Spiritul creștinismului

Neobișnuit de ampla dezbatere din jurul lui Isus Cristos s-a îmbogățit cu date noi în secolele din urmă. Iar odată cu înaintarea cercetărilor, cititorul găsește răspunsuri mai detaliate la întrebări pe care și le pune în legătură cu cel care a avut cel mai mare impact în istoria cunoscută. Bunăoară, azi știm sigur că Isus avea o formație impresionantă și “cunoștea perfect atât Scriptura Sfântă, cât și tradiția orală, și stăpânea folosirea ambelor” (vezi David Flusser, Jesus, L’Eclat, Paris, 2005). Știm mai precis cum și-a privit Isus însăși misiunea (după ce Rudolf Bultmann a deschis cercetarea ei cu Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen,1983). Știm mai mult despre traseul vieții lui Isus, reconstituit adesea arheologic. Știm ceea ce s-a petrecut în ultimele zile ale vieții sale pământești și putem localiza cu exactitate evenimentele din jurul anului 30 pe harta Ierusalimului (vezi Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, Lion, New York, 2009). Observăm că descrierea istorică nu poate da seama de ceea ce s-a petrecut după răstignire și că “explicația materialistă și cea astronautică” sunt excedate de resurecția descrisă de martori (Gianfranco Ravasi, Le cardinal et le philosophe, Plon, Paris, 2013). Se lămurește ce înseamnă iubirea la Isus, în relația dintre eros, agape și phillia (Benedict XVI, Deus caritas est, 2005), în care avea să fie preluată. Se înțeleg mai profund alți termeni, plasându-i deopotrivă în contextul originar și în cultura actuală.

Mai știm că între ceea ce a spus Isus și ceea ce se poate citi astăzi s-au interpus mulți, de la cei care l-au urmat pe Isus și au scris, trecând prin cei care au stabilit canoane, la cei care au tradus termenii  și au propus interpretări. Un contact fără intermediar cu Isus rămâne o aspirație anevoie de satisfăcut, chiar dacă este legitimă. Trebuie luată în seamă, cum a arătat Bart D. Ehrman în Gesu non l’ha mai detto (Mondadori, Milano, 2007), eventualitatea unor formulări datorate celor care au transmis informațiile altor generații, firești, desigur, pe parcursul lungii istorii ce s-a scurs.

În pofida unei asemenea eventualități, trei fapte rămân însă sigure. Se poate cunoaște ceea ce a spus Isus efectiv, încât unii istorici, riguroși de altfel, nu au avut dreptate în reținerea lor.  Ceea ce a spus Isus se lasă tradus în limbajele actuale, încât nu au dreptate nici cei care acuză diferențe insurmontabile de limbaj. Iar cercetarea istorică este mai pregătită astăzi decât oricând să ni-l redea pe Isus așa cum a fost și s-a manifestat. Nu este posibilă o biografie propriu-zisă a lui Isus, dar rămân realizabile monografii cu pretenții legitime de adevăr.

Peste toate, rămâne adevărată observația privind continua înfrângere a limitei drept caracteristică a impunătorului fel de a gândi al lui Isus: „atitudinea morală suprimă pozitivitatea, obiectivitatea poruncilor; iubirea suprimă limitele atitudinii morale; religia suprimă limitele iubirii” (Hegel, L’esprit du christianisme et son destin, precede de L’esprit du judaisme, Vrin, Paris, 2003). Învățătura lui Isus este organizată în acest fel.

La orice discuție despre Isus, intră însă în atenție nu numai istoria, ce rămâne mereu instructivă, ci și semnificația acțiunii și spuselor sale, ce au dat formă creștinismului. Le putem privi sub neobișnuit de multe unghiuri de vedere: reacția la evenimentele timpului și locurilor; înnoirea religioasă pe care a inițiat-o; raporturile cu tradiția; relația cu autoritățile timpului; impactul politic în realitatea vremii; deschiderea unui nou orizont pentru umanitate și multe altele. În cele ce urmează, vreau să captez ceea ce se desprinde din spusele și faptele lui Isus, nu atât pentru evoluția generală a lumii civilizate, fapt deja lămurit de numeroși exegeți, cât pentru situația din zilele noastre.

Nu este vorba de a transforma în filosofie ceea ce a fost de la început altceva. Cu o intenție lăudabilă, desigur, Erasmus a lansat formula “filosofia lui Cristos”. Era o analogie totuși riscantă, căci, se știe, filosofia este, la origine, o creație a grecilor antici, ca și știința, de altfel, dacă este să privim istoric aceste forme autonomizate ale conștiinței, având fiecare interogații, procedee și rezultate proprii. Isus s-a format în tradiția evreilor biblici, care ne-au lăsat religia în forma prototipică. Întâlnirea efectivă a celor două tradiții a avut loc mai târziu; până la Filon și Maimonide sau Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur  sau Augustin și Toma d’Aquino, mai era încă un drum de parcurs. Poți oare, fără să forțezi realitatea să intre în cadre prejudecate, să privești sublimele reflecții ale lui Isus în orizontul mântuirii prin prisma interogațiilor lui Aristotel cu privire la substanță? Adică să le vezi în același registru de interogații?

În reflecțiile mele privesc cu totul altfel. Spus cât se poate de simplu, mai întâi îmi asum cotitura bogată în implicații pe care Isus a înfăptuit-o. Apoi, în situația de criză de legitimare, de motivare, de raționalitate, de viziune de astăzi, pun întrebarea: ce se desprinde din viziunea lui Isus pentru ieșirea din neajunsurile și nesiguranțele zilelor noastre?

Să observăm din capul locului cum procedează Isus. Ținta nu era nicidecum să dea o filosofie, iar Predica de pe munte este cât se poate de elocventă. Dar nu era nici să dea mai puțin. Isus a dat ceva ce depășea organizarea clasică a cunoașterii și a trecut spre vremurile noastre, împreună cu acea organizare. Este interesant că, din momentul conștientizării limitelor lăuntrice ale iluminismului, Nietzsche și Max Weber și-au dat seama de acest fapt. Preocupați să explice geneza modernității, ambii au văzut într-un fel nou ponderea religiei și l-au perceput pe Isus ca inițiator al unei etici ce a schimbat societatea. Pe această bază, s-a vorbit de creștinism ca “religie a ieșirii din religie” (vezi Marcel Gauchet, Le Desenchantement du monde, Gallimard, Paris, 1985), chiar dacă circumscrierea “ieșirii” are încă nevoie de precizări. Făcând oarecum un bilanț al acestei interpretări, Frederic Lenoir (Le Christ philosophe, Plon, Paris, 2007) îl vede pe Isus drept “un reformator al iudaismului sau fondator al religiei creștine. În realitate, Cristos a inițiat mai ales o cale spirituală nouă, fondată pe întâlnirea cu persoana sa. Dar el a transmis, de asemenea, o învățătură etică de pondere universală: non-violența, demnitatea egală a tuturor ființelor umane, justiție și echitate, primatul individului în raport cu grupul și importanța libertății sale de alegere, separarea politicii și religiei, iubirea aproapelui mergând până la iertare și iubirea inamicilor. Această învățătură este fondată pe revelația unui Dumnezeu al iubirii și se înscrie, deci, într-o perspectivă transcendentă. Nu mai puțin se înscrie, de asemenea, într-o raționalitate profundă. Acest mesaj etic este o veritabilă <înțelepciune>, în sensul în care o înțelegeau filosofii greci”. Viziunea este însă ceva mai mult.

Cu aceste observații suntem pe cursul înțelegerii propriu-zise. Isus a inițiat o “cale (voie)” pe care a întâlnit probleme ce puseseră în mișcare “înțelepciunea (sagesse)” grecească, dar care a dus mult mai departe. Această “cale” nu înlocuia filosofia și nu o făcea dispensabilă, dar nu o lăsa neatinsă, din moment ce-i conferea un orizont nou. După ce iluminismul a marginalizat religia și a făcut ca pe albia filosofiei să curgă mai puțină apă, am intrat cu două-trei decenii în urmă în “societatea postseculară”, încât avem nevoie de știință, de “înțelepciune” filosofică, dar și de viziune și, pentru aceasta, de “calea” lui Isus.

Vreau să sprijin această afirmație luând în discuție, în limita spațiului, câteva probleme de orientare resimțite în societățile de astăzi.

Trăim în societăți dezvoltate în diferite grade, dar având, aproape toate, o enormă capacitate de a produce. Volumul și varietatea bunurilor și serviciilor depășesc până și utopiile secolelor anterioare. Dar ne înșelăm dacă conchidem că fiecare om are acces la minimul de care are nevoie pentru a viețui. Foamea, proasta hrănire, reaua stare nu sunt doar în locuri exotice; ele sunt în jur. Cum spunea nu de mult un observator al discrepanțelor, sărăcia urcă deja spre mijlocul social chiar și în cele mai bogate țări ale Europei actuale. În această situație, ceva va trebui făcut dacă cooperarea se preferă confruntării. Tocmai într-un context în care a aduna și a controla au devenit obsedante, chemările lui Isus pot inspira alternative mai bune. “Să nu faceți nimic mai mult decât vă este rânduit”, spunea el la locul botezului (Luca, 3, 13). “Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer”, spunea Isus în Predica de pe munte (Matei, 6, 19-20), după ce îndemna la respectul celuilalt, la decență și, în fond, la luciditate: “dacă dreptatea voastră n-o va întrece pe a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei, 5, 20).

Suntem în societăți care s-au despărțit, juridic vorbind, de discriminări și inegalități, în care libertățile și drepturile persoanei și cetățeanului sunt baza normativă. Despărțirea a fost o cotitură a istoriei, iar creștinismul a contribuit la ea. Nu s-ar putea explica generalizarea drepturilor și libertăților fără a lua în considerare aportul său. Este, însă, această cotitură ultimul cuvânt? Avocații “sfârșitului istoriei” nu lipsesc, dar ei se înșeală și-i duc în ispită și pe alții. Nu numai că societățile de după această cotitură sunt pe cale să refacă un feudalism, adaptat acum la epoca libertăților și drepturilor generalizate, dar etalează deja crize felurite. Putem încerca soluții – un liberalism călăuzit de ideea extinderii continue a libertăților (Mill), unul condus de cultivarea individualităților creative (Nietzsche), altul condus de ideea totalității (Hegel). Dar, fiecare dintre acestea a dus, atunci când s-a aplicat, la relativism și, până la urmă, la propria negare. Devine limpede că doar libertăți și drepturi ancorate destul, precum la origini, în demnitatea umană (Jefferson) pot preveni crizele.

Demnitatea umană stă pe două premise. Omul este creat de Dumnezeu – “l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”, cum sta scris  (Facerea, 1, 27). Lui Dumnezeu trebuie oamenii să-i  dea socoteală – „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei, 5, 45). Cu cele două premise, Isus îl plasează pe om mai presus de celelalte ființe. “Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult altceva decât ele?” (Matei, 6, 25-27). Respectă-ți demnitatea și respectă demnitatea altuia ca pe a ta – este maxima lui Isus.

Societățile în care trăim sunt complexe – aceasta însemnând că, între timp, și-a făcut efectele al doilea mecanism de dezvoltare modernă, pe lângă cel al relației dintre antreprenor și angajat – anume cel al „diferențierii”: finanțele s-au desprins de economie, economia de politică, politica de morală, morala de metafizică, metafizica de religie. Înăuntrul fiecărei sfere, au avut loc alte diferențieri. Interacțiunile sferelor autonomizate ajung să sfideze astăzi speranța prinderii într-o privire integrativă a ceea ce se petrece. Se gândește pe domenii, pe felii, fragmentar. La orice nivel, pare peste puteri să se găsească unitatea întregului. Dar, ceea ce este mai grav, uneori evoluția însăși scapă de sub control. Evenimentele probabile sunt mai multe decât se pot prelua în orizontul așteptărilor. Iar pe acest fond, societățile sunt brusc inundate de pericole.

Dacă nu ajungem din nou la o privire integrativă, cum ne spun denunțătorii tradiției (Luhmann), atunci nu avem de fapt soluții în fața unei lumi ce târăște oamenii în convulsiile ei. O astfel de privire nu mai este posibilă fără angajarea de soluții cuprinzătoare. Aplicarea puterii administrative este mereu un candidat la îndemână pentru a prelua controlul situației, dar pericolele ar spori doar; banii sunt un alt candidat, dar folosirea lor ar fi doar un expedient. Mai rămâne la dispoziție acea solidaritate a oamenilor pe care concepția lui Isus asupra iubirii (agape) o poate energiza.

Nu este vorba de a înlocui relațiile politice, economice, administrative cu iubirea. Nu este vorba nici de înțelegerea curentă a afirmației “dați-i cezarului pe cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu” (Marcu, 12, 17), după ce a fost smulsă din context. Isus nu a autorizat niciodată oportunismul, căci știa prețul fiecărui gest. În concepția lui Isus abandonul etic sau vorbirea fără suport erau contradictorii cu ființarea umană. “Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona”, spunea el (Matei, 6, 24).

Este vorba de cu totul altceva – anume de a face din nou loc iubirii (agape) în motivarea comportamentelor. Putem azi ieși, prin deconstrucție istorică, din pesimismul lui Max Weber, care credea că savantul ar fi destinat să exploreze de ceea ce este, în condițiile abstinenței cu privire la ceea ce ar putea fi, iar politicianul ar fi condamnat să lupte doar pentru putere. Putem apela, mai nou, la descoperirea acelui “instinct al compasiunii (compassionate instinct)”, de către cercetările care atestă că Darwin a conceptualizat o parte a specificului uman, ce poate fi acum întregită (Paul Gilbert, Compassionate  Mind, New Hatbinger, Oakland Ca, 2009). Problema este astăzi de a realimenta democrația cu o energie capabilă să transforme instituția dintr-o sumară tehnică de alegere periodică a reprezentanților, în formă de viață. Înțeleasă cuprinzător, chemarea lui Isus – “Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei, 5, 44) – rămâne salvifică în cea mai realistă înțelegere a vieții umane.

Trăim în societăți copleșite de comercialism și relativism, al căror rezultat perceptibil pe scară mare este indiferența. Pe bună dreptate, s-a spus că “indiferența este primul pas spre distrugerea valorilor esențiale ale umanității”. În fața impetuoasei proliferări a acesteia, nu mai dau rezultate nici instituirea modelelor, cum se crede,  nici exaltări absolutiste ale unei valori sau alteia, nici realinieri ideologice în detrimentul uneia sau alteia. Mai poate da rezultate doar refacerea valorilor ferme după noile experiențe și, pentru aceasta, recuperarea credinței. Cum se știe, Isus s-a raportat continuu la Tatăl ceresc. Nu este vorba de credința ce paralizează voința, nici de speranța că simpla credință rezolvă orice. Este vorba de acea credință ce te susține să acționezi știind că, atunci când cauza ta este binecuvântată, reușita vine, chiar și în împrejurări potrivnice. ”Dar cel ce are bogăția lumii și-l vede pe fratele său în lipsuri și inima și-o închide față de el, cum rămâne’ntru el iubirea lui Dumnezeu? Să nu iubim cu vorba, nici cu vorbirea, ci’n faptă și’n adevăr” (1, Ioan, 3, 17-18), spuneau discipolii nemijlociți ai lui Isus. Credința presupune, la Isus, acțiune, punere în operă. Cum se știe, răspunzînd la o întrebare, Isus și-a concentrat viziunea în două principii: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată putereea ta” și “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu, 12, 30). Acum este cazul desfășurării principiilor în implicațiile lor.

Trăim în societăți în care se multiplică ofertele de raționalitate. Științele ne spun tot mai mult. Arta atrage. Religiile nu au scăzut în ceea ce privește aderenții. Filosofia motivează decizii de viață. Se aplică, se spune, multă raționalitate, dar nesiguranțele îi copleșesc chiar pe raționalizatori. Riscurile, degradarea sunt alături, la tot pasul.

Ce se poate face în această situație? Unii cred că este prea multă necunoaștere, încât laicizarea ar trebui extinsă. Este adevărat că laicitatea este soluția. Se cuvine luată însă în seamă împrejurarea că laicitate, la propriu, înseamnă (cum Rino Fisichella a amintit  în Identita disolta, Mondadori, Milano, 2009), căutarea liberă de preconcepții a adevărului, nu opoziție la o raționalitate sau alta. Fiind în fond libertate a căutării, laicitatea este condiția oricărei raționalități.

Avem nevoie acum de o nouă rațiune integratoare – una care nu se opune diferitelor raționalități, ci le poate stabili sensul. Și aici Isus este inspirator, prin acțiunile sale în sprijinul  năpăstuiților (Iacob, 2) și, desigur, prin lărgirea rațiunii spre “iubirea celuilalt ca pe tine însuși”.

Trăim în societăți reticente, iar mai nou indiferente față de tradiție, pe care vor să o trimită în muzeu. Recomandarea dominantă este acum să ne mărginim la a scrie istoria societății.

Doar că, între timp, și istoria scrisă cu acuratețe este în defensivă. Cu prea puține excepții, istoria este acum, așa cum se poate sesiza ușor, ba propagandistică, ba liricoidă, ba comercială, dar tot mai puțin istorie lămuritoare. Dar nici cu aceasta nu s-ar sfârși totul, căci chiar în scrierea istoriei trebuie ales între viziuni cu privire la viață, la om, la lume.

Pe de altă parte, se apelează frecvent la istorie, câtă vreme nu se știe cum se abordează o problemă sau nu bat destule inimi pentru o cauză sau nu se cunosc cheile schimbării, sau toate la un loc. Câtă vreme, așadar, viziunile sunt în criză. Trăim în societăți pluralizate, firește, dar, în acest pluralism, viziunea cuprinsă în spusele și faptele lui Isus nu este printre altele, ci este cea care bate în profunzime, până la capăt.