Religia chineză?

Pentru europeni, religia este un complex de idei, trăiri, acțiuni și instituții. Ea înseamnă cinci componente reunite: a) „revelație” din partea lui Dumnezeu, care se îngrijește ca ființele create după chipul și asemănarea sa să cunoască ceea ce au de făcut pentru a  se împărtăși din fericirea existenței în care au fost plasate; b) „mântuire (redempțiune)” pentru cei merituoși, pe căi pe care cele trei religii monoteiste – iudaismul, creștinismul și islamul – le-au diversificat; c) „liturghie” – ceremonial de chemare a voinței divine să intervină în viața oamenilor spre a o favoriza; d) „organizare în societate” – sinagoga, biserica, moscheea – cu ierarhii specifice; e) „credință” – adică nu doar asumarea existenței lui Dumnezeu, ci și punerea soartei celui care crede în mâinile Sale.

Această concepere a religiei ce include, așadar, revelația, mântuirea, liturghia, instituția, credința este cea care a modelat, de multe secole, însăși noțiunea de religie. Iudeo-creștinismul a devenit prototipul înțelegerii religiei, Jerusalimul fiind originea acesteia. Tocmai din perspectiva acestei conceperi, religia a și fost înțeleasă multă vreme. În fapt până la expansiunea studiilor de antropologie culturală din epoca colonială a Europei, care a adus în discuție diversitatea credințelor și a lărgit oarecum conceptul.

Este evident că, așa stând lucrurile, nu putem vorbi de religie în tradiția chineză decât într-un înțeles larg. Cultura chineză tradițională conține ceea ce se numesc în analize recente „practici religioase individuale” (tehnici de salvare, de meditație, asceză, devoțiune și opere de merit, tehnici ale corpului, precum artele marțiale, accesul la cunoaștere prin transă și scriitură inspirată) și „practici religioase colective” (cultul sfinților locali, al strămoșilor, rituri funerare). „Aceste practici integrează religia sacrificială antică, confucianismul ce o continuă, taoismul și budismul, precum și mișcări sectare de dată mai târzie. Forma majoritară este comunitatea cultului, ce posedă un templu consacrat unui sfânt local: o asemenea comunitate nu este nici confucianistă, nici budistă, nici taoistă, ci întreține raporturi cu toate trei. Religia chineză există fără a avea nume propriu, deoarece nu are structură eclesială care să încadreze adepții, nici autoritate dogmatică globală” (Vincent Goosaert, L’invention des <religions> en Chine moderne, în Anne Cheng, direction, La pensée en Chine aujourd’hui, Gallimard, Paris, 2007, p.186). O anumită religie este tradițională în China, dar nu este religia în accepțiunea deplină, europeană.

În secolul I al erei noastre, în China a pătruns budismul. S-au tradus, deja în secolul al III-lea, scrieri indiene, încât a început să prindă ideea unor „scrieri sacre” și a unui „canon”, de care s-a legat, după secole de transcrieri, inovația tiparului, care aparține chinezilor timpului. Budismul s-a folosit de distincția pe care chinezii o făceau deja, dintre latura materială a corpului și spirit (shen), pe care a așezat ideea nemuririi, dar nu a mai putut  face convingătoare ideea caracterului iluzoriu al lumii dată în experiența oamenilor. Această idee era „dificil de acceptat pentru orientările pragmatice ale unui popor îngrijit să-și cultive ființa și să aibă grijă de corpul său” (Catherine Despeux, în Pierre Gentelle, direction, L’Etat de la Chine, La Decouverte, Paris, 1989, p.91). Dar taoismul – concepția după care lumea se află sub imperiul unei legi universale – a deschis drumul budismului. Pe munții din China au apărut, tot mai frecvent, locuri socotite sacre, în care se exercită cultul corpurilor mumificate ale unor sihaștri dispăruți sau al altor relicve.

S-a observat că „budismul chinez a reprezentat, de la origini, o sinteză complexă și mișcătoare a elementelor indiene și chineze. Sub această formă, el s-a stabilit în Coreea, în Japonia și în Vietnam” (p.92). Înăuntrul acestei sinteze și-a făcut loc, la un moment dat, „tantrismul” – o ramificație ce invocă texte cu spuse ale lui Buda pentru o reprezentare a acțiunii cosmice a unor divinități, ce a impresionat mințile, mai ales în Tibet. Aici, reprezentarea de care vorbim s-a dezvoltat la nivelul viziunii potrivit căreia toate lucrurile din lume alcătuiesc o unitate, la care înțeleptul ajunge făcând experiența lumii din jur, prin exerciții de emancipare a spiritului, pe parcursul cărora ceea ce este vizualizat este scos treptat din discuție spre a obține starea supremă, a intuiției „vacuității tuturor lucrurilor”. Maestrul tehnicii acestei ascensiuni este „lama” – un Buda reâncarnat, care capătă atribute ce îl fac demn de a fi divinizat.

Se sfârșește cu aceasta discuția asupra religiei în China? Nicidecum.

Budismul a dominat cu intensități variate diferite perioade ale istoriei chineze, pentru a sfârși, la un moment dat, în apocalipsa declinului lumii prin ocuparea ei de către demoni. Pe de altă parte, China a fost terenul manifestării a numeroase „secte”, primul lor teren, se poate spune. Așa cum aveau să se petreacă lucrurile de multe ori în istoria diferitelor țări, în fața puterilor samavolnice și ale utilizării perceptibile a credinței în scopul dominației, mulți oameni s-au refugiat în credința unor grupuri care anunțau cel puțin relații egalitare și bunăstare. „Sectarismul chinez” a avut în reacția la politici duse în fapt, în mod proeminent, o dimensiune caracteristică. ”Așteptările mesianice și milenariste au fost totdeauna prezente, în mod manifest sau latent. Astfel, pentru fidelii acestor secte, schimbarea suveranului și a guvernului este considerată condiție necesară a succesului operei mesianice, căci statul reprezintă nu numai ordinea politică, ci și ordinea cosmică. Realizarea unei împărății teocratice implică în mod necesar denegarea mandatului celest al dinastiei domnitoare și dispariția ei”. În China, s-a făcut astfel o joncțiune specifică între politică și credințe.

S-a spus, pe drept, că, „reclamându-se, ca în primele secole, dintr-una din cele două mari religii – taoismul și budismul – sau afișând culori din ce în ce mai sincretice, sectele s-au vrut totdeauna garanții culturii chineze și ai valorilor autentice ale ansamblului tradițiilor sale. Sectarismul chinez nu se pune, ca urmare, în termeni de erezie, adică de opoziție la vreo biserică sau doctrină. Niciodată curentele sectare nu au fost declarate schismatice de religiile oficial constituite”(p.95). În China, sectarismul a fost o formă de evoluție a credințelor, de lungă durată și cu consecințe sociale greu de circumscris, dar cu impact vast.

Discuția asupra religiei în China nu se sfârșește aici din cel puțin alte două motive: religia creștină a pătruns în China și a generat o nouă atitudine a culturii chineze față de propria tradiție, iar China actuală este pe direcția unei noi relații cu religia, la nivelul intelectualilor de vârf și chiar la nivelul oficial. Să precizăm aceste aserțiuni.

Creștinismul a pătruns în China în cadrul „occidentalizării”, mai exact în împrejurările instalării Republicii conduse de Sun Yatsen, la începutul secolului al XX-lea. Constituția din 1912 și constituțiile ulterioare, din partea continentală a Chinei și din Taiwan, au proclamat libertatea credinței religioase (fără cea a organizării religioase) și au continuat să o prevadă. Nu s-a abandonat niciodată acest principiu. Pe de altă parte, atât în China continentală, în care conducerea a fost preluată de partidul comunist, cât și în Taiwan, condus din 1927 de Guomindang, s-a asumat distincția dintre „religie” și „superstiție” și s-a desfășurat combaterea „superstițiilor”. China a îmbrățișat explicit „religia” în accepțiunea propriu-zisă. „Noțiunea de religie, care este importată în China de la începutul secolului al XX-lea, poartă, așadar, o puternică amprentă creștină, mai exact protestantă, cu un accent puternic pus pe texte și reflecție individuală, în detrimentul liturgiei, ca și pe angajamentul social (etică, opere). Din iunie 1912 și în mod continuu în anii care au urmat, statul chinez modern publică texte și-și afirmă intenția de a reforma religiile existente urmând acest model” (p.190). Statul chinez recunoaște de atunci, în mod continuu, „cinci religii mondiale: catolicismul, protestantismul, islamul, budismul și taoismul”, la care, în Taiwan, s-au adăugat grupuri neoprotestante (p.191). Sub toate constituțiile Chinei moderne, s-a desfășurat combaterea „superstițiilor” și uneori o ofensivă contra templelor.

Pe măsură ce China a început să-și pună în valoare tradiția, mai ales în zilele noastre, ofensiva contra templelor s-a oprit. „Viața religioasă a templelor, redescoperită de observatori plecând din anii 1960 (în Taiwan, Hong Kong și în diaspora, apoi în China însăși, după anii 1980) este astăzi bine studiată. Se asistă la o oarecare reabilitare a cultelor locale sub denumirea de <religie populară> sau minjian xinyang (literalmente <credințe populare>), care a devenit ea însăși, în 2005, o categorie oficială a activităților religioase recunoscute de guvernul de la Beijing” (p.194-195). În plan conceptual, se asumă tot mai mult distincția dintre „credința (xinjang)” religiei și „fide (xintu)”, iar efectivul de credincioși, estimat astăzi la peste o sută două zeci de milioane, se află în creștere ușoară.

Cum văd intelectualii Chinei actuale religia în chiar construcțiile lor conceptuale și în viziunile pe care le articulează? La încheierea reuniunii globale a Hanban din decembrie 2011, Xu Jialul a susținut o elocventă conferință sub titlul My View on Religion: All Human Beings Are Full Brothers, în care punctul de vedere explicit asumat era cel al unui „ateist”, adept al lui Confucius.

Acest punct de vedere conținea, însă, și o seamă de idei elocvente în raport cu întrebarea pe care am pus-o adineaori. Nu insist asupra faptului că eminentul intelectual chinez i-a luat pe Gadamer și Heidegger în sprijinul ideii că lucrurile „uitate” s-ar putea să fie cele de care avem cel mai mult nevoie în situația de viață în care ne aflăm. Nu mă opresc nici asupra analogiilor pe care Xu Jialul le găsește între Vechiul Testament, Budism și Confucianism sub aspectul redării nevoilor resimțite de oameni în împrejurări de viață aflate la distanță, dar totuși asemănătoare, fructificând cunoscuta deviză a lui Confucius – „înăuntrul celor patru oceane, toți oamenii sunt frați”. 

     Încep cu observația că Xu Jialul consideră unitatea naturii umane, reconfirmată de genetica recentă, drept un dat fundamental, recunoscut de intuițiile înțelepților din vechime. „De aceea, popoarele moderne nu trebuie să privească de sus la copilăria lor și să se jeneze de ea. Întrebările puse de vechii înțelepți vor continua să ne tulbure, precum originea universului, de ce corpul uman este atât de complex și de subtil și care este destinația ultimă a umanității”. Mai trebuie acceptat ceea ce spunea Robert Belah, anume, că științele moderne pun numeroase probleme pe care ele singure nu le pot rezolva. Oricum, originea religiei este chestiune peste care nu se poate trece. Ea constă în „curiozitatea umană, teamă și încredere (reliance) față de fenomene inexplicabile, obiective și psihologice”, așadar, într-o cauzalitate mult mai complexă decât s-a acceptat atunci când s-a recurs la istorizare. În orice caz, așa stând lucrurile, „religia se desfășoară continuu, pe măsură ce umanitatea și societatea se dezvoltă”. Ea este coextensivă cu această dezvoltare. „Credința este atât de importantă, încât oamenii nu pot trăi fără ea. Credințele variate, incluzând credința religioasă, nu se vor reduce, nicidecum nu vor dispărea pe măsura dezvoltării științei. Ca stare de fapt, religia posedă o abilitate naturală, din naștere, de a se adapta la schimbările aduse de epoci și de a atinge auto-reglarea. Pe măsură ce știința crește, religia se dezvoltă”. Științele ajung astăzi la „alienarea de sine”, viața oamenilor în condițiile globalizării devine mai complicată, nevoia de răspunsuri este în creștere. Xu Jialul spune că, dacă se consideră că în „credință” oamenii au o abordare „deficientă” a lumii, atunci „pentru societate și istorie, aceasta înseamnă că moralitatea s-a pierdut”.

Se poate observa din această evocare că în China intelectualii de frunte au o nouă evaluare și interpretare a religiei. Religioși sau nu, mai curând adepți ai confucianismului, cum ei înșiși mărturisesc, ei dau o explicație mult mai complexă religiei decât cele istorizante, ce au fost multă vreme în uz, în Europa, din secolul luminilor încoace. Ei își asumă coextensiunea dintre dezvoltarea societății și religie. Iar în diagnoza pe care o dau societății erei globalizării, ei atrag atenția că, fără suportul „credinței”, moralitatea sucombă.

Evident, cele menționate sunt poziționări în geografia vieții culturale care nu numai că plasează într-o nouă perspectivă evoluția religiei în China, dar fac din temă una dintre cele în care această țară are mult de spus în anii ce vin.

Să aducem, însă, în discuție un alt argument în favoarea precauției în evaluarea situației din China și a nevoii unui efort mai bine condus de interesul de a cunoaște și înțelege faptele acestei țări. Așa cum Max Weber, în reflecțiile sale deschizătoare de epocă asupra genezei capitalismului și, cu acesta, a modernității, nu a întrevăzut ceea ce unii numesc „decreștinarea Europei”, tot astfel celebrul sociolog nu a anticipat „creștinarea semnificativă a Chinei”. Cel care ne atrage în acești ani atenția asupra acestui fapt este unul dintre cei mai importanți contemporaniști, Niall Ferguson, o personalitate de referință în teme de actualitate, în monumentala sa sinteză Civilization. The West and the Rest (Allen Lane, London, New York, 2011, pp. 277-288).

Prestigiosul istoric al timpului nostru pune în relief  documente ale interesului deschis al autorităților chineze pentru tradiția religioasă motivatoare de acțiuni de modernizare din Europa. Președintelui Jiang Zemin i se atribuie intenția de a face din creștinism religie oficială în China, iar președintele Hu Jintao a inițiat organizarea celei de a XIV-a plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez cu tema „religia”. Această plenară a adoptat rezoluția după care religia poate avea o mare importanță în contextul nevoii de a satisface trei cerințe ale „creșterii economice sustenabile” – „drepturile de proprietate ca fundament, legea drept garanție și moralitatea ca suport” (p.287-288).

Niall Ferguson adaugă date factuale –  indicatori ai evoluției creștinismului chinez din ultimele decenii. În China sunt acum în jur de cel puțin 40 de milioane de protestanți (unii spun că cifra este între 75-130 de milioane) și aproximativ 20 de milioane de catolici. Bisericile se construiesc în China într-un ritm mai ridicat decât oriunde în lume. Cele mai mari edituri care tipăresc Biblia sunt în China. Tot mai multe personalități ale vieții publice se revendică deschis din creștinism. Etica protestantă a muncii este mai viguroasă în China decât în alte țări. Timpul de lucru este net mai ridicat. Economisirea se face de către chinezi în măsură mult mai mare decât în America. „În mod ironic, utopismul maoismului a creat un apetit pe care astăzi, cu o conducere de partid care este mai mult tehnocratică decât mesianică, numai creștinismul pare capabil să îl satisfacă” (p.285). Dincolo de toate, China a intrat în procese istorice ce depășesc de departe aștepările simpluțe, atât ale entuziaștilor, cât și ale criticilor necondiționați. (Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, în curs de publicare)