Nicio valoare nu s-a bucurat în România ultimului deceniu de o invocare atât de frecventă precum justiţia. Puţine au rămas mai încâlcite. Niciuna nu a dus la rezultate atât de opuse: „lupta împotriva corupţiei” s-a soldat cu extinderea acesteia.
Lucrurile se cer lămurite. Plec de la disputa declanşată în 2012, când adepţii Cotrocenilor s-au autoproclamat apărătorii independenţei justiţiei, iar adversarii lor au arătat că este vorba de o justiţie controlată de sus. În fapt, ambele părţi greşesc, fiecare în fel propriu. Adepţii confundă justiţia cu persoanele şi deciziile care le convin, iar adversarii lor nu demască îndeajuns mistificarea. Opinia mea este că, în ţara noastră, se fac confuzii în trepte: cu excepţiile de rigoare, justiţia este confundată cu reglementări existente, dreptul este redus la aplicarea mecanică a unor formulări, legea se pune în operă prin decizia judecătorului, prea dependentă de procuror, el însuşi condiţionat de centru şi temător în faţa schimbărilor din politică. Desigur, justiţia este în discuţie în multe ţări, căci materia este complexă, antrenând aproape totul (economie, politică, educaţie, sănătate etc.), dar în România neajunsurile sunt astăzi mai grave.
Nu stărui aici asupra fructuoasei reflecţii despre justiţie, care a implicat nume de referinţă ale dreptului. Ancorez doar în punctul în care s-a făcut joncţiunea între celebra speculaţie greacă despre justiţie şi faimoasa convertire a justiţiei în legi, de către romani (iau ca reper memorabila monografie La giustizia, Studium, Roma, 1951, a lui Georgio del Vecchio). Justiţia este concepută ca răspuns la nevoia de a regla raporturile mai multor subiecţi, având câteva presupoziţii caracteristice: egalitatea subiecţilor, bilateralitatea raporturilor, impersonalitatea soluţiilor în litigii, concretizarea în legi şi altele. Observând această abordare, între timp clasicizată, ne punem întrebarea: unde este în România, în anii din urmă, vreo dezbatere, la propriu, despre justiţie şi presupoziţiile ei? Este evident că se vorbeşte abundent despre legislaţie şi comportamentele celor aflaţi în dispută. Cultura juridică din societate are însă, în mod sesizabil, lacune, care încep chiar cu modesta elucidare a ceea ce înseamnă justiţie. Este ca şi cum ai vrea să vezi la mare distanţă fără să urci o înălţime! Pe de altă parte, discuţia despre justiţie nu este neapărat speculativă, cum se crede pripit. Discuția ar putea induce o direcţie fecundă de dezvoltare a legislaţiei. Altfel, elaborarea reglementării devine scop în sine, necontrolat de vreo valoare şi lăsat doar în seama raporturilor de forţă.
Să coborâm, însă, de pe podişul secetos al justiţiei pe terenul dreptului – legi, decrete, ordine, decizii. Înainte de orice, este de pus întrebarea simplă: ce este o lege? Spre comparaţie, avem la îndemână tradiţia modernă a detaşării normei de orice interes particular şi de autonomizare a acesteia faţă de optici partizane. Benedetto Croce, spre ilustrare, nu ezita să socotească legea drept «voinţă abstractă şi ireală (volizione astratta e ireale)», Adolf Reinach drept «stare de lucruri necesară (notwendige Sachverhalt)», Eugen Ehrlich ca «instrucţiune (Weisung) pentru tribunale», Hans Kelsen drept «schemă de interpretare», iar enumerarea poate continua (vezi temeinica antologie a lui Amedeo G.Conte…, Filosofia del diritto, Raffaelo Cortina, Milano, 2002). Dacă examinăm practica elaborării legilor şi înţelegerea de sine a celor care o fac, atunci se poate spune că în țara noastră a câştigat teren – sau nu l-a pierdut după 1989 – concepţia «instrumentalistă» asupra legii: legea ar fi instrument de promovare a intereselor celor care o adoptă şi o promulgă. Natura reglementării juridice nu mai are astfel de a face cu interesul public şi cu justiţia. De aici şi derutanta schimbare a legilor, neputinţa de a stabiliza reglementările şi, până la urmă, nesiguranța întreprinzătorilor și neîncrederea cetăţenilor. Aici este locul de origine, în fond, al «patologiilor dreptului» («constituţie fără constituţionalism», «preşedinţie africană» etc.) semnalate deja de multă vreme (vezi începutul în Douglas Greenberg…, eds., Constitutionalism and Democracy. Transitions in theContemporary World, Oxford University Press, 1993, p.74-75)
Imediat după instrumentalizarea legii, intervine o altă confuzie: legea este redusă la ceea ce a agreat guvernul în funcţiune sau legislativul. Nu este vorba doar de faptul că legea exprimă interesele acestora, nici măcar de împrejurarea că la noi legea se mai modifică după adoptare până ce ajunge tipărită în «Monitorul Oficial». Se pare că am cere prea mult dacă ne-am întreba în ce măsură proiectele legilor sunt supuse dezbaterii publice. Este vorba pur şi simplu de proasta formulare a legii, nu numai de soluţiile strâmbe pe care le dă o lege subjugată de interese particulare. Se ajunge să se creadă că legea este chiar această strâmbă soluţionare şi proastă formulare. Păzitorii autoproclamaţi ai justiţiei de azi promovează cu atât mai tenace iluzia cu cât pregătirea juridică este mai precară, iar legile nu sunt formulate de jurişti, ci de anonimi care nu răspund pentru ceva.
Unul dintre cei care au marcat în deceniile recente formarea juriştilor germani, Robert Alexy, arăta că natura normei de drept pune trei probleme: obiectul şi efectul, felul în care se stabileşte şi îndreptăţirea (Richtigkeit) sau legitimarea legii. „Aceste trei probleme definesc, ca triadă, nucleul problemei naturii dreptului“ (vezi foarte oportunul volum colectiv Winfried Brugger …, Hrsg., Rechtsphilosophie im 21 Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.16). Să revenim însă în România actuală. Se observă uşor că prima problemă se atinge, chiar dacă cu neclarităţi mari, a doua nu este complet neglijată, dar sunt mari neglijenţele în rezolvarea ei, iar a treia este cvasiignorată. De aceea, se adoptă reglementări peste reglementări (foarte probabil un record european în materie!), iar reacţia, inclusiv cea din partea juriştilor serios pregătiţi, este vagă sau lipseşte.
Nu avem rezolvarea americană cu curţile de juraţi, care să stabilească vinovăţia sau inocenţa. În Europa continentală, judecătorul este cheia, iar acesta este încredinţată doar propriei competenţe şi conştiinţe. Asumpţia este că judecătorul este un om foarte bine pregătit, maturizat de o experienţă de viaţă suficientă, care ia decizii cu cea mai mare obiectivitate posibilă omeneşte. Este de observat că, oriunde în lumea civilizată, deciziile judecătorului, asemenea deciziilor oricărei persoane cu rol public, sunt accesibile dezbaterii cetăţeneşti. La noi, mai ales în ultimul an, se promovează, dimpotrivă, cu toată stridenţa, nondiscutarea. Nu se înţelege că eventuala discutare nu înseamnă nicidecum vreo punere la vot a acelor decizii sau vreo presiune. «Linişte!» – este cuvântul de ordine, ce trădează neînţelegerea atât a complexităţii deciziilor unui judecător, cât şi a fatalei sale răspunderi în cetate. Amintesc, spre ilustrare, că, Ronald Dworkin, ilustrul jurist american, a delimitat figura «judecătorului optimal capabil de întemeiere» ca un ideal care să ajute dezbaterea publică. Sau, o altă ilustrare, curtea constituţională a Germaniei a elaborat proceduri pe care judecătorul este chemat să le folosească, încât decizia sa să fie în cea mai mare măsură dictată de datele obiective ale speţei.
Nu de mult, un jurist cunoscut, Michael Anderheiden, a descris (ibidem, p.35) ce face efectiv judecătorul şi a distins între decizie (Entscheidung) şi întemeiere (Begründung), între normă şi aplicarea ei într-un caz determinat. El a arătat cât de mare este ponderea deciziei în soluţiile judecătorului. Decizia nu este epuizată de întemeiere. Judecătorul nu este autist. Prin forţa lucrurilor, judecătorul nu are nici el cum să fie izolat de starea societăţii respective. În orice caz, însă, discuţia asupra soluţiilor din tribunale nu este, prin ea însăşi, «ingerinţă în justiţie», căci judecătorului nu i se ia nimic din atribuţii. O astfel de discuţie, însă, condusă de idealul justiţiei, ar prilejui reflecţia matură asupra unor stări de lucruri ce trebuie ajutate să se dezvolte pozitiv şi o cale de a consolida cultura juridică în societate.
Pe fundalul evocat, România oferă, din nefericire, spectacole aproape groteşti. După ce s-a compus o curte constituţională din persoane care, în mare parte, nu aveau vreo practică de judecători, s-a trecut, în 2013, la o veritabilă luptă pentru numirea procurorilor generali. În orice sistem juridic, înfăptuirea justiţiei este treaba judecătorilor. Bătălia de la vârfurile puterii politice, în jurul numirii procurorilor generali (de care depinde, cum se ştie, activitatea celorlalţi procurori), a lăsat să planeze fără răspuns întrebarea gravă dacă nu cumva în înfăptuirea justiţiei procurorii trec înaintea judecătorilor.
Iar această întrebare atrage una mai cuprinzătoare, la fel de gravă: ce fac juriştii? Legile le fac în bună măsură alţii, iar aplicarea legilor este, cum s-a văzut, sub comanda politicienilor, în sensul arătat. Si totuşi, juriştilor le revine rolul covârşitor în asigurarea justiţiei, la noi ca oriunde. Joachim Lege, un alt eminent jurist de astăzi, a argumentat convingător (ibidem, p.207-232) că juriştii ar trebui să iasă la rampă şi să pledeze pentru îngrădirea oricărui abuz, din partea oricărei forţe (auctoritas non potestas facit legem). În definitiv, juriştii sunt cei care au în competenţă şi în răspundere profesională, civică şi morală, realitatea dreptului şi a justiţiei, care rămâne terenul pe care are loc obiectivarea principală a raţiunii în societate. Ei ar putea să readucă justiţia în centrul discuţiei şi să arate, de pildă, că sunt principii constituţionale care nu ar trebui luate doar ca simple norme de drept (cum a arătat concludent foarte învățatul Ernst-Wolfgang Bockenforde), iar dreptul, în întregime, este o prestaţie care ne etalează nivelul de civilizaţie.
Se cuvine , în orice caz, ca, măcar din când în când, să revizităm prevederile juridice de bază privind soarta omului, căci faptele care ne obligă se înmulţesc vizibil în jurul nostru. Am în vedere, ca reper juridic, instructiva discuţie care a avut loc în Germania şi care l-a adus din nou în prim plan pe unul dintre cei care au exercitat funcţia de președinte al curţii constituţionale a acestei ţări. Este vorba despre Ernst-Wolfgang Böckenförde, care a dat anterior un volum impresionant ( Recht, Staat, Freiheit, 1967), cu observaţii originale privind condiţiile democraţiei astăzi. Despre ce este vorba?
În 1958, Günter Dürig a publicat vestitul său comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei, care consacra „demnitatea umană” ca principiu constitutiv al noului stat german. După tragediile războiului şi catastrofa din 1945, renumitul jurist era însetat să aşeze demnitatea umană (Menschenwürde) cel mai sus în scara valorilor. El a mers până acolo încât a considerat că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului stau pe suportul respectării demnităţii umane. Statul a fost conceput, în acest comentariu, care a dat linia directoare pentru interpretările juridice şi rezoluţiile tribunalelor, drept garant al demnităţii umane. Aceasta, demnitatea umană, era socotită a fi „principiul constituţional suprem al tuturor drepturilor obiective”. Mai mult, autorul comentariului îşi asuma, în interpretarea demnităţii umane, tradiţia majoră a umanismului european: fiecare om este socotit om în virtutea înzestrării sale spirituale şi a capacităţii proprii de a marca prezenţa sa în lume. În sfârşit, având în vedere cazuistica afectării demnităţii umane, cunoscutul jurist a căutat să specifice cât se poate de mult, în sens juridic, garantarea constituţională a demnităţii umane.
În mod simptomatic, în 2003, Mathias Herdegen a dat un nou comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei. Acest al doilea comentariu operează cel puţin trei cezuri: el socoteşte demnitatea umană numai ca o normă constituţională, o rupe de rădăcinile ei în spiritualitatea cu care este înzestrat omul şi înlătură „neliniştea etică (ethische Unruhe)” pe care predecesorul său a căutat în mod intenţionat să o instaleze în interpretarea juridică a demnităţii umane şi în practica justiţiei.
Că demnitatea umană este principiul constituțional sau numai normă nu constituie o alternativă oarecare, căci include alegerea între societățile în care vrem să trăim. Una este societatea în care fiecare este tratat ca ființă cu înzestrări aparte (sensibilitate, capacitate de evaluare, rațiune, responsabilitate de sine, etc.) și alta este societatea în care se exercită drepturi și obligații înscrise în legi, fără altceva. Nu este vorba de a contrapune demnitatea umană și drepturile, ci de a le corela astfel încît demnitatea umană să însuflețească în mod continuu exercitatea drepturilor și libertăților. S-a dovedit mereu în istoria modernă – iar România actuală reconfirmă situația – că exercitarea drepturilor și obligațiilor nu împiedică încercările răspîndite de umilire a persoanelor și violența instituționalizată față de ele. De aceea, au dreptate cei care (începînd cu John Warwick Montgomery, Human Rights and Human Dignity, Probe Books, London, 1986, p. 186, 206) au atras atenția asupra superiorității unei derivări a drepturilor omului din principiul juridic al demnității umane față de simpla, dar foarte importanta proclamare a drepturilor, cu prețul, însă, al reducerii demnității umane la statura de normă. Este elocvent faptul că, mai nou, unii juriști de înaltă calificare (vezi Kurt Seelmann, Respekt als Rechtspflicht?, în Winfried Brugger, op.cit, p.436) caută pe bună dreptate să facă loc printre drepturi „dreptului la respect”, care nu înseamnă numai respectarea „libertății”, ci și a „integrității” persoanei.
Ernst-Wolfgang Böckenförde, juristul de referinţă universală al ultimelor decenii, a sesizat cu acuitate schimbarea de scenă juridică, care s-a petrecut de la Dürig la Herdegen şi nu a ezitat să reacţioneze. El a luat în seamă întreaga complexitate a problemei, inclusiv şansa unei noi generaţii de jurişti de a privi într-un fel nou valorile dreptului. Din această generaţie face parte şi ministrul justiţiei, Brigitte Zypries. Împotriva cezurilor care modifică scena juridică, însă, autorul ediţiei lărgite a extraordinarei cărţi Recht, Staat, Freiheit (Surkamp, Frankfurt am Main, 2003) a arătat că şi în domeniul dreptului avem de a face cu o seamă de „concepte deschise (offene Begriffe)” – concepte care îşi păstrează un nucleu ferm chiar în cursul schimbărilor istoriei. Iar de acest nucleu ferm ţine, în cazul demnităţii umane, ascendenţa acesteia în tradiţia majoră a umanismului european, caracterul de principiu al acestei valori şi „neliniştea etică” pe care ea o aduce cu sine în sistemul juridic (p.408-419).
Dreptul fiind, cel puţin în fundamentele sale, universal, ne putem permite întrebarea: nu ar fi cazul ca şi în România să interogăm principiile şi valorile constituţionale şi să facem din ele repere ale rezoluţiilor? Nu ar fi oare nevoie ca juriştii să intervină? Ne amintim, spre ilustrare, că în Constituţia actuală a României, la articolul 1(3), demnitatea omului este situată printre „valorile supreme”, alături de „drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic”. Evident, în legea fundamentală românească statutul demnităţii omului este insuficient explicitat şi accentuat și rămîne fundamental ambiguu. Este adevărat că, la articolul 20(1), se face trimitere la Declaration universelle des droits de l’homme, în care se vorbeşte despre „dignite inerente a tous les membres de la famille humaine”. Este oare de ajuns? Nu s-ar impune o dezbatere publică?
Suntem obligaţi să ne punem asemenea întrebări (ceea ce, de altfel, voi şi face în câteva intervenţii ulterioare) şi să le tratăm cu precizia necesară abordării juridice, și, desigur, cu viziuni cultivate şi sincronizate. În definitiv, starea de confuzie din societatea noastră de astăzi şi sărăcia de performanţe nu pot fi despărţite de cultura drepturilor, de interpretările şi de rezoluţiile juridice. Cât drept lămurit şi respectat, atâta civilizaţie se adună, în fapt, într-o societate.
(Articol apărut în Cotidianul, 01.08.2013)