Posts Tagged educatie

Chinurile  Curriculumului Național

Întrucât fiecare a trecut prin școală, mulți trag concluzia că se pricep la curriculumul preuniversitar. Se vorbește aproximativ, din optici înguste și cu interese mărunte. Noțiuni precum modernizare, reformă, performanță rămân confuze chiar la cei care pretind că îi îndrumă pe alții. Unii au stricat, în timp, lucrurile, dar dau ca ale lor rezolvări la care s-au opus sau caută să impună în continuare decizii care s-au dovedit neadecvate. Să ne amintim istoria pe care oricine o poate verifica. Nimeni cu scaun la cap nu a contestat nevoia de reformă a educației după 1989. Toate indiciile atestau că sistemul rezultat din legislația anilor șaizeci era depășit. În fapt, acel sistem transmitea elevilor și studenților cunoștințe, dar nu forma abilități de folosire și nici competențe operaționale, educația pentru valori fiind ideologică. Orientarea tributară pozitivismului secolului al XIX-lea împiedica formarea gândirii creative. Accentul pe cunoștințe generale într-o epocă a specializărilor era o sursă de anacronism. Obsesia „standardelor proprii” în contextul internaționalizării ducea la izolare. Din momentul în care competiția s-a mutat în dreptul creșterii cunoașterii, enciclopedismul nu mai putea fi idealul. Evaluarea rămânea impresionistă. Deciziile luate preponderent „de sus” duceau la stagnare. Corupția (la examene, avansări, numiri) devenise obișnuință. Peste toate, sistemul […]

Citește mai mult

Șanse irosite

L-am întâlnit pe Victor Ponta în 2009, în pregătirea programului USL pe educație, economie și alte domenii, după ce conducerea social-democrată a fost schimbată. Pe atunci mai era grija de a gândi bine, cu contribuția cât mai multor cetățeni, ceea ce este de făcut. Am susținut ideea alianței social-liberale ca șansă de a scăpa de un regim retrograd și de guvernele sale diletante (vezi și volumul România actuală. O diagnoză, Eikon, 2011). Curând însă mi-am dat seama că însuși Victor Ponta imprima preocuparea ca nu cumva liberalii să devină prea tari. De pildă, la educație și cercetare pregătisem un program de reformă temeinic, căruia tot felul de trepăduși îi adăugau chestiuni străine de temă. Am trecut faptul în seama stângăciilor de început. Era evident că România avea de altceva decât de regimul lui Traian Băsescu, care o împingea, prin nepricepere și apucături, în prăbușirea din care nu s-a mai ieșit și în care, din nefericire, unii se complac, socotind că așa arată politica, economia și justiția în noua Europă. Erau mulți amatori cărora le surâdea o șansă în acel regim și care se iluzionau că o și merită. Victor Ponta părea mai organizat și promitea să tămăduiască nedreptățile multor ani […]

Citește mai mult

Selecția eronată și declinul pregătirii

Tot mai des la noi nu se decide la timp, iar de prea multe ori deciziile sunt inadecvate. Iată trei exemple recente. La Mioveni, angajații Dacia-Renault, în frunte cu directorul general, s-au reunit într-un miting pentru a cere nu măriri de salarii, ci ceva în interes general: construcția fără întârziere a autostrăzii Pitești-Sibiu. Cerere firească din partea unui producător important de automobile! Îmi amintesc satisfacția trăită în ședința de guvern din 1999 în care s-a aprobat contractul cu Renault, convinși fiind că va fi o istorie de succes. Acum, succesul riscă să devină trecut. Al doilea fapt, semnalat de curând în presă, l-am perceput călătorind pe autostrada ce vine de la Viena  până dincoace de Budapesta, fie spre Nyiregyhaza (cu continuare spre Cernăuți – Chișinău – Kiev – Moscova), fie spre Belgrad (spre a ajunge la Sofia și Istanbul). În loc de autostrăzi care să o străbată, România riscă acum să rămână înăuntrul unei centuri ocolitoare, la nord, la vest și la sud. Centura este utilă unui oraș, dar poate fi catastrofală pentru o țară. Al treilea fapt, care începe să intre în atenție, ține de acțiunea externă. Am susținut continuu că, în regiune, cunoașterea istoriei și luciditatea trebuie să […]

Citește mai mult

Confuziile din educație

O părere răspândită la noi este aceea că reformele ar fi cauza neajunsurilor de astăzi. Nu se mai analizează, ci se evaluează la grămadă – escrocherii, improvizații, măsuri oarecare, reforme propriu-zise – și fără să se cunoască sistemul respectiv. Se atacă orice, pornind de la ceea ce este acum. Să ne oprim astăzi la cazul educației. Dacă facem o retrospectivă – pe documente, nu pe impresii – atunci devine evident că în educație s-a atins vârful schimbărilor în 2000. În anii anteriori, a fost reformă – una propriu-zisă,  concepută și realizată riguros, cu măsuri corelate, puse în discuția publică. Ca efect, deja în iunie 2000, educația a și trecut, primul dintre domeniile vieții românești, examenul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În același an, la București se reuneau, în semn de apreciere, miniștrii educației din Europa, după ce, înainte, secretarul pentru educație al SUA și miniștrii educației din Germania, Franța, China, Italia, Israel, Polonia l-au avut ca invitat pe omologul din România, iar la “Săptămâna mondială a educației”, organizată de Banca Mondială în capitala americană (1999), ministrul român, împreună cu cel al Braziliei, susțineau conferințele inaugurale. După 2000, a venit declinul. Acesta a început – faptele ne obligă să spunem […]

Citește mai mult

Legislație arbitrară

Ordonanța de urgență (nr.49/2014) care modifică Legea educației (2011) lasă să se vadă din nou cât de arbitrare sunt reglementările din țara noastră. În 2010,  un grup a profitat de autoritarismul politic al momentului pentru a-și legifera interesele mercantile, iar un regim fără realizări s-a agățat de ocazie voind să ofere ceva cetățenilor. În 2014, un alt grup fructifică șansa de legiferare luând în seamă nemulțumirile în creștere, dar procedează analog. Și în 2010 și în 2014 nu contează faptul că o lege valorează împreună cu felul adoptării ei, că dreptul presupune nu numai legalitate, ci și legitimitate.  Iată, însă, datele. În 2011, în România se adopta, ocolind dezbaterea parlamentară și orice altă examinare responsabilă,  legea educației. Nu insist asupra anacronismului acestei legi, care lasă să se observe, de către cei dispuși să se informeze și să compare, antropologia sumară și pedagogia de conjunctură ce-i stau la bază. Nu insist nici asupra faptului că se așteaptă rezolvări de la o lege ce-și asumă că cei din învățământ (elevi, studenți, dascăli, deopotrivă) sunt ființe tentate de fraudă, care trebuie încolonate. Nu mă refer nici la propaganda săracă în cunoștințe ce acompaniază o lege care – așa cum au arătat oameni cu […]

Citește mai mult

Invățământul superior – încotro?

de Andrei Marga Orice țară care s-a reconstruit după Al Doilea Război Mondial și-a pus în ordine, în prealabil, universitățile. Germania, Japonia, China, Turcia sunt exemple la îndemână. Ideea era însă veche. Sfântul Scaun a creat rețeaua de universități din Europa pentru a-i reprezenta învățătura. Iar statele naționale au resimțit, la ora consolidării, că universitățile sunt adevărate locomotive pentru ele.  Doar că, între timp, ca fapt istoric, universitățile nu mai sunt locomotivele proiectelor naționale, ci mai curând promotori ai dezvoltării. Ar fi fost util pentru români ca și România să-și pună în ordine universitățile. Mai cu seamă că se făcuse încercarea în succesiunea Marii Uniri din 1918, când a existat o asemenea intenție, stinsă apoi sub lovitura extremismelor politice. Încercarea a fost reluată după 1995, dar s-a oprit din 2001. Ar fi util să se facă ceva și în zilele noastre, dar faptul, se vede bine,  întârzie. Din 2004 încoace universitățile au intrat în carcasa unei legislații eronate,  din care se iese greu. Dificultatea ține acum nu numai de epuizarea politicii în lupta dintre persoane, și nu între proiecte. Nu numai de slaba capacitate de a elabora o viziune coerentă, în locul măsurilor pe apucate. Au intrat în joc factori […]

Citește mai mult

Universitățile private astăzi

de Andrei Marga În 1997, ca ministru al Educației Naționale, am fost invitat să inaugurez moderna clădire a Universității „Dimitrie Cantemir” din București. Am dat curs invitației și nu am regretat. Făceam parte dintr-un guvern de coaliție, condus de Convenția Democratică, menit să pregătească România pentru obținerea invitației de a deschide negocierile de aderare la Uniunea Europeană (invitație care a și sosit, grație reformelor întreprinse, în decembrie 1999!). Majoritatea profesorilor universității  bucureștene făceau parte din opoziția de atunci. Cu toate acestea, am avut o cooperare de oameni maturi, care nu ignoră ceea ce îi desparte, dar știu să fructifice ceea ce îi unește. Atunci l-am cunoscut pe venerabilul fondator al universității, profesorul  Momcilo Luburici,  care reușise deja să atragă în instituție numeroși specialiști remarcabili. De atunci, l-am întîlnit încă de câteva ori, dar, în timp, impresiile inițiale  în ceea ce privește instituția pe care o inițiase mi-au rămas pozitive. Universitatea „Dimitrie Cantemir” mi s-a părut cea mai izbutită dintre inițiativele de universitate privată din România de după 1989. O preocupare de a se înzestra cu profesori autentici, de a-și asigura infrastructura proprie, de a nu repeta programele universităților publice, de a interacționa cu instituții din alte țări le-am socotit caracteristice. […]

Citește mai mult