mai preocupant și lua anvergura unor mari construcții ideatice. Nefiind la îndemână instrumente practice de a-l limita, s-a recurs, spre exemplu, la cercetarea corelațiilor lumii, care, odată stăpânite, ne-ar permite acțiunea preventivă sau vindecătoare. Din tradiția chineză vine conjurarea spiritelor la templu, din tradiția evreiască vine marea viziune a kabbalei, din tradiția grecească optica gnosticismului (vezi Tobias Churton, Gnostic Philosophy. From Ancient Persia to Modern Times, Inner Traditions, Rochester, Vermont, 2005, p.98). Fiecare își asuma că există o organizare lăuntrică a lumii, pe care știința secretă a unor inițiați o poate pune în lucru pentru a ține la distanță răul sau a-l contracara. Dar această știință a rămas prea esoterică pentru cei loviți de rău.
Preocuparea de a face față răului nu a scăzut odată cu articularea teologiei. Lactantiu îi atribuie lui Epicur acest raționament: Dumnezeu sau dorește să elimine răul și nu poate; sau poate și nu vrea; sau nici nu vrea nici nu poate; sau vrea și poate. Dacă vrea și nu poate atunci este slab, ceea ce nu concordă cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă poate și nu vrea, atunci este malițios, ceea ce nu se potrivește lui Dumnezeu. Dacă nici nu vrea și nici nu poate atunci este slab și malițios și nu este Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu vrea și poate, ceea ce i se potrivește de fapt, de unde vine răul? De ce nu-l înlătură?.
Teodiceea întreține până azi întrebarea: cum se explică prezența răului în lume? Doar că acum putem face un bilanț. Dumnezeu este atotputernic, infinit bun și l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, dar ceva a intervenit. Nu dă rezultate ipoteza lui Dostoievski și Nietzsche – “Dumnezeu a murit”, chiar dacă ambii acuzau de fapt împrejurarea că în cultura modernă Dumnezeu a ajuns să fie scos din discuție. Nici ipoteza lui Hans Jonas că Dumnezeu este împiedicat să acționeze nu este soluție. În schimb, dă în continuare rezultate ipoteza lui Isaac Luria – Dumnezeu a lăsat lumea să ruleze deocamdată în baza legilor ei.
Dar nici teodiceea nu satisface. Discuția despre atributele lui Dumnezeu nu modifică situația, căci chestiunea presantă pe care fiecare o întâlnește este alta, anume, ce fac oamenii fără de Dumnezeu? Ne aflăm, de fapt, în plină istorie pământească, ba chiar prea pământească, pentru a parafraza o formulare celebră, încât pe terenul istoriei trebuie căutată acum soluția. Unele argumente sunt mai mult decât încurajatoare: revoluții făcute la timp, dreptul bine elaborat, justiția înțeleaptă, medicina avansată, moralitatea ridicată, progresul cunoașterii, educația reușită au dus la limitarea răului, dacă nu la eliminarea lui. Ceva s-a schimbat în bine, chiar dacă mai este loc suficient pentru ameliorări.
Aceste argumente mai denotă ceva. Anume, că simple reacții estetice sau morale nu ajung niciodată pentru a limita răul. Kierkegaard (în Conceptul angoasei) ne spunea că „răul este plicitistor“. Propoziția este, probabil, adevărată, dar nu duce departe. Răul trebuie explicat pentru a putea fi contracarat.
Toma d’Aquino (în De Malo) credea că “răul este o entitate”. Numai că rareori situația este atât de simplă. Prea rar putem nominaliza sursa răului undeva sub privirile noastre, încât, dacă am lua-o sub control, răul ar dispare, precum o flacără când i se oprește combustibilul. Răul este în fapt difuz, tentacular, fiind pregătit în țesătura de relații ce compun realitatea, încât contracararea lui se complică. Hannah Arendt avea dreptate când vorbea (în Eichmann la Jerusalim) de “banalitatea răului” – o altă sintagmă deformată copios prin interpretare: “banalitatea” nu înseamnă aici acceptabilitate, și nici ubicuitate, ci doar prezența răului printre oameni, în realitățile de fiecare zi, din care se ivește în anumite condiții.
Cum se ajunge de fapt la rău în viața de zi cu zi? Nu aș accepta sugestia unor interpretări ale lui Othelo, după care Jago face răul fără scop, chiar dacă personajul avea un scop. Dacă l-am socoti fără scop, răul s-ar sustrage răspunderii, fiind doar un fel de prostie. În fapt, răul făcut de oameni altor oameni nu este inocent. Accept însă ceea ce sugera Thomas Mann, în Muntele vrăjit, anume că răul este “fața nevăzută a unei boli”. Da, vedem bine, și în exemplele date, că este vorba nu doar de erori sau accidente, ci de boli!
Numai că nici boala, oricât de gravă ar fi, nu scutește de răspundere. Din faptul că toți se îmbolnăvesc și o societate îmbracă alura casei de nebuni, nu rezultă că nimeni nu mai este responsabil. Răul este fundamental acțiune de distrugere. Împărtășesc opinia lui Terry Eagleton (Das Böse, List, Berlin, 2012) că “răul vrea să nimicească întregul” (p.27) – întregul posibilităților sau măcar ceva din el.
Am amintit reflecțiile de mai sus căci avem la îndemână o tradiție de reflecție ce ne oferă puncte de sprijin pentru a-l circumscrie și contracara. În plus, elementarismul (“lasă-mă cu d’astea!”) ce se răspândește emfatic, din nou, nu este soluție, iar împotriva lui este de actualizat acea tradiție, ce vede oricum lucrurile mai în adâncime.
Ce este, însă, de făcut efectiv? Nimic nu este asigurat a priori pe lume, dar nu este totul pierdut. Avem încă soluții la dispoziție. De pildă, să nu cedăm în raport cu nevoia unei legislații echitabile, cu cerința înfăptuirii perspicace a justiției, cu educația de bună calitate, cu extinderea cunoașterii, cu îmbrățișarea valorilor și a dezvoltării. Putem reflecta îndelung asupra diverselor ipostaze ale răului, de la natură, la relațiile din societate, dar este de luat în seamă fapul că mai multe vin din istorie decât din altă parte. Mai este de asumat că, înainte de drept, este morala, iar, înainte de justiția din tribunale, este un simț natural a justiției, care n-ar trebui desconsiderate. Dacă, de pildă, s-ar fi reacționat la timp, nici unul dintre făptuitorii pe care i-am pomenit la început și nici alți neaveniți nu ajungeau să-și facă jocul. Răul se limitează dacă oamenii responsabili intervin și-și spun cu franchețe părerea.
Peste toate, are mereu importanță crucială ieșirea din indiferență (“știu că este rău, dar nu este treaba mea!”). Ieșirea, adică, din indiferența atitudinală (“lasă că trece și asta!”) și din cea conceptuală (“toți fac același lucru”). Răul se contracarează dacă destui oameni se opun înaintării spre “societatea indiferenței”, oricare ar fi dificultățile.