Posts Tagged Facultatea de Istorie și Filosofie

O  personalitate a istoriei: Nicolae Bocșan

  Nicolae Bocșan se identificase într-atât cu instituția pe care o slujea, încât mi-e greu să scriu despre el la trecut. Resimt însă mai mult decât datoria de a-l evoca precum a fost – o personalitate care a lăsat, discret, dar ferm, înfăptuiri benefice. Ne-am cunoscut în vremea studenției, fără să ne cerem vreun favor, cum se leagă mai nou prieteniile. Relațiile noastre au fost reglate în puține cuvinte, pe baza înțelegerii pe care fiecare o avea despre misiunea celui care parcurge studii universitare. Atunci când, în tumultuoșii ani 1968-69, studenții manifestau în favoarea schimbărilor, prestigiosul decan al Facultății de Istorie și Filosofie, istoricul Camil Mureșanu, spunea că studenții de la Filosofie sunt cu un cap deasupra celorlalți. I-am răspuns că studenți de la Istorie,  ca Nicolae Bocșan, fac parte din același curent, al celor dedicați cauzelor obștești. Împreună am condus studențimea facultății, care era  atunci senzorul evenimentelor și dădea tonul  în studențimea clujeană. Aveam să ne regăsim în aceeași facultate  după ce Nicolae Bocșan parcursese un stagiu la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Mentorul său, rectorul Ștefan Pascu, a socotit, pe bună dreptate, că un tânăr de rară pasiune pentru istorie, gata să scotocească până la capăt biblioteci și arhive, va profita profesional […]

Citește mai mult

Rectorul și universitatea

Altădată rectorul unei universități avea o semnificație univocă. Rectorul era acela care, pe perioada unui mandat (de la unul la mai mulți ani), lua decizii pe baza statutelor și asigura funcționarea instituției în condițiile autonomiei universitare. Conducerea tradițională a universității era colegială în înțelesul că rectorul se consulta cu  Senatul – compus din prorectori și decani, uneori și prodecani ai facultăților – și, după cântărirea argumentelor și lăsând să prevaleze argumentul mai bun, lua decizia. Și în conducerea colegială rectorul ia decizia pe cont propriu și răspunde de ea. Nici o conducere colegială, oricât de democratică, nu a dizolvat importanța deciziei rectorului, oricât de competenţi ar fi membrii Senatului. Pentru mine, personal, Theodor Berchem (vezi cartea acestuia Universität zwischen Tradition undFortscritt, Knoth, Melle, 1990) și Charles  W. Eliot (vezi mai recent Louis Menand, The Metaphysical Club. AStory of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001) au fost inspiratori.  Până la noi, cei care trăim astăzi, s-a produs însă dislocarea autonomiei universitare, din diferite direcții: din direcția atelării universității la „sarcini istorice” (profilată de celebrul discurs rectoral al lui Heidegger, din 1933), din direcția punerii universității în slujba scopurilor ideologice (odată cu deciziile lui Stalin, din 1935), și […]

Citește mai mult