Mulți oamenii din zilele noastre sunt încurajați de acumulările pozitive din lume. Unii dintre ei, cu gândul la sporirea vertiginoasă a cunoștințelor, spun încrezători că am intrat în „societatea cunoașterii“ și putem fi optimiști, căci vor fi soluții la probleme. Destul de repede, ei au trebuit să admită că este nevoie nu doar de cunoaștere, ci și de înțelepciune pentru a trăi convenabil și, deci, de complementul „societății înțelepciunii“. Alții, observând creșterea posibilităților de comunicație, cred, plini de speranțe, că am fi în „societatea comunicațiilor“, în care nimeni nu e singur. La fel de repede, aceștia au trebuit să accepte că unde este comunicație nu este neapărat și comunicare și că avem nevoie de încă un complement – cel al „societății comunicării“. Destul de mulți salută emergența „societății postseculare“, dar își dau seama curând că, dacă religia nu este înțeleasă la propriu și nu există o convergență a religiilor, schimbarea nu aduce de la sine pacificare și mai multă disponibilitate de a-l ajuta pe cel în necaz, ci mai degrabă conflicte.
Acumulările din jur pot fi însă straturi sub care se ascund realități deloc liniștitoare. De aceea, spirite mai perspicace au căutat să capteze mai conceptualizat – deci cu mai puțină cedare la simple impresii – ceea ce se petrece în profunzime. Peter Sloterdijk susține că pe culmile iluminismului s-a creat de fapt o “societate cinică”: David nu-l mai provoacă pe Goliat în numele iscusinței, nici zdrențărosul Diogene din Sinope pe suveranul Platon, ci Goliat îi transmite lui David “cine e sus” și “cine e jos”, iar Platon poate pretinde că adevărul nu este pentru oricine. Unul dintre ultimii diagnosticieni, dintre adepții teoriei societății, Ulrich Beck, ne spunea că am intrat în “societatea riscului”: nu se poate păși în realitate fără a păși în risc (intoxicare, otrăvire, radiere, dezinformare, înșelare). Psihiatrul George Șerban și istoricul Wolfgang Reinhardt argumentau că am intrat în “societatea minciunii”: mulți oameni s-au deprins între timp cu minciuna, iar întrebarea “care este de fapt adevărul?” se pune tot mai rar. Principalul filosof spaniol de acum, Daniel Innerarity, ne spune că am intrat într-o “societate invizibilă”: viața fiecăruia depinde de o rețea complicată de forțe ascunse ce controlează lumea. Ziarista Sarah Cayes crede că am pășit în “societatea cleptocratică”: anumite grupuri au luat sub control societățile și le manevrează în voie.
Fiecare dintre aceste diagnoze invocă fapte de netăgăduit, iar prelucrarea teoretică, chiar literară, este impresionantă. Împreună, diagnozele atestă că am intrat în societăți ce pot părea în ordine doar conformismului liricoid și ideologiilor ipocrite.
Opinia mea este că, într-adevăr, destinele afectate din jur și amplitudinea suferințelor ne obligă, moral și civic, să privim societățile și sub aspectul malformărilor, adică din punctul de vedere a ceea ce lipsește. Mai consider, însă, că fenomenul mai perceptibil și de departe mai extins decât cinismul, riscul, minciuna, dependența de forțe ascunse și de grupuri este nesiguranța. S-a intrat, mai curând, în “societatea nesigură”, în legătură cu care înfloresc celelalte “societăți” – a cinismului, a riscului, a minciunii etc.. Nesiguranța nu este neapărat cel mai profund fenomen trăit de locuitorii societăților actuale, dar este, la orice comparație, fenomenul mai ușor reperabil și mai accesibil unei soluții.
În ce constă nesiguranța? Să ne amintim cât de tulburat a fost Aristotel când, stabilind principiul noncontradicției ca bază a logicii, a întâlnit enunțurile privind viitorul lipsit de necesitate, nedeterminat, în fapt nesiguranța. Nu numai că nu se știe ce va fi mâine, dar realitatea însăși este deschisă mai multor posibilități.
Dar nu reflecția asupra nesiguranței s-a dezvoltat mai întâi, ci aceea asupra riscului. S-a trăit secole la rând cu impresia cvasigeneralității siguranței, chiar dacă în lume erau accidente, nedreptăți, eșecuri. Filosofiile și teologiile au întărit această impresie încadrând așteptările confirmate și decepțiile în scenarii justificative ale organizării lumii.
A revenit unui sociolog, cel mai important sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, să întreprindă prima cercetare sistematică a riscului. Ea merită amintită, chiar dacă se preferă uneori idei păstoase și analogii picante în locul noțiunilor riguroase, din motivul simplu că această cercetare a atras atenția asupra unei caracteristici a societăților în care trăim.
În fapt, Niklas Luhmann a observat (vezi Soziologie des Risikos, De Gruyter, Berlin, New York, 2003) că riscul devine problemă curentă a societății moderne târzii, care afectează comunitățile umane pe scară mare. El spune simplu: deciziile care se adoptă în societățile în care trăim vor să controleze viitorul, dar depind tot mai puțin de natura lucrurilor, oricum ar fi aceasta înțeleasă, și tot mai mult de “tehnicalitățile” deciziilor însele. “Tehnica și, dată odată cu ea, conștiința a ceea ce se poate au ocupat terenul naturii, iar presupunerea, ca și experiența, arată că aceasta poate proceda mult mai ușor destructiv, decât constructiv. Temerea că lucrurile ar fi strâmbe crește rapid și, odată cu ea, riscul ce ține de decizii” (p.6). Intrăm, altfel spus, în societăți rezultate din creație de sine (“autopoieză”) în baza deciziilor ce manipulează comunicațiile. Nimic nu mai este reper ferm, totul devine de fapt material de prelucrat de către cei care iau decizii, încât, pe acest fundal, va trebui să ne întrebăm: cât de normal este de acum ceea ce se socotește a fi normal?
Nu avem idee din ce limbă vine cuvântul, dar știm că reflecția despre risc a fost legată, la origini, de călătoriile pe mare, care trebuiau asigurate în prealabil. Apoi, termenul s-a aplicat cu referire la tipărituri – cel care răspândește zvonuri riscând să fie luat la rost și întrebat de unde le știe. Blaise Pascal a dat folosință metafizică termenului în celebrul său “pariu” al existenței divinității – cel care crede în Dumnezeu riscă mai puțin, căci îl așteaptă viața veșnică sau, cel puțin, o viață fără damnare, decât cel care nu crede, care se poate trezi damnat pentru vecie. Mai târziu, în economie, s-a asumat că cine nu riscă punând la bătaie resursele, nu câștigă. Aproape de noi, în modelarea obținerii profiturilor de către companii, s-a asumat că au profituri mai sigure firmele care știu să absoarbă riscurile în strategiile lor.
În efortul de a-l elucida, Niklas Luhmann a găsit trei elemente ale riscului: riscul este legat de luarea de “decizii”, mai exact de “intuiția că unele avantaje se ating numai dacă se pune ceva în joc” (p.19); riscul presupune timpul și are de a face cu viitorul; riscul poate antrena urmări nedorite, “daune” (pierderi). În ce măsură se produc daune datorită erorilor de decizie și pe cât se produc ca urmare a realității incontrolabile? Se poate discuta, dar riscul propriu-zis nu se reduce la primul caz niciodată, chiar dacă se învecinează uneori cu decizia prost informată sau inadecvată.
Niklas Luhmann era convins că riscul ține de orientarea spre viitor a societății moderne și are efecte structurale. De aceea, el vorbește cât mai puțin posibil de oamenii care își asumă riscul și de cei care-i plătesc costurile. Eu cred că nu ne putem îngădui asemenea punere în paranteze, căci cineva ia totdeauna deciziile și cineva le suportă urmările. Niklas Luhmann credea că de fapt structurile societății, în condițiile unei creșteri explozive a complexității, nu mai pot fi stăpânite și târăsc oamenii după ele. Spre deosebire de fostul meu profesor din seminariile de pregătire a doctoranzilor de la Bielefeld, aș spune că totdeauna rămâne șansa unei încercări de stăpânire a mersului lucrurilor prin implicarea persoanelor atinse de decizii în luarea deciziilor însele. Niklas Luhmann mai credea că ceea ce se numește critica culturală a societăților noastre este oricum covârșită de mecanismele unei puteri anonimizate și rămâne retorică; eu cred că această critică va trebui integrată. El credea că nimeni nu se poate sustrage integrării în sistem; eu sunt de părere că integrarea pe bază de valori este de sine stătătoare și mai poate corecta sistemul.
Știm prea bine că oamenii sunt ființe care includ anticiparea viitorului în deciziile lor curente. De aici nu rezultă că riscul ar fi realitatea primă, nemijlocită a vieții. Văd trei motive pentru aceasta: a) nesiguranța este resimțită de oameni mai direct decât riscul. Ca exemple, la noi se percepe încă puțin riscul unei destabilizări a Europei ca urmare a unor decizii discutabile, dar se trăiește nesiguranța ce se creează. Se percepe încă vag riscul deciziilor de personal eronate din administrația indigenă și al deciziilor eronate ale personalului nepregătit, dar se trăiește pe larg nesiguranța ce rezultă din toate acestea; b) orice risc este acompaniat de nesiguranță, dar nu orice nesiguranță este legată de asumarea de riscuri, căci oamenii pot fi în nesiguranță fără să întreprindă mare lucru, contemplând doar; c) riscul și nesiguranța nu se distribuie univoc, dar riscul este la început al celor care decid, iar nesiguranța îi afectează mai întâi pe ceilalți, care trăiesc efectele, și, până la urmă, pe toți.
Dacă aruncăm o privire în viața societății de astăzi, ceea ce o caracterizează tot mai larg este nesiguranța. Aceasta este trăită și dacă cinismul este atmosfera, și dacă se minte, și dacă realitățile sunt ascunse, și dacă cleptocrația triumfă. Nesiguranța a ajuns atât de mare, încât, se vede bine, mai ales în societăți timorate de ierarhii și de titluri fără acoperire, interesează prea puțin ce și cum ar putea schimba situația, ci se preferă replierea în vechi mituri sau improvizații.
Ulrich Beck observa că după ce, multă vreme, în Europa, obținerea de performanțe, precum producerea de bogăție, a acoperit conștiința riscului, în societățile actuale trăirea riscului este deasupra altor trăiri (vezi Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986, p.17). Se poate spune, cu atât mai mult, că în vreme ce, până acum, nesiguranța rămânea în subsidiarul succeselor, acum ea câștigă teren și stă în fața acțiunilor oamenilor.
Se pot da nenumărate exemple. De pildă, alegerea carierei de către un tânăr este mai plină de nesiguranță ca oricând, pe fondul destrămării muncii de odinioară prin fărâmițare, delocalizare, golire de conținut, al confuziei valorilor, al prevalenței capitalului financiar și al evoluției proprietății. Întemeierea familiei este nesigură pe fondul incertitudinilor locului de muncă, al relativismului galopant, al desfigurării relațiilor umane, al conflictului generațiilor. Cariera științifică este lovită de nesiguranțele generate de tabloul neclar al disciplinelor, de topirea granițelor cunoașterii, de concurența formelor neștiințifice de abordare a lumii, de interferențele politicii, de dependența de investiții. Cariera politică este zguduită de nesiguranțe, odată ce democrația parlamentară trece în democrația forțelor străzii, pregătirea contează mai puțin decât mediatizarea, principiile se înlocuiesc cu rețetele, rațiunea cu descurcarea, tradiția cu tradiționalitatea, în condițiile în care se proclamă mereu un nou început.
Spre a ilustra relația de astăzi dintre risc și nesiguranță, să luăm însă în seamă situația ce ar amenința țara noastră: nesustenabilitatea sistemului de salarii și pensii. Chiar dacă nu a fost discutat, riscul s-a asumat odată cu oprirea unor unității industriale, în locul convertirii lor, cu vânzarea la fier vechi, în locul punerii de condiții în fața privatizării, precum în alte țări, cu aplicarea mecanică a „terapiei de șoc”, în locul calculelor de rentabilizare, cu dramatica scădere a efectivului lucrătorilor din România. Riscul acesta s-a asumat prin deciziile cuiva, pe pariul că economia se pune în mișcare oarecum de la sine, în pofida oricăror intervenții, în condițiile libertății de inițiativă. Or, s-a dovedit că orice sistem funcționează prin decizii luate de cineva.
După asumarea riscului, în condițiile menționate, s-a lățit nesiguranța, iar, de la o vreme, aceasta s-a reprodus de la sine, într-un cadru al economiei ce nu a mai fost interogat. Adusă pe scenă de așa-zisa dreaptă din România – care în loc să pună în mișcare economia, se inspiră din măsurile anilor douăzeci – tema nesustenabilității sistemului de salarii și pensii este luată acum, de către unii, ca un dat ineluctabil al vieții. Prea puțin contează adevărul că tăierile de salarii și pensii din 2010 nu au făcut decât să agraveze situația. Economia nu s-a pus în mișcare; a rezultat doar un precar echilibru bugetar fără dezvoltare, care nu face decât să amâne scadența.
În absența unei intervenții prin decizii înțelepte, nesiguranța continuă. În loc să se conștientizeze riscul care a creat-o și să i se opună o alternativă, societatea, în continuare administrată fără pricepere, ajunge în situația în care dorința cea mai fierbinte a celor în deplinătatea vârstei este emigrarea. Riscul era legat de decizii inițiale ale celor care au angajat măsurile sau lipsa de măsuri economice; nesiguranța este trăită de ceilalți și, până la urmă, de toți, și devine pericol.
Să luăm un alt exemplu, cel al democrației din România. La începutul anilor nouăzeci, partidele de atunci au instalat Constituția cu pași salutari: pluralism politic, economie de piață, drepturi și libertăți inalienabile, parlamentarism democratic, stat de drept. Dar și cu posibilități de abuz. Destul să ne gândim la numirea primului ministru, care în democrații este chestiune de vot la urne al cetățenilor, la noi devenind, prin răstălmăcire, chestiune de capriciu, care a și dus la desemnări evident sub nivelul importanței funcției.
Ceea ce este mai grav, însă, este că s-a angajat, în plus, riscul de a nu mai respecta nici măcar Constituția. Am aici în vedere două fapte ce au marcat legislația. Nu s-a înțeles că una este răsturnarea unei dictaturi și alta este construcția democratică și că cine folosește mijloacele demantelării unei societăți pentru a crea o democrație nu are cum să ajungă departe. Democrația nu se poate crea decât cu mijloace democratice. Nu s-a înțeles, apoi, că suprafața numirilor unipersonale în funcții executive (miniștri, consilieri, adjuncți etc.) nu are voie să o depășească pe cea a alegerilor, iar dacă se petrece aceasta, democrația este pusă în pericol. Asistăm și astăzi la un adevărat sport al numirilor: primul ministru își numește miniștrii, de regulă cu omagiul comisiilor parlamentare, fiecare funcție își numește consilieri și șefi de cabinet, rectorii își numesc decanii, în vreme ce corpul electoral de la nivelul respectiv devine dependent de cei numiți. Se crede că desemnările unipersonale (sub deviza, ce se atribuie în mod fals democrației, “fiecare își face echipa!”) sunt normale, când, în fapt, ele înlocuiesc democrația. Parlamentarul, cu atât mai puțin cetățeanul, nu numai că nu-i mai controlează pe cei numiți, dar devine, cum arată nenumărate exemple din jur, supusul lor. Altfel spus, desemnările au ajuns, la noi, să surclaseze alegerile democratice. Nu mai vorbim de faptul că cei desemnați sunt de obicei și mai nepregătiți decât cei care ajung să îi desemneze!
În locul unei dezbateri care să valorifice opiniile cetățenilor, avem astfel, cum se vede, controversa superficială dacă la alegeri sunt necesare un tur sau mai multe tururi, fără a pune întrebarea dacă alegătorul decide efectiv în vreun fel. Este clar că cetățeanul nu decide mai mult, oricâte tururi ar fi, câtă vreme deznodământul depinde fatal de aranjamente între simpli activiști!
Cu cele două neînțelegeri, democrația trece pe nesimțite în autoritarism și nu are cum să aducă rezolvări și, desigur, siguranță. Nu este vorba nici măcar de autoritarism luminat, căci lipsa de pregătire a decidenților face să nu se pună în joc vreun program sau proiect, aceasta din motivul simplu că nu se lucrează cu pricepere la vreunul. Nesiguranța s-a lățit, iar acum se reproduce singură și ne mirăm de anvergura a ceea ce lipsește, a nemulțumirii și a dorinței de emigrare.
Astfel, se vede bine, pe două exemple, cum «tehnicalitățile » au înlocuit vederile naturale asupra economiei, respectiv democrației. Cum ar arăta naturalețea?
Nimeni nu a abordat mai precis în ultimele decenii chestiunea libertății și dreptății sub aspect juridic decât Ronald Dworkin. Celebrul profesor de drept (vezi Souverein Virtue, Harvard University Press, 2000) a infirmat pretinsa antinomie dintre libertate și dreptate, care mai este calul de bătaie al unor propagandiști ce vor să acrediteze convingerea că o democrație de castă și o dreptate strâmbă ar fi inevitabile. El a arătat – ceea ce ne interesează aici – că inegalitățile nu fac casă bună cu democrația și trebuie reduse. Dar discuția este nesfârșită și poate aluneca în egalitarisme și elitisme, deopotrivă de reprobabile, dacă nu se ia în seamă un fapt aparent simplu: nu putem spera la libertate și la egalitate, orice criterii punem în joc, dacă nu facem astfel încât fiecare cetățean să fie implicat în evaluarea situației lui și a situației generale, adică fără să-și poată spune și valorifica părerea. Numai o democrație ce-i lasă cuvântul fiecăruia, în orice moment al vieții, și respectă ceea ce acesta spune poate spera să fie veritabilă.
Nimeni nu a dedicat în deceniile recente reflecții precise asupra a ceea ce înseamnă justiția sub aspectul formulării legii înseși, precum Michael J. Sandel. Cunoscutul profesor de drept al guvernării a arătat (vezi Justice. What’s the Right Thing to Do?, Penguin Books, London, New York, 2009) că, în pofida mentalității marketiste, care privește legile ca reguli indiferente față de ceea ce se petrece în jur, o societate devine justă numai dacă legea nu rămâne neutră în raport cu aspirația la un anumit fel de viață. “A gândi asupra justiției pare să nu fie posibil fără să ne gândim la cel mai bun fel de a trăi” (p.10). Acest fel de a trăi este concret, trăit clipă de clipă de om.
Iar dacă fiecare cetățean este implicat continuu în a-și spune părerea despre ceea ce este în jur și dacă justiția privește felul în care persoana trăiește, atunci se poate avea încredere în acea integrare în societate prin valori care este capabilă să corecteze sistemul când acesta o ia razna și, la nevoie, îl schimbă.