Scrierea istoriei. Provocarea “Caietelor negre” ale lui Martin Heidegger

Scrierea istoriei. Provocarea “Caietelor negre” ale lui Martin Heidegger

(Conferință susținută la Arad, în 13 mai 2019)

                                                              Prof.dr.  Andrei Marga

       Cultura în care trăim este una a configurării propriei vieți prin raportare la ce știm sau măcar credem cu privire la ceea ce a fost. De aici și interesul pentru istorie. 

       Nu este sigur niciodată că oamenii învață din istorie, după cum nu este sigur nici că nu învață vreodată. Învățarea din experiențele trecutului este o eventualitate. 

       Raportarea la istorie se reazemă în cele din urmă pe scrierea istoriei. Cum este scrisă istoria așa se și trăiește. Scrisul istoric și felul în care se trăiește sunt legate lăuntric. Place sau nu, depindem în însăși calitatea vieții noastre de maniera în care se reconstituie faptele trecutului și, în fond, de adevărul reconstituirii. 

       Între crizele care pot afecta o cultură astăzi se află și criza conștiinței istorice, ce trimite în cele din urmă nu atât la predarea disciplinei istoria în sistemele de învățământ, cum se crede superficial, cât la lacunele scrierii istoriei.

        Vreau ca în conferința pe care am onoarea să o prezint în fața publicului din Arad – în baza unei invitații care mă onorează și pentru care aduc mulțumirile mele sincere – să semnalez succint feluri de a scrie istoria, legătura istoriei cu formarea democratică și cu proiectele din societate (1), să examinez dubla provocare care ne vine dinspre un gânditor de referință, care este Martin Heidegger, privind redarea istoriei și istoria ultimului secol (2), să indic particularitățile gînditorului și ale operei sale finale Caietele negre (2014) (3-5), să pun în lumină “corectitudinea politică” a lui Heidegger și să evoc ce pretinde Heidegger istoricului (6) și apoi fractura din celebrului filosof între pretențiile față de istoric și scrierea proprie a istoriei (7). Examinez ca exemple, abordarea de către Heidegger a creștinismului (8), a culturii germane în relație cu componenta ei organică, care rămâne contribuția evreiască (9), imaginea sa simplificată despre viitor (10), rolul universității în relansarea Europei (11), neînțelegerea istoriei postbelice a Europei (12). Închei subliniind actualitatea  formulei “a gândi cu Heidegger împotriva lui Heidegger” și impactul Caietelor negre în Europa actuală. Scopul meu este să informez și să analizez pentru o adecvată înțelegere a lumii în care trăim, a provocărilor ei și a riscurilor ce se creează.

                                                        1.

       Deja Hegel a delimitat multiple feluri de a scrie istoria. El a vorbit de „istoria nemijlocită”, adică relatarea evenimentelor cu care istoricul este contemporan,  de „istoria reflectată”, ce presupune reconstituiri, și de „istoria filosofică”, ce constă în „cuprinderea istoriei în perspectiva gândirii ei” (Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei, București, 1968, p.12). A doua are mai multe specii: „istoria generală”, sau abordarea evenimentelor cu o optică proprie autorului, „istoria pragmatică”, sau abordarea din optica unor interese ale vieții din jurul acestuia, „istoria critică”, sau istoria ce presupune o critică a izvoarelor însăși, și „istoria conceptuală”, sau istoria oarecum monografică călăuzită de un concept extras din faptele istorice însele. Culminația profesională a diverselor feluri de a scrie istoria este la Hegel „istoria filosofică” –  adică redarea istoriei într-o viziune. A rămas însă mereu neclară până unde viziunea nu este o carcasă rigidă pentru fapte și de unde faptele pot revizui viziunea. 

       Putem privi, însă, lucrurile și altfel. Nu cu mulți ani în urmă Tony Judt (vezi Tony Judt with Timothy Snyder, Thinking Twentieh Century, Vintage Books, London, 2013) privea scrierea istoriei din punctul de vedere al formării nu de cetățeni conformiști sau manipulabili, ci de „cetățeni informați” (p.265). Istoricul american a configurat scrierea istoriei în „interesul comun (common interest)” al oamenilor ca „cetățeni deplini”. El a reproșat, între altele, scrierii recente a istoriei din România faptul că exprimă în forme populare un conținut nedemocratic. 

      Sunt de părere că legătura dintre scrierea istoriei și cetățenia democratică se lasă adusă la întrebări simple. Se captează  în scrisul istoric întregul situațiilor tratate? Se iau în seamă faptele sau acestea sunt selectate arbitrar?  Se reconstituie fapte sau se rămâne la impresii despre evenimente? Se rămâne la cursul evenimentelor sau se alunecă în efuziuni? Se redă istoria ce se poate proba sau se fac doar sugestii? Se motivează interpretarea sau se face doar propagandă? 

     Să aruncăm o privire în actuala scriere a istoriei de la noi. Spus direct, după ce România a fost dominată de „scrierea explicit ideologică a istoriei”, tipică anilor cincizeci,  începând cu 1964 s-a trecut la o scriere mai îngrijită de fapte, în vreme ce viziunea „internaționalistă” a cedat preponderența uneia „patriotice”. Dar ambele viziuni s-au caracterizat prin selecții și reconstituiri ale faptelor prin prisma „partidului”, respectiv a „națiunii biruitoare”. Nu mai insist asupra faptului că și într-o variantă și în alta s-a rămas la reconstituiri lacunare și interpretări locale. 

       Știm, din lecturile generațiilor noastre, că istorici precum David Prodan sau Stefan Pascu au dat argumentații care i-au dus la o istorie ce ținea de angajamentul lor față de țară, așa cum l-au înțeles, dar au stat în arhive. Ei au reprezentat o „istorie patriotică” cu asincronii de metodologie, dar cu reconstituiri de fapte ce nu pot fi ocolite. Azi, explorându-se prea puțin arhivele și lipsind vizibil o concepție evoluată asupra societății, istoria se scrie feluri chestionabile. 

       Unii o scriu liricoid, poate „lăutărește”, cum îmi spune cineva, asumând fapte cunoscute într-o litanie cu accente mai mult literare decât științifice. Se face iarăși istorie ca poveste, pe care deja Xenopol și Iorga o lăsaseră mult în urmă! Un romancier de prim plan era pe bună dreptate intrigat că un  istoric spunea, nu de mult, confundând planurile, că Eminescu ar fi mai bun medievist decât Nicolae Iorga! Ceea ce la generații anterioare era o „istorie patriotică”, în accepțiunea de atunci, la istorici de astăzi este o „istorie liricoidă”, care crede că patosul este cunoaștere. 

     Iar dacă, totuși, refuză „istoria liricoidă” sau „lăutărească”, unii istorici îmbrățișează „istoria comercială” – un gen situat între istorie factuală, entertainement și literatură. Acești istorici vor să fie în pas cu ludismul, care este socotit semn al modernității. Alții fac „istorie controlată de corectitudinea politică (political correctness)” a timpului actual, care se confundă de fapt cu „istoria propagandistică” dintotdeauna. Mai cu seamă deceniilor postbelice le este aplicată o asemenea istorie. Deocamdată acesta împiedică scrierea istoriei contemporane. Dar istoria, cât rămâne credincioasă sieși, nu poate respira în cămașa de forță a nici unei ideologii, nici pro ceva, nici anti. 

         Este nevoie perceptibilă, și în România de azi,  dacă este vorba să evoluăm spre o societate democratică și prosperă, de altă scriere a istoriei – alta decât „istoria liricoidă”, decât „istoria comercială” sau „istoria  propagandistică”, ce domină împreună scena actuală. Este vorba de revenirea la „istoria istorie”. Adică istorie bazată pe exploatarea fără resturi a vestigiilor și arhivelor în subiectul tratat, pe folosirea adecvată a metodologiilor, pe cunoașterea a ceea ce înseamnă societatea și a interacțiunilor din societatea umană. 

      Mai trebuie observat că științele sociale au înregistrat  în vremuri mai noi „cotituri” importante. S-au produs „cotitura lingvistică”, „cotitura analitică”, „cotitura tehnologică”, „cotitura hermeneutică”, „cotitura comunicativă”, „cotitura antropologică” – care au adus în relief noi continente de explorat atunci când se vrea explicarea faptelor ce au avut loc (o grevă generală, o revoltă, o reformă, o revoluție, un război etc.). Mai este de învățat din aceste cotituri. 

      Trăim într-o lume care a schimbat nu doar scena istoriei, ci și ponderea diverselor ei motoare. De aceea, tot ca un exemplu, medievistul Harald Zimmermann (Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996, pp.1-22) sublinia pe bună dreptate nevoia de a se urca la „istoria calitativă”. Este vorba de istoria realizărilor exemplare în materie de instituții, descoperiri și creații, nivel de viață, interacțiuni cu lumea. 

     Scrierea istoriei este dependentă de proiecte de schimbare asumate de epocă, societate, grupul de care ține istoricul. Bunăoară, contemporanistul Andreas Wirsching (Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015) atrage astăzi atenția că ar trebui ieșit din interpretarea simplistă după care organizarea actuală a Europei ar fi ultima. Pe de o parte, “integrarea în forma tradițională, ca proiect specific vest-european al epocii postbelice, și-a încheiat istoria. …În același timp, marile narațiuni despre integrarea Europei – începând cu Phoenix-ul european renăscut din cenușă – s-au învechit. Noile state membre din Răsăritul Europei Centrale aduc cu ele o cu totul altă experiență a războiului și epocii postbelice, adesea controversată” (p.228-229).  Scrierea istoriei este astfel un proces deschis în raport cu proiectele, dar și în raport cu înaintarea explorării arhivelor și a societății însăși.

       Orice scriere a istoriei se face în lumina unei filosofii mai mult sau mai puțin organizate. Mai nou geopolitica inspiră reconstituiri istorice în diferite țări. În orice caz, calibrul filosofiei cu care operează istoricul condiționează valoarea travaliului său. Unde stăpânirea filosofiei este precară scrisul istoric este sărac și nu contează.

     Cât de importante sunt prerechizitele filosofice în scrierea istoriei a dovedit cea mai profundă controversă recentă a istoricilor. Ea a avut loc în Germania anilor optzeci (“Historikerstreit”. Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der nationalsozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, 1987), în care s-au confruntat feluri diferite de a scrie istoria celui de al doilea război mondial. S-au confruntat atunci direct „scrierea revizionistă” a istoriei, care pune tragediile războiului mondial în seama istoriei conflictuale a modernității (Nolte) și apelează la o filosofie neoromantică, și scrierea ce și-a asumat până la capăt elucidarea și stabilirea răspunderii pentru fapte exact stabilite (Broszat, Mommsen) și pune în lucru un raționalism discursiv. 

                                                       2.

              Să privim, însă, lucrurile și sub un aspect prea puțin frecventat de către istorici și de către filosofi. Aceasta deoarece la noi filosofia este ruptă de interogarea felului de a scrie istoria, iar disciplina istoriografiei a rămas la stadiul de comentarii sărace. 

              Este, ca să intru direct în subiect, misiunea filosofilor de anvergură să vadă mai profund istoria și, la nevoie, să propună schimbări în felurile de a scrie istoria. Și vederile și propunerile lor rămân de pus la probă pe terenul cercetării istorice, dar până una alta ele fasonează scrisul istoric și ne confruntăm cu ele. În definitiv, scrierea “revisionistă” a istoriei, îmbrățișată și la noi cu vehemență de persoane fără cultură istorică și filosofică, își are orginea în concepția unui filosof!

        Să o spunem fără ocolișuri: astăzi, odată cu cutremurul  produs de întinsul opus postum al lui Heidegger, publicat după 2014 (vezi Andrei Marga, Un cutremur în filosofie: “Caietele negre” ale lui Heidegger, Editura Revers, Craiova, 2019), se pune în discuție întregul mod de a concepe lumea și, de asemenea, raportarea la trecut, la present și la viitor a oamenilor. Se chestionează cu aplomb fără precedent scrisul istoric relativ la evoluția modernității europene, semnificația științelor, importanța creștinismului, rolul universal al evreilor, rolul istoric al Americii, istoria ultimului secol. Cu Caietele negre (Viitorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2014-2018) ne aflăm foarte probabil în fața celei mai radicale provocări pe terenul scrierii istoriei europene apărută după al doilea război mondial. În scrisul istoric postbelic angajarea la un moment dat a unor noi metanarativi – “asumarea Auschwiz-ului”, “decolonizarea”, “dezvoltarea”, “globalizarea”, “prăbușirea socialismului răsăritean și emergența SUA ca supraputere hegemonică”, “emergența Chinei ca supraputere” – au fost praguri. Scrierea istoriei nu a putut face abstracție de ele. La aceste praguri se adaugă acum un cutremur de natura interpretării istoriei, adus de opusul inedit al unui filosof care începe să-i concureze pe gânditorii cu cel mai larg impact de la Hegel încoace.

                                                       3. 

      Ce sunt Caietele negre? Din capul locului trebuie spus că această scriere neobișnuită – se pare cea mai întinsă scriere filosofică elaborată vreodată – este datorată unei personalități greu de încadrat în clasificări uzuale.

      Pe de o parte, Heidegger a fost de părere că nu participarea persoanei la jocurile lumii din jur este dezirabilă, căci nu iese mare lucru, ci plasarea celui care se simte în stare deasupra realității, pentru a o schimba radical. În acest sens, în 1933 el a salutat „revoluția națională” pe care Hitler o anunța – o saluta, știm acum tot mai bine, pentru a încerca să se așeze el însuși în fruntea ei. „Filosoful avea o imagine despre <germani> cu care voia să impresioneze și convingă național-socialiștii. Cine, dacă nu filosoful, știa spre ce duce revoluția. El voia să acționeze, de fapt sceptic, dar vehement”, cum ne spune cel mai bun cunoscător actual (Peter Trawny, Heidegger Fragmente. Eine philosophische Biographie, S.Fischer, Frankfurt am Main, 2018, p.268), devenit monograful informat la zi al lui Heidegger. 

     Pe de altă parte, Heidegger, care a acuzat de la început exaltarea subiectivității în cultura modernă, a crezut că depășește „subiectivismul gândirii europene”, angajându-se total, cu o subiectivitate fără egal. „Intrarea pe scenă a gânditorului Martin Heidegger era asumată drept cea a primului gânditor al istoriei filosofiei; nu simplu gânditor, ci prințul-gânditor, nu primus inter pares, ci un unic, un solist și solitar, un profet din jocul incomparabil al misterelor”(p.93). Heidegger se lua pe sine, de la înălțimea prestigiului definitiv, deja obținut prin Sein und Zeit (1927) și scrierile ce au urmat, ca măsură a lucrurilor. 

      De pe asemenea platformă el s-a angajat în 1933 explicit în susținerea lui Hitler, aspirând să fie „der Führer des Führers”. Nici mai mult, nici mai puțin! El s-a manifestat  perseverent în promovarea vederilor național-socialismului și a plătit cotizația la partid până la înfrângerea hitlerismului, în mai 1945. 

      Astăzi, după publicarea Caietelor negre, este dincoace de orice îndoială că Heidegger nu a intrat nici accidental, nici ca un naiv și nici în treacăt în mișcarea nazistă. El s-a manifestat ca o personalitate convinsă de Hitler, care a crezut că poate imprima pecetea proprie mișcării conduse de acesta. Nu știm încă până unde a mers acordul lui Heidegger cu deciziile Führer-ului; nu l-a contrazis, nu a făcut icoană din el, chiar dacă după război i-a reproșat că s-a aventurat și a adus dezastre. Relația lui Heidegger cu mișcarea nazistă nu se lasă preluată în tipologia consacrată a raporturilor intelectualilor cu politica – naivul, profitorul, oportunistul, habotnicul. Heidegger a fost, evident, altceva – în intenția sa, vizionarul.

 Se știe că, în urma capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste, din 9 mai 1945, aliații au decis scoaterea din universități a celor care au mobilizat publicul în favoarea lui Hitler. Faptul că Heidegger a pierdut în lupta cu Alfred Rosenberg pentru influențarea vederilor Führer-ului l-a scutit de eșafodul procesului de la Nürnberg. La intervenția unor admiratori francezi, celebrul filosof a fost scutit de a compărea într-un tribunal ce-i judeca pe cei care au justificat nazismul. Heidegger a fost scos de la catedră, împreună cu alți profesori, ca urmare a susținerii lui Hitler. Într-un moment de nemulțumire, în contextul pensionării forțate, Heidegger a mărturisit asistenților săi că „la un moment dat va da drumul pisicii din sac”. Probabil, se referea la Caietele negre!

 Inițiativele lui Heidegger nu s-au oprit la scrierea Caietelor negre, începută în jurul lui 1930. La începutul anilor șaptezeci, filosoful a orientat el însuși ediția operelor sale complete, acum mult citata Gesamtausgabe. Intenția sa, după ani de izolare forțată de viața publică, nu era un secret. Heidegger avea la activ succesul mondial al lucrării Ființă și timp și a altor scrieri și voia să aducă opera sa în avanscena culturii lumii. 

     Având ascendență în orientarea imprimată de autor, ediția Gesamtaugabe, trebuie spus, nu este o ediție critică, explicativă măcar, cum se face de obicei cu operele trecutului. Heidegger nu ar fi acceptat. El a cerut, însă, ca în ultimele volume din Gesamtausgabe să se publice Caietele negre. 

Caietele negre sunt o carte elaborată pe parcursul a peste patruzeci de ani – o carte, trebuie accentuat, scrisă rând de rând și structurată de Heidegger. Nu este o carte compusă ulterior, de alții, cum s-au petrecut lucrurile la Nietzsche, cu Voința de putere. Caracterul opusului este cu totul altul. Caietele negre sunt un manuscris de cam patru mii de pagini, pregătit de autor pentru publicare, în care Heidegger revendică explicit reprezentarea viziunii național-socialismului.

    Manuscrisul Caietelor negre a fost depus de Heidegger în arhiva culturii germane de la Marbach. Unele fragmente s-au scurs, în pofida interdicției de publicare, la membrii „Societății Heidegger”, în presă și la cunoștința publicului. Șocul nu a fost oarecare! Chiar președintele Societății a demisionat imediat. În întreaga lume au început noi discuții despre Heidegger și s-au produs delimitări. Așa stând lucrurile, amânarea publicării până la încheierea ediției Gesamtaugabe, care ajunsese la volumul 93 și părea să atingă 101 volume,  nu mai avea rost.

 Legatarul lăsământului, un fiu al lui Heidegger,  a decis, în aceste condiții, să se publice fără amânare Caietele negre, înainte ca ediția Gesamtaugabe să ajungă la final. Ca urmare, Caietele negre se pun la dispoziția cititorilor, în premieră, odată cu volumele GA de la 94 -97, deja aflate în librării, urmând să continue cu volumele 98, încheiat de curând, și cu volumele 99- 102 din ediția Gesamtausgabe.

Heidegger însuși a pus reflecțiile sale, consemnate în caiete de note învelite în mușama neagră, sub titlul Schwarze Hefte.  El  și-a ordonat reflecțiile sale cronologic și numerotându-le, aidoma lui Nietzsche. Trei volume de caiete sunt din 1931-1941 și formează materia volumelor 94-96 din Gesamtausgabe. Volumul 97 din conține al patrulea caiet, cu însemnările din 1942-1948. Caietele de după 1948 vor ocupa volumele 98-101 din Gesamtausgabe. Nu s-a găsit deocamdată caietul prim, cel din 1930-1931.  

    Heidegger a refuzat încadrarea reflecțiilor sale în categoriile uzuale ale scrisului. El le-a catalogat drept „gândire a istoriei ființei (seyngeschichtliches Denken)” – o categorie nouă a scriiturii, pe care vrea să o creeze. El și abordează temele nu din punctul de vedere al filosofiei, nu din acela al metafizicii, ci din  acela propriu, al accesului la „adevărul Ființei”. 

                                                4.

 În Caietele negre raportarea la evenimentele istoriei este mai explicită  mai amplă  decât oriunde în scrierile lui Heidegger. Filosoful provoacă întreaga scriere a istoriei. El scrie fără menajamente: „istoricii gândesc mai mult neistoric (ungeschichtlich), dacă cumva gândesc. Deoarece privesc totul în dezvoltare, ceea ce vrea să spună pentru ei: în succesiunea anteriorului și efectelor, ei pot reduce și trebuie să reducă totul la tot și înmormântează unicitatea esențialului, creator de istorie, în anteriorul și posteriorul ocazionalelor inevitabile. Acest de netrecut cu vederea este socotit de ei, în același timp, ca realitate istorică <vie>. Când vor să-l cuprindă în întregul lui – ceea ce se numește atunci filosofia istoriei – se cade pe <idei> după care istoria se realizează sau în psihologia constitutivă și <tipurile> de popoare și persoane. De ce istoria (Geschichte) rămâne închisă istoricului? Pentru că el nu este creator (Schaffender), ci numai un înregistrator al trecutului“ (Gesamtaugabe  volumul 94; p. 407).  Încotro ar trebui să se îndrepte atenția istoricului? Heidegger răspunde simplu: „Ceea ce este gândit cu istoria (Geschichte) în Sein und Zeit și, în trecere, în gândirea mea este proto-istoricul (vor-historische) și supra-istoricul (Über-historische). Istoria (Geschichte) își are temeiul numai în Da-sein“ (94;331). În alte cuvinte, captarea a ceea ce prilejuiește evenimentul și a semnificației acestuia în coordonate largi, ale trăirii vieți în modul uman (ale Dasein), intră în misiunea istoricului. 

   Și istoricul, rămânând, desigur, devotat identificării faptelor în masa vestigiilor trecutului, s-ar cuveni să se ridice la o înțelegere mai înaltă a vieții. Și pentru el este adevărat că „cel mai mare pericol pentru ființa oamenilor este să nu se întrebe asupra lor înșiși înăuntrul nepunerii în chestiune a ceea ce este“ (95; 367). Abia punând suficiente întrebări, inclusiv despre noi înșine, ca oameni în mijlocul lumii, ajungem să cunoaștem trecutul. 

     Nu este, desigur, pentru prima oară când Heidegger pune la încercare scrierea istoriei. Cei care-i cunosc filosofarea, mai ales din cartea majoră care o reprezintă, Sein und  Zeit (1927), și proiectul pe care aceasta l-a anunțat, știu bine că „analitica existențială”, piesa cheie, urma să răstoarne raportul dintre „timp” și trăirea istoricității sau „temporalitate”, dintre „istorie” și „istoricitate”,  dintre Seiende și Sein, dintre Sein și Dasein (am abordat mai pe larg problema în Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București,2014, pp. 343-350). Foarte probabil că încă nici nu s-au tras consecințele de natura metodologiei scrierii istoriei din această propunere de răsturnare! Cu siguranță, o „istorie” care să derive din „istoricitate” și „temporalitate” abia urmează să fie încercată! 

    Cunoscătorii știu, de asemenea, că apelul „târziului Heidegger” la „tehnica determinată planetar” ca factor ultim al explicației a ceea ce s-a petrecut odată cu al doilea război mondial a inspirat filosofi, sociologi, dar istoricii nu au fost deocamdată entuziasmați. Este adevărat că fostul său asistent, Ernst Nolte, a dat cunoscuta interpretare istorică după care nazismul ar fi fost răspuns la bolșevism, iar ambele ar fi expresii ale suveranității tehnicismului, în lumea modernității. Această interpretare seduce, mai ales acolo unde este slabă dezbatere istorică și civică, cum se vede și în preluarea tale quale de către poeți neinformați și inși care citesc cărți de istorie pentru a-și  confirma clișee, nu pentru a cunoaște complexitatea evenimentelor. Dar istoricii cei mai importanți, din Germania, inclusiv cei sensibili la teze de genul celor heideggeriene, ca Joachim Fest, au respins-o, ca infirmată de arhive.

    Și Heidegger operează cu schema lansată de Pavel a înlocuirii istoriei din fața noastră cu altă istorie. Cea din fața noastră nu s-a consumat deplin, dar alta, cu poziționare radical diferită a omului în mijlocul evenimentelor, trebuie deja pusă în mișcare. O istorie, în orice caz, în care ființarea umană (Dasein) s-a eliberat din rețelele lumii, din reducerea la „existent (Seiende)”.

                                               5.

   Cunoscutul inspirator de mai târziu al neoconservatorilor americani, Leo Strauss, care a studiat la Heidegger, a numit filosofia acestuia „istorism radical”. Formula surprinde multe aspecte. Este clar că, înainte de orice, istoria reală este confruntată cu întrebări radicale de către Heidegger căci el voia de la început să facă față unui fenomen pe care deja Nietzsche l-a semnalat – „nihilismul”, extins odată cu înaintarea societății moderne. 

     Prin „nihilism” s-a înțeles cultivarea unei ființări umane amputate ca urmare a dezintegrării tablourilor lumii humano-socio-cosmice și a subminării valorilor ferme, ancorate în ființarea umană. Heidegger a acuzat  continuu întărirea „nihilismului” și a prelungirii sale,  „relativismul”. „Doar Nietzsche – scrie el – a văzut <situația actuală> și putea să o vadă – căci el a prevestit o alta. Cu aceasta el a creat o cu totul altă atitudine  omului – a privi spre înainte și a pretinde” (94; 49).Filosofia din Sein und Zeit își asumă să meargă pe acest drum, al unei noi atitudini, și să deschidă complet orizontul. 

     Caietele negre prelungesc efortul intrând pe terenul propriu-zis politic. Aici „nihilismul este acea atitudine fundamentală în mijlocul existentului (Seienden) care nu cunoaște nimicul și nici nu vrea să-l cunoască și ia mai curând existentul însuși și operațiunea nereținută ca operațiune pentru <adevăr>” (95; 388). Nihilismul este purtat de politici din societatea modernă. El ridică la rang de „idealuri” și „cultură” (95; 407) ceea ce este doar „accidentul” unei situații.

    Opusul postum al lui Heidegger începe cu diagnoza. „Epoca nechestionabilității (Fraglosigkeit) tuturor lucrurilor și mașinațiilor a început – scrie Heidegger. Valul <trăirilor> urcă. Filosofia – aducerea în atenție a ceea ce este mai demn de a fi întrebat (a ființei, Seyns) devine ceea ce este cel mai straniu. Și de aceea este ea cel mai mult necesară, dacă este să vină un nou început… Privind din punct de vedere istoric, începe astfel depășirea metafizicii în favoarea adevărului ființei (Seyn)” (94; 315). „Ne aflăm în fața nimicului”, dar nu-l luăm în serios, susține filosoful (94; 7). „Nebunie, încurcătură și absență a legăturii cu pământul (Bodenlosigkeit)” caracterizează „situația” în care ne aflăm  (94;7). Doar „aparență a seriozității” (94;8), într-o lume care este, pe de altă parte,  „în reconstrucție (Umbau)”(94;26) – o reconstrucție care o vizează pe ea însăși, ca lume.  

Diagnoza continuă cu un proiect. „Epoci neobișnuite, fie caracterul lor neobișnuit numai măsura decăderii, reclamă cele mai neobișnuite măsuri” (94;268). Numai abordarea radicală dă rezultate. Suntem la înălțimea situației dacă nu mai întrebăm despre ea, ci chestionăm chiar înțelegerea adevărului. „Mai întâi trebuie schimbată esența adevărului” (94;10), căci „numai cu adâncime crescândă se extinde lărgimea autentică” (94;13). „Numai germanul poate să dea poezia originară a ființei (Sein)” și  să „creeze logica” corespunzătoare (94;27). „Îl vom regăsi pe Dumnezeu abia atunci când noi nu mai pierdem lumea și existăm în puterea formării lumii”(94;31). 

Deviza nu poate fi alta decât „îm-puternicirea ființei (Die Ermächtigung des Seins)! Și numai aceasta are valabilitate. Iar aceasta nu ajustând prin  expunere de ontologie și de cele asemănătoare, ci numai prin marcare formatoare a însăși esenței ființei. Poate aceasta omul? El trebuie să o facă. Altfel el se prăbușește în indiferența sa față de ființarea umană (Dasein) – ceea ce înseamnă însă: merge și așa mai departe” (94;36); „nu revenire în Eu, ci tranziție către lume. În tranziție, în același timp, acces la ființarea umană (Dasein)” (94;48). Avem nevoie de „simplitate, esențialitate și originaritate”, încât trebuie revenit la „marele început” (94; 53), dar pentru a declanșa un „nou început”. Deocamdată „spunem prea mult legat de fărâmițarea neesențialului și spunem prea puțin cu privire la împuternicirea ființei” (94;76). „Alt început este posibil numai din cea mai lăuntrică gândire istorică, care a depășit întreaga Histoire”(94;270). „Nu reînvierea antichității – nu este nevoie de aceasta – ci reînvierea poporului nostru  și a sarcinii lui” (94;100) – este urgența istorică.

Proiectul conferă demnitate de a conduce celui care își asumă realizarea lui, căci „demnitatea de a avea puterea [vine] din măreția ființării umane – și aceasta din adevărul sarcinii sale” (94; 114). Metafizica are de trecut acum în „metapolitică”. „Metafizica ființării umane trebuie să fie adâncită conform structurii ei lăuntrice și lărgită ca metapolitică a poporului istoric” (94; 124). Aceasta pleacă de la constatarea că „temeiul cel mai adânc al stării actuale a lumii determinată occidental, a <mobilizării> a ceea ce este și a includerii întregii ființe umane în aceasta, <mobilizare> lipsită de țel, ce se raportează doar la sine, lipsită de considerație pentru altceva, vânând progres după progres – acesta este abandonul ființei – trecerea pe lângă adevărul ființei (Seyn)…” (94;339). Însuși progresul se întemeiază pe „crescânda uitare a ființei (Seyns)” și pe folosirea contabilicească (berechenbare) a naturii, încât aceasta este prinsă în chingile planificării și distrusă (94; 388). Resuscitarea adevărului ființei, la mare distanță în timp față de grecii antici, care l-au căutat prima oară, este, pentru Heidegger, sarcina metafizică și, în același timp, imperativul politic actual. 

 Proiectul și-a găsit  până și subiectul istoric: național-socialismul. „Nu vrem să construim la bază național-socialismul…., scrie Heidegger. Dar vrem să pregătim în prealabil posibilitățile mișcării și  forței ei de a imprima formă lumii și de desfășurare…”(94; 134). Este vorba de a înzestra mișcarea cu un „național-socialism-spiritual” (94;135), care poate conduce la atingerea scopului propriu-zis, dar cel mai îndepărtat, care este „măreția istorică a poporului în influențarea și fasonarea (Gestaltung) puterilor existenței” (94;136). 

  Heidegger a trăit devreme, după abia un an, decepția înlocuirii sale la Rectoratul universității și a exclamat  nemulțumit și ironic „trăiască mediocritatea și gălăgia!” (94;162). A trăit decepția din partea epocii – „o epocă în care boxerul trece ca om mare și este onorat cu distincțiile obișnuite, în care bărbăția pur corporală, în brutalitatea ei, trece ca eroism” (94;183).

 Dar Heidegger a rămas prins în  reflecția asupra alternativei „național-socialismul ca principiu al unei filosofii sau ca ceva ce trebui pus sub o filosofie ca principiu” (94;190). Se pare că nu a mai ieșit univoc din această alternativă.

În urma pierderii Rectoratului Heidegger face o critică răspicată realității. În jur îi vede mai mult pe cei care strigă (și sunt necunoscători), cei care privesc înapoi (căci îi atrage trecutul), cei de nivel mediu (care tratează cu toate părțile și evită deciziile), cei rari (care știu originea lucrurilor și acționează din ei înșiși, dar sunt înconjurați de ură și de obicei ignorați)  și cei indiferenți (care sunt cei mai mulți și se lasă cumpărați ieftin) (94;197). În universitate Heidegger nu mai vede ceva promițător în contextul în care au loc „tehnicizarea” științelor naturii și reducerea orizontului de interogare, instrumentarea politică a „științelor spiritului (Geisteswissenschaften)”, scoaterea din discuție a „științei dreptului (Rechtwissenschaft)”, transformarea medicinei în „tehnică” biologică, în vreme ce „teologia își pierde sensul” (94;199). Universitatea nu pare să mai poată fi, în starea în care se află, înainte mergătorul istoriei.

Dar Heidegger nu lasă lucrurile fără speranță și apasă pe distincția între  Histoire (să traducem în românește cu „historie”) și Geschichte (să traducem cu „istorie”), care capătă ponderea unui principiu. „Suntem – scrie el-  slăbiți, necreatori și fără curaj sau exterior imitativi ca urmare a Histoire – putem fi salvați numai prin ceea ce o contrazice în falsitatea ei – prin Geschichte – și, de aceea, trebuie să lăsăm să existe această putere ce abia începe să acționeze. Aceasta este o creație – care în Geschichte – nu doar în trecut – aduce noi sori să lumineze”(94;267). 

      Diferența este reperabilă în aceea că „istoricul contează pe corelații explicative; cel care gândește istoria caută mereu – aproape spontan – originile a ceea ce este necesar – el gândește în aparență fără corelații’ (95; 50). Este vorba, așadar, de o diferență cât se poate de precisă între cel care face Histoire și cel care se ocupă de Geschichte, care dă rezultate precise.

 Deocamdată, însă, suntem copleșiți de Histoire, care înaintează nestingherit.  Ea duce inevitabil la lichidarea Geschichte, ce „se atinge atunci când Histoire s-a instalat peste tot în ceea ce întreprinde omul și a devenit ca atare insesizabilă” (95; 64).  Media – ziarul și radio-ul – sunt astfel de instituții care fac imperceptibil faptul că ne aflăm sub dominația Histoire. Pe culmile acesteia, Histoire se asociază cu tehnica (95;421), care aduce „calculabilitatea: pe scară mare a existentului și împinge ființa în uitare. „Împlinirea ei, a Histoire, și sfârșitul ei îndelungat se ating atunci când <senzația> și <propaganda> și <psihologia> și <biografia> determină toate <interesele> și le susțin” (95; 362). 

      De acest stadiu ne apropiem cu pași repezi. „Ceea ce acum se petrece este sfârșitul istoriei (Geschichte) marelui început al omului occidental, când omul a fost chemat la păzirea ființei, pentru ca destul de curând să transforme această chemare în pretenția de a-și reprezenta existentul în lipsa de esență a mașinațiilor sale” (95;96). 

       Indiciul este concret. Omul devine un „animal istoric” – viața sa se consumă într-o luptă pentru hrănirea și menținerea vieții. „În timpuri în care omul a devenit animal istoric, el are nevoie de scribăleli (Schriftstellereien) istorice” (95; 332), în vreme ce „criteriile” de orice fel s-au pierdut cu totul. Iar peste toate, „în măsura în care privează trecutul de germeni, istoria (Histoire) aduce viitorul la dispariție; aceasta vrea să spună: istoria distruge simțul pentru ceea ce vine” (97; 483).

Primul pas de făcut pentru a contracara direcția este, după Heidegger,  „reflecție (Besinnung)” – singura care ne smulge din Histoire și ne redă Geschichte. „A deștepta reflecția, a intra în ea, a pregăti pentru ea – numai așa se face ca declinul să devină trecere spre. A trimite în spatele ei orice altceva, de dragul acestui prim: reflecția” (94; 298), este sarcina orei. Odată cu ea, cu reflecția și cu ceea ce o precede, punerea întrebărilor, mai întâi a întrebării privind „adevărul ființei”, se lansează „noul început”, după ce vechiul început, datorat grecilor antici, și-a epuizat posibilitățile.

                                             6. 

Dincoace de angajamentul politic al lui Heidegger, de reflecția sa asupra lumii, societății, filosofiei, un fapt fundamental este de recunoscut. Heidegger a intrat în mișcarea nazistă nu prin simplă atașare, căci nu vedea altă posibilitate, cum sugera chiar el uneori. El a intrat cu întreaga energie a personalității lui, sperând să joace un rol decisiv și să imprime mișcării opțiuni proprii. El a sperat să fie capul ancorat în cultură din spate și vizionar și uneori din fruntea decidenților mișcării. 

   S-a lăsat prins, însă, într-un mecanism al exercitării puterii care-i depășea priceperea și, poate, și voința, și a acceptat să demisioneze. Se știa de la început că Heidegger nu avea abilitățile să administreze o universitate ca rector. Examinatori binevoitori ai mandatului său în această funcție spun că nici o universitate din lume nu i-ar fi acceptat programul anunțat în discursul inaugural Die Selbstbehauptung der Deutschen Universität (1933). Un asemenea program nici nu este convertibil în fapte de organizare fără mari fricțiuni. El seduce nemulțumiții cu pierderea de către instituția universitară a aurei tradiționale, ca efect al modernizărilor, dar soluții precise pentru cei care vor să edifice o universitate în noile condiții, ale vieții nu oferă. Universitatea nu mai rezultă doar dintr-un proiect filosofic. 

 În urma publicării Caietelor negre discuția asupra implicării lui Heidegger în politica național-socialismului din anii treizeci ajunge la deznodământ. Este limpede că Heidegger s-a considerat filosof al mișcării și a fost până la un punct, chiar dacă opțiunile de bază ale filosofiei sale preced intrarea în mișcare și de la vreme se despart de aceasta. 

 Aici ne interesează, însă, scrierea istoriei, capitol care precedă în scrierile filosofului contiguitatea cu Hitler și poate fi privit ca ceva delimitabil, fie și legat cu ansamblul vederilor sale de atunci. Heidegger a adus obiecții la linia mondială a scrierii istoriei, care i se pare că nu prinde ființa umană în confruntarea ei cu datele inexorabile ale vieții. Întrebarea sa ardentă – este prinsă ființarea umană (Dasein) în scrierile de istorie? – este hotărâtoare pentru scrisul istoric. Dacă nu se captează viața oamenilor în concretețea ei, atunci la ce bun scrisul istoric? Întrebarea se pune și mai acut acolo unde distanța de linia principală a istoriei mondiale este mare.

   Heidegger pretindea istoricului să fie nu doar înregistrator de evenimente, ci creator. Nu avea în vedere, desigur, înlocuirea istoricilor cu poeții, chiar dacă el a pledat constant pentru valorificarea unei joncțiuni a conceptelor cu imaginația poetică. El trimitea aici la ceva esențial: capacitatea istoricului de a articula datele de care dispune în așa fel încât ființarea umană (Dasein) în evenimentele cercetate să iasă lămurită. Este o capacitate ce presupune înainte de orice cultură și viziune competitivă. Cultură metodologică, dar și cultură cuprinzătoare organizată conceptual! Apoi o seamă de distincții, începând cu cea dintre existent (Seiend) și ființă (Sein). Și această pretenție este esențială pentru scrisul istoric, dacă este ca acesta să nu fie nici simplu lirism, nici entertainement, nici propagandă și nici simplă justificare de stări, cum este scrisul istoric în mod frecvent.

                                             7.

Heidegger și-a pregătit punctul de vedere în raport cu curentele de gândire ale timpului. Nici neokantienii, cu care a studiat, nici catolicismul din care provenea, nici fenomenologia transcendentală, care i-a fost suportul, nu l-au mai satisfăcut, și a creat o nouă abordare a istoriei. El nu s-a oprit la a gândi scrierea istoriei. După ce s-a angajat energic în administrarea nazistă a universității, el a gândit în continuare istoria. El a gândit istoria și după decepția Rectoratului. Heidegger a făcut-o nu doar filosofic, ci pe teme suscitate de național-socialismul timpului, în vederile acestuia. 

Este uimitor și deloc ușor de admis cum Heidegger, în cea mai mare măsură gânditor independent, de anvergură certă, devine servitorul sub multe aspecte al național-socialismului.  „Corectitudinea politică” a regimului lui Hitler filosoful o respectă mult dincolo de conveniențe. Caietele negre atestă fractura dintre conceperea filosofică a scrierii istoriei la Heidegger, orientată spre captarea cât mai precisă a ceea ce s-a petrecut efectiv în istoria trăită, și dezlegările sale marcate limpede de vederile regimului național-socialist.

  La această orientare se adaugă ceea ce aș numi „deficitul de analiză factuală” la Heidegger. Greu de egalat în analize filosofice, filosoful rămâne neconcludent în analiza de fapte istorice. El pune în joc cu aplomb caracteristic teze pretențioase, cum se putea vedea deja în discuția despre universitate, dar dacă îi controlăm baza factuală ne dăm seama că aceasta este fragilă, ușor de contrazis. Practic și atunci când este vorba de scientizarea activităților caracteristică modernității și când este vorba de creștinism, de rolul evreilor în cultura lumii, de americanizarea lumii, de democratizarea postbelică din Europa, de aproape orice altă temă a scrierii istoriei moderne!

  Vreau să ilustrez afirmațiile de mai sus evocând câteva dintre aceste teme nu doar pentru a-l profila pe Heidegger, ceea ce ar fi un motiv cu siguranță suficient. Sunt însă teme ce țin de miezul culturii europene, dar în care în mod evident Heidegger nu are dreptate. Filosoful care a cercetat ca puțin alții istoria dă, cum vom vedea, dezlegări ce nu rezistă la examinarea factuală pe care ar putea-o face un istoric calificat. Amintesc succint teme, rezolvările date de Heidegger în Caietele negre publicate până acum (primele patru volume, Gesamelteausgabe 94-97) și eroarea istorică săvârșită de filosof în cazul fiecăreia.

                                                  8.

 Heidegger a cunoscut ca puțini alții creștinismul, scrierile ce îl reprezintă, dezbaterile interbelice dinăuntrul creștinismului. Venea dintr-o familie catolică devotată, studiase organizat teologia în mediul german al unor teologi de primă mărime și intrase în relații personale cu Rudolf Bultmann, care cunoștea ca nimeni altul atunci creștinismul. Heidegger nu numai că rupe cu fiecare – creștinismul, catolicismul, teologia, amicul său – dar a luat-o pe o direcție ce nu ține cont de istoria efectivă.

În Caietele negre atitudinea este mai mult negativă față de creștinism: „confruntarea cu creștinismul și întreaga filosofie occidentală și o clară atitudine față de ele” (94; 178-179) Heidegger le consideră printre urgențele filosofiei. El are în vedere un motiv filosofic – „creștinismul și-a pierdut de mult acea putere a originarității; el și-a făcut istorică (historisch) propria sa istorie (Geschichte)” (94; 523). Și creștinismul a cedat de fapt „abandonului ființei (Seinsverlassenheit)” și „uitării ființei (Seinsvergessenheit)” ce caracterizează istoria (Histoire). El a devenit „un ajutor în caz de necesitate, fără nici o putere a creației, căci nu cunoaște și nu admite vreo punere sub semnul întrebării, ci caută numi echilibrări și cele mai înalte consolări și dezarmări” (95; 185). Precum grecii antici, creștinismul „a ratat posibilitatea întemeierii unui adevăr originar” (95; 215), pe care a deschis-o. Dar nici mișcarea contrară creștinismului, de „afirmare a vieții” în condițiile lumii date, nu este soluția, căci nu sesizează nevoia accesului la „adevărul” ființei.

Mulți creștini, nu doar Heidegger, vorbeau în primele decenii de „criza creștinismului”, încât nu acest motiv filosofic este de discutat. Ceea ce mi se pare caracteristic este însă atacarea lui Romano Guardini de către Heidegger – simptomatică pentru concepția sa și, desigur, în particular a ceea ce s-a întâmplat și administrativ, anume pensionarea forțată a celebrului teolog de la Berlin, în 1939. 

 Puțini au avut idei salvatoare pentru Biserică și creștinism în împrejurările primelor decenii ale secolului trecut precum Romano Guardini. Cu vehemență, însă, Heidegger îi reproșează simpla reluare sub pretenții „novatoare” a ceea ce era cunoscut de la Părinții Bisericii, dar „fără vreo întrebare esențială undeva”. Aici Heidegger adaugă un motiv politic al atitudinii sale față de creștinism – anume poziția partidelor creștine din Germania hitleristă. El vorbește de „formele creștinismului modern ca manifestări efective ale lipsei de Dumnezeu (Gott-losigkeit)” (94;522) și amintește catolicismul, protestantismul german (Bekenntnisfront), Deutsche Christen. 

La Heidegger, inclusiv în Caietele negre, este o căutare a lui Dumnezeu, în care filosoful vede ieșirea efectivă din „nihilismul” epocii. El, nu aticineva, avea să declare în 1966 că „numai un Dumnezeu ne poate salva”. Heidegger este un critic al stării și reprezentării politice a creștinismului, al teologiei, nu un critic al religiei. Dar acest fapt nu trebuie să ne împiedice să recunoaștem că, cel puțin în Caietele negre, asupra creștinismului și teologiei sunt proiectate lumini nu doar dinspre motive filosofice, ci și dinspre motive politice ale momentului.

                                                    9.

După toate datele care există astăzi Heidegger, după ce a studiat la Husserl, Emil Lask și la alți profesori evrei, care au fost hotărâtori pentru pregătirea sa, a luat în brațe clișeul antisemitismului. Cum s-a petrecut faptul este reconstituit cu precizie de istorici (Theodore Kisiel, Die Zeit Heideggers, 2002) care aduc în discuție ceea ce se petrecea în provincia germană a primelor decenii. 

   Deja în scrisorile către logodnica sa (1916) Heidegger exprima impresia „evreizării” culturii și universității germane (Gertrud Heidegger, „Meine liebes Seelchen!” Briefe Martin Heideggers zu seine Frau Elfriede 1915-1970, Deutsche Verlags-Anstalt, München, 2015, p.51). Apoi (1920) se declara nemulțumit că evreii, în satele din sudul Germaniei, controlau comerțul cu carne (p.112). Inflația din 1923 i-a stârnit preocuparea pentru ceea ce se petrece în societate, iar angajarea lui în jurnalism, care a urmat, l-a pus în legătură cu politica. În acest cadru a luat startul interpretarea după care Germania are „de luptat pentru ființarea proprie (Dasein)” într-o situație străjuită de doi coloși – America capitalistă și Rusia bolșevică. 

  Criza din 1929 l-a făcut  pe Heidegger sensibil la propaganda antisemită a vremii, iar lectura Mein Kampf-ului lui Hitler, pe care o recomanda stăruitor fratelui său, l-a convins definitiv că Protocoalele Înțelepților Sionului  ar fi adevărate. De aceea, atunci când i-a spus lui Karl Jaspers că „există totuși o periculoasă conexiune internațională a evreilor” (Karl Jaspers, Philosophische Autobiographie, München, 1977, p.101) Heidegger exprima convingerea sa. Caietele negre o exprimă pe spații mari, practic pretutindeni unde se vrea explicația acelei „mașinații (Machenschaft)” universale care ar croșeta în spatele scenei și ar împiedica rezolvarea oarecum naturală a problemelor.

Caietele negre sunt pline de sesizări ale prezenței “mașinației” – acea organizare ocultă ce ar avea scopul controlării a tot ce mișcă în lume – și la fiecare ocazie evreii sunt acuzați sever. Ei ar fi cei care ar fi lansat optica „rasei” și ar întreține-o. „Evreii <trăiesc> din înzestrarea lor accentuat calculatoare deja de multă vreme după principiul rasei; de aceea, ei se opun cel mai vehement contra nelimitatei aplicări a acestuia. Instituirea apetitului (Auzucht) rasial nu vine din <viața> însăși, ci din supralicitarea vieții de către mașinație” (96; 56). 

    Heidegger merge până acolo încât derivă din însăși filosofia sa cuprinzătoare evaluări hazardate. „Întrebarea privind rolul evreimii mondiale (Weltjudentum) nu este una rasială, ci întrebarea metafizică cu privite la felul de a fi om (Menschentümlichkeit) care pur și simplu nelegat poate prelua dezrădăcinarea întregului existent din ființă ca sarcină mondială” (96; 243). Heidegger consideră că evreii nu numai că au capacitatea de a controla întreaga lume, dar o și aplică – o aplică mai ales pentru a împiedica revenirea din țesătura de relații  a existentului (Seiend) la ființă (Sein), la „adevărul” acesteia. 

Este grăitor la ce distanță se plasează Heidegger aici de Nietzsche. În vreme ce autorul Aurorelor (1881) considera că evreii, ca urmare a unor opțiuni culturale și a educației lor mai temeinice, au posibilitatea de a controla evenimentele, dar nu-i interesează aceasta, și rămân șansa de relansare a Europei, Heidegger îmbrățișează clișeele antisemitismului și intră în opoziție cu Nietzsche. 

Nu este greu de observat alura filosofică pe care Heidegger o imprimă afirmațiilor sale despre evrei, despre ceea ce al lumește „evreimea mondială”, despre rolul istoric universal al evreilor. Această alură înșală și astăzi naivii. Este în joc aici doar opinia filosofului al cărui apel de revenire la „adevărul ființei” a întâlnit exponenți ai unei culturi care au alte optici filosofice, cu alte raportări la existență? Răspunsul este negativ ca urmare a faptului că Heidegger face afirmații care se suprapun de fapt – poate a fost intenția? poate involuntar?– cu Mein Kampf-ul lui Hitler. Antisemitismul – fie el „conspirativ” (Kisiel), fie el „metafizic”, cum îl socotesc alții, fie el al „istoriei ființei”, cum transpare din Caietele negre  – avea antecedente în tinerețea lui Heidegger, dar, odată joncțiunea făcută cu național-socialismul, a intrat fără rezerve în formulele acestuia. 

Se poate discuta orice pe lume. Este stupefiant însă faptul că un filosof care a meditat, așa cum atestă Caietele negre,  mai mult decât oricine asupra istoriei, să ia fabricația care, se știe, l-a entuziasmat pe Hitler, deja la viena, anume Protocoalele Înțelepților Sionului, drept adevăruri. Nu este vorba aici doar de împrejurarea că – așa cum a dovedit fără putință de tăgadă un doctorand turc – aceste „protocoale” sunt o scriere a serviciilor secrete țariste, după un pamflet francez împotriva lui Napoleon al III-lea, menită să-i compromită pe evrei. Este vorba de faptul mai important că un filosof care se respectă nu cedează în fața unor contrafaceri, oricare ar fi fost mediatizarea lor, fără controlul propriu al susținerilor și textelor. Heidegger cedează, însă, și ia aceste contrafaceri ca  premise ale raționamentelor sale. Atât de preocupat de istoria (Geschichte) care merge la adevărul ființei, Heidegger nu mai face decât să reia teme și termeni ai propagandei național-socialiste și în tema rolului universal al evreilor și culturii lor.

                                                       10. 

      După multe date ale operei sale este limpede că Heidegger aparține curentului interbelic care a conceput pentru Germania și Europa „a treia cale” – între, atunci, capitalismul liberal al Americii, care nu integrează social, și comunismul rus, care anihilează libertățile. Heidegger nu era deloc singular. Doar că în vreme ce, un, să zicem, Richard Coudenhove-Kalergi, cunoscutul inițiator al mișcării paneuropene, vedea această cale ca una a democrației, iar unii social-democrați chiar ca una a unei democrații sociale, Heidegger o vede ca național-socialism. 

   De aici rapida, de fapt, înrolare a lui Heidegger în mișcarea condusă de Hitler, de aici disponibilitatea la cooperare cu care a salutat acțiunea acestuia. Hitler ar fi „potrivit (ver-kommen)” (97;150) situației. În 1933, tot în Caietele negre, Heidegger nota „marea experiență și norocul ce a venit prin aceea că Führerul a deșteptat o nouă realitate, care oferă gândirii noastre calea dreaptă și propulsia. Altfel, orice temeinicie ar fi rămas pierdută la sine și nu ar fi găsit decât anevoios efectul. Existența literară este la capăt” (94; 111). Din această perspectivă, el critică curente, abordări, personalități pe un spectru larg, întocmai ca propaganda național-socialismului.

      Desigur, Heidegger nu a fost insensibil la dificultăți de stabilire a direcției, resimțite în mișcarea național-socialistă a lui Hitler. Reconstituirile de arhivă au început, de altfel, să le pună în lumină, chiar în monografii parțiale consacrate filosofului. Caietele negre publicate până acum (primele patru volume, GA 94-97) aduc, însă, în plus față de ceea ce se știa, evaluarea de către Heidegger a viitorului național-socialismului. Aceasta este fundamental pozitivă și sună astfel: „din considerarea deplină a înșelării anterioare asupra esenței și puterii esențiale istorice a național-socialismului rezultă abia necesitatea aprobării lui, și aceasta din temeiuri ale gândirii. Cu aceasta este spus, în același timp, că această <mișcare> rămâne independentă de fiecare dintre formele ei contemporane și de durata acestor forme tocmai vizibile” (95; 408). 

    Vina pentru faptul că „mișcarea” este însoțită de „aprobare oarbă”  se datorează, după Heidegger,  în bună parte „intelectualilor” ei, care apără „cunoștințele (Wissen)” doar în fața celor care văd în fața ochilor numai „acțiunea”, dar nu și față de pretinsa „știință”. În fața acestor intelectuali, scria Heidegger în anii treizeci, nu sunt imediat perspective de a câștiga. De aceea, „național-socialismul nu este bolșevism, iar acesta nu este fascism – dar ambele sunt victorii făcături ale mașinației – forme uriașe de împlinire a modernității – o folosire calculată a etniilor” (96; 127).

 Heidegger a fost ironic la adresa „trecerii național-socialismului în rațional-socialism, adică la calculare și facturare a felului de a fi împreună al oamenilor în sine și unul cu altul” (96; 195). Se ajunge, în orice caz, pretutindeni, în fața „pericolului de a lua <cultura> ca simplă fațadă a tehnicii politico-mașinale” (96; 226). Aceasta controlează de fapt societatea actuală, pe fondul declinului cultural ca urmare a ignorării unor interogații mai profunde. „<Național-socialismul> și <fascismul> erau, dacă se potrivește erau, o cale ca <Europa> și <educația> ei și <spiritul> ei să fie făcute mature și disponibile pentru <comunism>. Însă – era prea devreme, căci totul era văzut numai <politic>: niciodată metafizic, ca să nu mai vorbim de  abordarea istoriei ființei” (97; 130). Heidegger considera, chiar la nivelul anilor patruzeci, că se petrece o „întinsă corupere a gândirii” (97; 135), începând cu universitățile. 

    Heidegger încheia evaluarea sa a viitorului național-socialismului din primele patru volume ale Caietelor negre (GA 94-97) cu  acuzarea întoarcerii la secolul XVII în politica europeană a „puterilor occidentale”. „Incapacitatea de gândire? întrece cu multe mii de grade lipsa de esență iresponsabilă cu care Hitler zburda în Europa” (97; 250). Heidegger considera că nihilismul își continuă cursa în Europa și după al doilea război mondial, căci lipsește dispoziția la o privire mai profundă, dincolo de abordările tehnico-științifico-politice, în realitățile în care s-a ajuns.

                                               11.

   Husserl și-a pus speranțele de salvare a Europei – pe care o vedea amenințată în anii treizeci de „barbarie” – în intelectualitatea care sesizează sensul prestațiilor umane și semnifică în mod adecvat științele, care au preluat controlul raporturilor oamenilor cu lumea. Heidegger s-a încredințat instituției universitare, iar în momentul în care a fost chemat să preia Rectoratul prestigioasei Universități din Freiburg im Breisgau a prezentat un program de racordare a activităţii universitare la național-socialism. Faimosul discurs inaugural, sub titlul Afirmarea de sine a universităţii germane (1933), nu-l amintea pe „Führer“, dar se resimte de pe urma opţiunilor nazismului. Spre ilustrare, Heidegger socotea încheiat ceasul tradiţionalei „libertăţi academice“ şi al spiritului critic al raţionalismului liberal: „Mult slăvita libertate academică este izgonită din universitatea germană; căci această libertate era neautentică, întrucât era numai negatoare. Ea a însemnat, predominant, lipsă de interes, arbitrar al intenţiilor şi înclinaţiilor, lipsă de ataşament în faptă şi perspectivă. Conceptul de libertate al studentului german este readus acum la adevărul său. Din el se dezvoltă iminent legământul şi angajamentul (Dienst) studenţimii germane“. Este vorba de „legământul faţă de comunitatea poporului“ şi de „Arbeitsdienst“; „legământul faţă de onoarea şi destinul naţiunii între alte popoare“ şi de „Wehrdienst“; „legământul faţă de sarcina spirituală a poporului german“ şi de „Wissensdiesnt“. Finalul discursului vorbeşte de „măreţia şi grandoarea acestei deschideri“ (die Herrlichkeit und Grosse dieses Aufbruch) (Martin Heidegger, Die Selbstbehauptung der deutschen Universität, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1983, p. 15, 19).

       Într-o seamă de alocuţiuni, recuperate din arhive şi reunite în 1962, Heidegger chema studenţimea la sprijinirea politicii lui Hitler. La începutul lui noiembrie 1933, într-un articol electoral publicat în ziarul studenţilor, el scria: „Să crească neîncetat în voi curajul pentru jertfă în vederea salvării esenţei şi pentru ridicarea celei mai intime forţe a poporului nostru în statul său. Führer-ul însuşi şi singur este realitatea germană actuală şi viitoare şi legea ei. Învăţaţi mereu mai profund să ştiţi: de acum se cere fiecărui lucru decizie şi oricărei acţiuni răspundere. Heil Hitler!“. La zece luni de la preluarea rectoratului Heidegger şi-a prezentat demisia, care a fost acceptată, filosoful fiind omis de la ceremonia de predare a funcţiei.

 Heidegger a considerat că universitățile pot induce o schimbare pe scară mare în viața unui popor. Cu el începe cariera acest punct de vedere asupra societăților moderne. Privind lucrurile din perspectiva istoriei scurse de atunci încoace, nu se înșela. Dacă luăm în seamă argumentația din analize recente (vezi Fareed Zakaria, The Post-American World, W.W.Norton & Company, New York, London, 2012) atunci este clar că preeminența actuală a Americii se datorează înainte de toate valorii și forței novatoare ale celor două sute de universități care stau în fața celorlalte peste trei mii de astfel de instituții.

Plecarea lui Heidegger de la Rectoratul universității, evident constrânsă, ținea foarte probabil de  conflicte de personal, care puteau invoca faptul că Heidegger făcea politică, și nu administrație. Nu știm, din datele deja scoase din arhive și devenite publice până acum, ca el să se fi ocupat de curriculum, de selecția de profesori, de elaborarea de proiecte, de finanțare, de echipare. I se impută, însă, concedierea unor profesori pe considerentul că erau apropiați de social-democrație sau fiindcă erau evrei. Între care și un premiant Nobel! Heidegger se evidenția, cum ne așteptam de la un filosof, în conceperea orientării culturale a universității și în fasonarea teoretică a disciplinelor de studiu, dar nu știm dacă se ocupa, ca rector, de altceva. 

În orice caz, plecarea din Rectorat i-a produs o mare dezamăgire. Imediat, într-un proiectat Abschiedrede (1934), el a adresat un „cuvânt camaraderesc (kameradschaftliches Wort)” în care este foarte critic. Heidegger acuză „reducerea forței de autoafirmare a universității” și face trei remarci: „forța educativă este încurcată, forța vizionară este  pipernicită, forța de formare de cunoștințe este slăbită” (94; 160). Pericolul este complicarea situației astfel încât „toate planurile și măsurile devin inadecvate”. Se face mare zgomot în condițiile scăderii nivelului intelectual!

Heidegger a folosit prilejurile pentru a se exprima critic față de universitate. „Profesorii universitari de astăzi – scria el la un moment dat – nu vor o interogare originară cu privire la un cu totul nou început, nici nu vor o privire hotărâtă în esența științei moderne, împlinirea esenței ei în întreprindere și ci aceasta lungul ei sfârșit ezitant” (94;506). El amestecă vizibil în criticile sale obiecții cu privire la creativitatea în scădere a universitarilor și la insensibilitatea în raport cu menirea lor și considerente de asumare a  politicii timpului. Eroarea pe care o concede în Discursul rectoral din 1933 este că și-a închipuit că poate realiza a unitate a instituției, dincolo de diversitatea facultăților, specializărilor și disciplinelor, prin punerea în joc „a unui alt adevăr și a unor noi decizii” , cu aparatul universitar existent. Convingerea sa era că „deciziile esențiale presupun cea mai înaltă rafinare personală (Vereinzelung) a interogării și reflecției” și nu dă rezultate transferul lor către „instanțe administrative (Anstalt)” (95;432-433). Altfel, te poți „simți bine” într-o universitate, fără ca „legitimarea”  față de comunitate să fie împlinită. 

    Și mai decis, dar și contestând că obiecțiile sale sunt de natură politică, Heidegger scrie că „eroarea din 1933 consta în aceea că nu a recunoscut  imediat cât de puțin erau pregătite forțele, cât de puțin erau adecvate istoric, cât de puțin libere puteau să fie în pofida necesarului dogmatism.  Eroarea consta în aceea că funcționarii nu au fost recunoscuți ca funcționari. Dar probabil că aceștia nici nu erau funcționari; ei nu erau pe măsura acestui rol. Ei jucau imediat  mic-burghez ca cezari fără noroc” (97; 147). 

  Heidegger spune că, în calitate de rector, el nu a avut ca scop servirea „partidului”, căci național-socialismul nu era „o organizare pentru veșnicie (eine Einrichtung für Ewigkeit)”, ci „în raport cu istoria universală (weltgeschichtlich)”, dar nu a luat în seamă faptul că „în universități și în alte locuri lucrurile se află încă în 1890” (97; 148). El era convins că viitorul îi va da dreptate, când cineva va sesiza că „în discursul rectoral din 1933 s-a făcut încercarea de a gândi anticipator acest proces al împlinirii științei în sfârșirea gândirii, de a readuce cunoștința drept cunoștință a esenței în gândire, nu de o livra lui Hitler. …Preluarea funcției a fost o eroare. Probabil chiar discursul a fost o eroare, adică nu trebuia încă ținut; căci nu trebuie vorbit despre culori celor care sunt orbi” (97; 258). Ca de fiecare dată când este vorba de o temă cu vaste implicații, Heidegger încheie cu apelul la istoria ființei, care a adus în prim plan forțele „tehnicii” și ale „mașinației”, al căror “spirit” a ajuns să colonizeze mințile.

 Nu se poate contesta că Heidegger a fost nu doar un profesor greu de egalat, cum ne spun și cei mai critici dintre studenții săi  (Marcuse, Jonas, Löwith, Arendt) , deveniți foarte mulți personalități de referință ale culturii mondiale (Leo Strauss) și decidenți la scară mondială (Morgenthau). El a fost și gânditor de cea mai mare forță al universității ca instituție în mijlocul societății. 

 Nimeni nu poate infirma cu argumente suficiente tezele lui Heidegger privind evoluția universităților spre derobare de funcții clasice, cum ar fi aceea a evaluării stării culturii și lumii și de intervenție corectoare. Nimeni nu poate contesta că el a anticipat tendințe negative în evoluția universității. 

Sunt, însă, greu de despărțit, cum voia Heidegger mai târziu, reflecțiile sale asupra universității de linia politică a național-socialismului. Filosoful însuși le-a legat adesea strâns. Nu putem reduce una la cealaltă, dar, dacă rămânem la fapte, nici nu le putem separa.

                                               12.

   Heidegger nu a fost dispus să facă până în 1948 o analiză propriu-zis historică, adică factuală și explicativă, a opțiunilor și evaluărilor lui în raport cu datele istorice efective. Cel puțin în volumele GA 94-97 nu apare astfel de dispoziție. 

   În schimb, Heidegger transpune totul în filosofia sa a lumii și istoriei. De pildă, conflictul germano-englez, care a fost la un moment dat în mijlocul celui de al doilea război mondial, și deznodământul acestuia le descrie astfel: „englezii au renunțat de trei secole la orice început al esenței. Ceea ce  ei nu mai au, germanii nu au pentru secolele următoare. Din acest gol intermediar a rezultat războiul, care nu este o luptă esențială, căci este condus spre nimicul nimicului. Acest război izbucnește din abandonul ființei de către omul modern ajuns la sfârșitul său. Orice scop care i se dă lui nu ajunge la ceea ce este esențial. Americanii iau însă starea de nimicnicie  ca promisiune a viitorului lor, căci ei topesc totul în aparența <fericirii> tuturor. În americanism  nihilismul atinge culminația” (96; 224-225).

   Evident, de la prea mare distanță Heidegger privește realitățile. Imaginea lui asupra acestora devine excesiv de simplă, iar ceea ce s-a petrecut în America el înțelege, cel puțin în Caietele negre publicate până acum (GA 94-97), cel mult în termenii în care romanticii, de la Fritz Schlegel la Goethe, înțelegeau. Sau poate în tabloul simplificator până la grotesc al Statelor Unite ale Americii din Mein Kampf-ul lui Hitler! La Heidegger, America este de la început la sfârșit nu altceva decât au descris detractorii europeni de până la Mathew Arnold (Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2017). Faptul, semnalat deja de Hegel, în a sa Filosofie a istoriei, al unei noi „aurore”, pe care Statele Unite ale Americii o reprezenta în istoria lumii, la Heidegger nu a contat.

    De aceea, Heidegger nu a mai putut da seama nu numai de implicațiile vaste ale modernizării, dar nici ale americanizării lumii, care s-a extins după al doilea război mondial, și ale democratizării pe care a prilejuit-o. Tot ceea ce a mai putut spune a fost că  „cel mai devreme în jurul anului 2300 ar putea să se revină la istorie (Geschichte)….Până atunci omul va face progrese încă nedeslușite în nimic, fără să recunoască acest spațiu al cursei sale și, adică, să îl depășească. Amintirea a ceea ce a fost și a esenței ascunse devine mereu mai tulbure și mai încurcată, <simplificată> de afară la unele propoziții și opinii orientative. Balconul istoriei devine simbol al deplinei lipse de conștiință istorică” (96; 225).

                                                      13.

     Și în cazul lui Heidegger, poate mai ales în cazul lui, fiind vorba indiscutabil de personalitatea cu cea mai solidă operă pe scena culturii care s-a angajat în mișcarea național-socialismului, s-a operat până de curând cu schema „da, este adevărat, dar angajarea aceasta este numai parțială și pasageră”. Caietele negre pun capăt acestei scheme: Heidegger și-a asumat național-socialismul, a vrut să-l reprezinte și l-a reprezentat. Nu știm cât de departe a mers, dar l-a reprezentat până la capăt. Hans Mommsen a și propus să nu se mai opereze cu prejudecata posibilității de „a măsura” cumva implicarea unui istoric sau filosof într-o mișcare și să se considere că aceia care spun că reprezintă mișcarea să fie socotiți așa cum ei doresc. Heidegger s-a pronunțat asupra acestui aspect în Caietele negre.

      Pe de altă parte, se poate acum reconstitui cu detalii noi contextul în care s-au format opțiunile concepției lui Heidegger de până la angajarea sa în mișcarea național-socialismului anilor treizeci. Acest context l-am conturat mai devreme. Rămâne, însă, la stadiul cunoștințelor actuale să fie precizat contextul de după 1933, în care Heidegger face cinci pași grei în consecințe: consideră nazismul ca „nou început” salutar al istoriei Germaniei și Europei; reconfirmă această optică în anii  victoriilor germane în exterior; ignoră dezinvolt ceea ce se făcea cu oponenții politici ai nazismului în lagărele de concentrare și ceea ce se petrecea cu evreii în lagărele de exterminare; nu este mulțumit cu mersul lucrurilor și-și asumă că nici național-socialismul nu este un „nou început”, ci doar o variantă de exercitare a puterii într-o lume dominată de tehnologia  politică, dar nu face decât să exprime nemulțumire; reacționează la politica aliaților învingători asupra nazismului și la democratizare cu reproșul că s-ar relua vechi răfuieli. 

       Nu era de așteptat ca din premisele filosofării sale Heidegger să derive vreo altă privire a democrației decât una decis critică. Democrației, scrie el în Caietele negre, „îi lipsește forța și înainte de orice chemarea esenței. Tot ceea ce se întâmplă este echilibrare – încercare de apărare și de soluționare, nici o formare pregătită și conducere; de acolo nu vine vreo hotărâre – înainte de orice nu vine aceea a reflecției esențiale asupra formei de bază inițiale a unei alte istorii a ființei” (95; 406). Dar pașii lui Heidegger se cer explicați. 

     Mai este nevoie de cercetări istorice ale acelei epoci pentru a da explicații fără resturi.  Iar aceste cercetări înaintează cu noi generații de istorici calificați (vezi Christian Geulen, Gewolt willenlos. Heideggers Schwarze Hefte als historiches Dokument , în Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Martin Heideggers “Schwarze Hefte”. Eine philosophisch-politische Debatte, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016). Oricum, însă, invocarea contextului nu este suficientă nici pentru validarea unei concepții și nici pentru infirmarea ei, dar poate contribui la înțelegerea ei. 

     Nu ar fi consult nici să privim argumentația lui Heidegger relativă la scrisul istoric doar în raport cu filosofia lui și cu atât mai puțin cu luările sale de poziție în temele menționate. Există, cum am spus, o fractură la Heidegger între, pe de o parte, proiectul de scriere a Geschichte, în detrimentul scrierii Histoire, și, pe de altă parte, incursiunile lui în câteva teme precise, dar și una între mărimea filosofului și politica la care s-a angajat. De aceea, reflecțiile filosofului despre scrierea istoriei merită să fie luate în seamă. Aceasta chiar în detrimentul orientărilor eronate pe care le alimentează. Reflecțiile acestea sunt și marea provocare, de această dată pozitivă pe care Heidegger o lansează la adresa scrierii istoriei, în pofida trădării lor, în același timp, de către el însuși.

                                                    14

  Pentru cei care gândim realitățile zilelor noastre multe susțineri ale lui Heidegger sună ca venind dintr-o altă lume. Ar fi nerealist, însă, să nu ne dăm seama că, cel puțin deocamdată, în crizele și debusolarea din Europa de astăzi, acestea nu vor rămâne în arhive. Suntem în situația în care au gânditor de anvergură certă vine cu susțineri intenabile, dar care pot avea ecou. Nu putem, ca urmare, să nu ne întrebăm: care este impactul vederilor lui Heidegger asupra istoriei? Ne interesează aici, în încheiere, impactul politic, care condiționează restul. 

        Ce-l face, de fapt, pe Heidegger atrăgător? Nu este vorba numai de prestigiul neobișnuit al unui gânditor care se alătură lui Platon, Aristotel, Toma, Kant, Hegel, Marx, Husserl, Wittgenstein, Dewey și altora ca rezonanță universală. Este vorba nu doar de caracteristicile operei sale. Este vorba și de anumite tehnici de a capta cititorul.

       Atrage fermitatea cu care Heidegger răspunde la întrrebări, dar te întrebi: unde s-au discutat alternativele? Unii au evocat „teutolectica” – adică aducerea șocantă la numitor comun a polilor disputelor, prin simplă postulare, ca altă ursă a atracției. La Heidegger, dictatură și democrație, socialism și liberalism, opresor și oprimat, călău și victimă sunt același lucru. Toți sunt priviți dintr-un loc sustras vreunui control. Lui Heidegger îi era proprie gesticulația de gânditor care sugerează că știe ultimele lucruri, încât nu pierde timp cu compromisul. El reușește să creeze, chiar și atunci când doar preia clișee propagandistice, aparența cunoașterii.  

     Cum vedea, de fapt, Heidegger viitorul politic? Se știe, Kant deriva viitorul din înaintarea rațiunii umane, Hegel îl punea în seama progresului rațiunii universale, Jefferson în seama democrației, Marx l-a legat de evoluția economiei și societății moderne. Heidegger îl pune, cel puțin în Caietele negre, în seama „istoriei ființei”. O cotitură în această istorie, o altă istorie decât cea din fața noastră, el o considera indispensabilă.

         Conștiința redă existența, argumenta Heidegger, dar numai prin intermediul omului însuși. Misterele lumii se dezleagă, dar nu se dezleagă fără reflecție. Heidegger a vrut să dea o „metapolitică” și a prezentat-o explicit în Caietele negre. În vreme ce Marx își punea speranțele în proletariatul industrial, Heidegger apelează la național-socialism. 

         Filosofia lui Heidegger are deja impact politic, chiar dincoace de național-socialism, pe care l-a servit. Nu se poate despărți mișcarea ecologistă a ultimelor decenii de critica sa a lumii tehnicizate, care convertește natura în simplu material. Nu poți despărți aspirațiile la o politică dincoace de diviziunile partizane, nutrită de iluzia „noii politici”, de critica heideggeriană a democrației! Nu poți despărți de Heidegger încercările de a înlocui forțele ce reprezintă democratic cetățenii (partide, parlament, guvern, stat) cu „mișcarea (Bewegung)”, socotită izvor de drept. Nu poți despărți de Heidegger nerecunoașterea faptelor și disprețul ofensiv față de cei de altă părere. 

       Se poate anticipa că nici Caietele negre nu vor rămâne simplu document de istorie. Tendințele deja amintite se vor simți încurajate. La unii Caietele negre vor agrava critica societăților existente, care vor fi socotite înrobite fetișurilor modernității (tehnicism, democrație formală, bunăstare materială, hedonism). La alții vor întări prejudecăți privind iudaismul și creștinismul, alimentate de un nou păgânism. În Europa vor stimula antiamericanismul. Caietele negre vor genera abordări fragmentare, incisive, dar ostile organizărilor moderne. Efectele lor nu vor fi, însă, atât în democrații consolidate precum Germania, Franța, ci în țări cu slabă tradiție și dezbatere publică. 

Lasati un Comentariu