Cu ani în urmă, reactionam la nesăbuita depreciere a Franței din percepția unor oficiali de la București. Reproșul pretinsei “luări a tainului” de către un demnitar francez devenise oarecum paradigmă. Am amintit atunci (vezi Andrei Marga, Criza și după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj-Napoca, 2012) că Franța a fost avocatul României la intrarea în NATO și UE și rămâne putere influentă în lumea de astăzi (prima destinație turistică a lumii, al treilea loc, după SUA și China, în ordinea atragerii investițiilor externe, țara cu sprijin ridicat pentru educația preuniversitară, loc clasic al efervescenței intelectuale etc.), a cărei susținere este importantă.
Observam, pe de altă parte, că Franța nu este promovată suficient. Ca rector, de exemplu, a trebuit să-i conving pe beneficiarii sprijinului venit din partea acestei țări să constituie o organizație alumni, care să-și răspândească experiența franceză.
Putem discuta ierarhii ale epocii și recunoaște, de pildă, SUA ca putere hegemonică, China ca a doua supraputere economică, Germania ca putere în revenire, Rusia ca putere în reconstrucție, Anglia ca putere continuă, Turcia și Polonia ca puteri emergente. În mod sigur, însă, Franța este unul dintre actorii economici, politici și militari de prim plan ai lumii.
Revenit în urmă cu o lună la Montpellier pentru documentarea unor lucrări viitoare, mi-am reconfirmat opinia. Franța rămâne o putere de referință – deopotrivă forță tehnico-economică, centru de generare de idei (iar ideile generează putere!), țara unor inițative majore (și ceea ce numim soft power este putere în lume!), de care depinde ordinea internațională. În Franța, cultura este la ea acasă. Civilitatea abordării celuilalt este indigenă, chiar dacă, între timp, mulți o exercită.
Peste toate, în Franța se petrec evenimente variate, cu semnificație nu doar franceză. Aduc aici în atenție câteva, datorită valorii lor, dar și dintr-un motiv contextual. Anume, acela că, la noi, ca urmare a distorsiunilor vieții publice, s-a ajuns să se discute infim ceea ce se petrece în lume, în favoarea bavardajului pe mize mărunte. Or, în lume, se petrec lucruri semnificative. Iată câteva demne de interes.
Montpellier, unul dintre cele mai agreabile orașe ale Sudului, trage foloase din tripla șansă: de a fi într-un golf al Mediteranei, de a fi fost parte a unei istorii importante și de a fi preferat de investiții și investitori. Medicina, ca facultate, a început, istoricește, aici (cu evrei veniți din Spania medievală și cu ideea, ce a făcut diferența de Salerno, de a crea clinici). Ea rămâne, alături de inovații tehnologice recente, emblematică. Vestigiile lui Nostradamus sunt o atracție a orașului. În jur sunt și alte locuri – Saintes Maries de la Mer, Grau du Roi, Aigues Mortes – înconjurate de legendă. În Montpellier, reconstrucția neoclasică, contrapunctată cu inteligente inovații arhitecturale, datorează mult lui Georges Fleche – lider inspirat, de lungă durată al Languedoc-Roussillon. Handbalul mondial, în care Franța domină, are în acest loc o bază solidă. Viața universitară este competitivă, chiar dacă are nevoie de reunificare, fiind clar și aici că soluția ce exaltă multiplicarea universităților în dauna creației costă prea mult. Sunt totdeauna interese în joc, dar universitățile din America, China sau Germania reușesc astăzi pentru că interesele se subordonează soluției mai favorabile performanței. Peste toate, Montpellier arată – prin investiții, urbanistică și transport, turism și cultură – ca un oraș în care se știe înfrunta cu pricepere era globalizării.
Poziționarea Franței în competițiile lumii preocupă evident autoritățile. Recenta inițiativa comună a Franței și Germaniei de a aduce la aceeași masă Rusia și Ucraina, ținând seama nu numai de argumentarea grupurilor ce caută să implice Occidentul în dispută, ci și de istoria regiunii, este elocventă. Este un demers ce atestă înțelegerea matură a ceea ce se petrece într-o regiune luată, din nefericire, ca linie de demarcație între Est și Vest, o inițiativă care are șanse să facă istorie. Ea derivă din asumarea faptului că am intrat, cum spune Laurent Fabius, într-o “lume haotică și periculoasă”, în care este nevoie de idei proaspete și de acțiuni pe măsură.
În același timp, Franța a putut exporta primul lot din “Rafale”, socotit cel mai bun avion de vânătoare de la această oră. Capodopera tehnică pusă la punct de inginerii francezi readuce Europa printre vârfurile domeniului. Într-o lume în care supraputerile și puterile trec rapid la producții sofisticate în aerospațial, pentru Europa este important să etaleze anvergura capacității ei tehnice.
Interpretarea explicită a zonei Schengen ca frontieră exterioară, ce nu exclude controlul la frontiere interne, va redeschide, firește, discuțiile. Cu siguranță, Uniunea Europeană are nevoie în același timp de securitate și de o soluție coerentă, care să atingă două ținte: generalizarea facilităților zonei pentru țările apartenente și asumarea de către fiecare stat a obligațiilor față de proprii cetățeni. Sunt indicii că autoritățile franceze consideră că Uniunea Europeană poate fi eficientă doar cu mai multă dezvoltare și integrare, nu cu o extindere ce irosește integrarea.
Atacul terorist de la Copenhaga, după cel de la Paris, care se poate repeta oriunde, pune din nou Europa în fața schimbării unor politici (imigrație, educație, în primul rând). O pune și în fața unei schimbări mai adânci. Este limpede că sub atac sunt valori caracteristice: libertatea de conștiință și de exprimare, pluralismul, democrația. Europa nu le poate abandona sau circumstanția, dar nici nu se poate mărgini să le repete declarativ. Uniunea Europeană trebuie să facă limpede că valorile nu sunt slăbiciuni, iar respectul nu înseamnă indiferență. Ea are de lămurit din nou ce este democrația (oricum nu doar simplă tehnică de alegere periodică a reprezentanților), economia de piață (opunându-se coruperii regulilor), dreptul (prevenind alunecările în formalism) și are de relansat inovația. Ea trebuie să promoveze o viziune cuprinzătoare pe termen lung, la distanță de sărăcia ideatică a expedientelor curente. Franța are analize pe toate aceste direcții. Se înțelege, analizele nu fac totul, dar pregătesc terenul. S-a ajuns în Europa, pe nesimțite, orice am spune, la simplificări în politici interne și în politica externă, care nu pot continua fără riscuri.
Robert Reich susținea că, în America, criza s-a depășit din punct de vedere “tehnic”, dar “undele de șoc” abia încep să se propage (vezi Afterschock. The New Economy and the Future of America, Knopf, New York, 2010). Ne putem închipui ce este în alte țări afectate de criză, care raportează emfatic zecimale de creștere. O conștiință analogă o sesizăm la cel mai recent premiant Nobel în economie, Jean Tirole, ale cărui intervenții din ultimele săptămîni, inclusiv în Adunarea Națională a Franței, sunt de reținut sub cel puțin două aspecte. Economistul din Toulouse constată și el “blocajul” în economie și societate. Reformele abia trebuie să înceapă și nu fac mare lucru dacă nu ating ținta hotărâtoare – crearea de joburi. Pe de altă parte, Jean Tirole nu a ezitat să remarce cât de lacunară este “cultura economică” din societate și cât de indispensabilă este, în condițiile mutațiilor ce au loc în bazele societății moderne, cooperarea cu specialiștii a celor care iau decizii în viața publică. Abia o alianță ce readuce decizia în spațiul abordărilor bine gândite poate oferi soluții. Iar dacă Franța, cu nivelul ei ridicat al pregătirii profesionale, resimte o asemenea nevoie, ce pot spune alte țări, unde politica face loc recrutării de mediocri?
Franța are, în continuare, una din cele mai bune cercetări sinologice din lume. O emigrație chineză bine calificată, cercetări franceze care au creat epocă și cooperările cu specialiștii chinezi își vădesc efectele. Franța întâlnește China actuală tot mai mult pe piețe. În Africa, China a întrecut Marea Britanie și a urcat alături de Franța, ambele fiind doar în urma SUA. China vine, inclusiv în Franța, cu oferte financiare la care nu se poate renunța.
Așa stând lucrurile, nu este de mirare că, în Franța, teme profunde ale actualității internaționale se discută: după ce s-a luat act de sporirea influenței în Africa (Philipper Richer, L”Offensive chinoise en Afrique, 2008), de creșterea masivă a prezenței în lume (Antoine Brunet, Jean Claude Guichard, Visee hegemonique de la Chine. L’imperialisme economique, 2011), se constată extinderea prezenței Chinei în Europa (Philippe Le Corre, Alain Sepulchre, L’Offensive chinoise en Europe, 2015). Pe lângă interesele unui competitor de anvergură, Franța are însă resursele de a dezvolta două abordări care-i sunt proprii: ameliorarea prezenței produselor sale pe piețe, inclusiv pe incomparabila piață a Chinei, și asumarea explicită a interculturalității. În anii din urmă, autorii francezi au tratat cu o profunzime pilduitoare subiectul prilejuit de întâlnirea dintre cultura marcată de confucianism a Chinei și cultura modernă a Europei (vezi, de pildă, Hugues Hotier, direction, France–Chine. Interculturalite et communication, 2012). Franța creează un reper, de asemenea, prin abordări proprii, creative, și în relația cu inedita și spectaculoasa ascensiune globală a Chinei.
Literaturii i s-a reproșat cu decenii în urmă că prinde greu dilemele și dramele vieții de astăzi. De două decenii, pe scenă a urcat, alături de Marc Levy și Patrick Modiano, printre creatorii ce înnoiesc literatura, Michel Houellebeck, cu un succes imens de librării. El răscolește reprezentările lumii din jur și a devenit, explicabil, subiect de teze numeroase în Germania și alte țări. Nu cred că Bernard Pivot are dreptate când îi reproșează romancierului o presupusă repulsie față de lume. Distanțarea de realitate ține, știm prea bine, de nonconformismul imanent artei și de forța punerii în chestiune a realității din cultura franceză. În definitiv, nici Sartre nu era comod cu Greața, nici Foucault cu Nașterea clinicii. Literatura mare se face abordând cu o cultură articulată probleme de viață veritabile. Michel Houellebeck reia formula lui Schopenhauer – “singura condiție a unui stil bun este de a avea ceva de spus” – și respinge concepția după care literatura este „travaliu asupra limbajului, pentru a da o scriere”. El mi se pare acum cel mai proeminent dintre cei care izbutesc să străpungă, în poezie și roman, orizonturile închise de noul conformism, instalat insidios în mentalitatea ultimelor decenii.
Romanul cel mai recent, al lui Michel Houellebeck, Soumission (Flammarion, Paris, 2015), ne plasează în anii 2020, într-o lume ce prelungește inerțial realități actuale. Surprinzatoarea sa operă ne arată cum se vede, la o privire străină de ideologii facile, realitatea de azi și ce se poate petrece când oamenii stau distrați în fața ei. Michel Houellebeck o face cu stăpânirea completă a mijloacelor poeziei, eseului și prozei și a unei culturi întinse, într-un roman ce va lăsa urme, la rândul său, nu numai printre cititorii de beletristică. De altfel, recent, s-a publicat un volum (Bernard Maris, Houellebeck economiste, Flammarion, 2014) în care scriitorul este socotit un Balzac al altui capăt al modernității, care a surprins literar, ca puțini alții, angoasa, aservirea, frustrarea, suferința din lumea actuală. Nu este oare însăși misiunea literaturii să capteze ceea ce trăiesc oamenii și să deschidă orizonturi, cel puțin prin punerea în chestiune a celor acceptate?
Cu ani în urmă, Karl-Heinz Rummenigge, sosit pentru un meci din Liga Campionilor în România, m-a onorat cu o vizită la universitatea din Cluj. Știam care este presiunea pe un conducător de club de referință în fotbal și cât de mare este concurența din partea cluburilor (Real Madrid, Internationale Milano etc.) pentru care contează doar rezultatele, încât achiziționează jucători până la a juca complet cu importați. I-am spus cu acea ocazie prestigiosului vârf de atac de odinioară că nu este soluție pentru Bayern München să joace cu Pisaro și Toni, când propria pepinieră este de valoare rară, iar Thomas Müller este doar înlocuitor. Rămân la aceeași idee, văzând ce se petrece la Paris Saint Germain, în care s-au pus mari speranțe și, mai ales, bani pentru racolări, cu neglijarea implicită a valorilor indigene. În puține țări, de pildă, au apărut jucători de talentul lui Gourcuff, Remy sau a altora din campionatul Franței. Nu cred că PSG va atinge, doar prin import de jucători, ținta – câștigarea supremației europene. Ibrahimovici este prea artist, Cavani aleargă mult fără minge, ceilalți sunt insuficient pericole pentru poarta adversarilor. E drept, este David Luis în apărare, dar nu este de ajuns. Cum nu a fost de ajuns în apărarea Braziliei, în fața Germaniei, din semifinala ultimei Cupe Mondiale. Performanțele nu sunt condiționate doar de racolarea de performeri validați în altă parte. Rămâne și surpriza prospețimii. Franța a câștigat altădată cu talente din propriile pepiniere, iar acum nu are cum să fie altfel.