Posts Tagged politica externa

Cotitura Turciei?

De ani buni, Turcia a reținut atenția lumii sub cel puțin două aspecte majore. Pe de o parte, enorma dezvoltare economică, tehnico-științifică și explozia demografică, care au făcut din această țară, în ultima decadă, o putere regională. Pe de altă parte, emergența politicii islamiste în țara care intrase cu aproape un secol în urmă pe calea secularizării statului, inițiată de Kemal Atatürk. Fiind vorba de una dintre țările puternice și de o democrație pluralistă într-o țară islamică, interesul pentru schimbările din Turcia a fost mereu ridicat. Iar ceea ce se petrece astăzi – penalizarea dură și epurarea masivă de personal din armată, justiție, educație și presă – nu numai că mărește interesul, dar face inevitabilă întrebarea: se află Turcia în fața unei cotituri istorice? Schimbă această țară, care se revendică din democrație, cursul modernizator pe care a fost plasată de fondator și pe care a evoluat cu succes? Chiar dacă evenimentele rămân încă în desfășurare și nu permit pentru moment concluzii ultime, sunt necesare măcar ipoteze. Rațiunile pentru a pune întrebările de mai sus nu sunt noi. În definitiv, Erbakan (1996) a reluat Islamul politic, ca reacție la occidentalizarea din Turcia, încât a fost nevoie de intervenția armatei, garant al […]

Citește mai mult

Cum se concepe politica Americii?

Dincolo de variații datorate partidelor și personalităților, politica externă a SUA a devenit de decenii de sine stătătoare. Ea este marcată de optici partizane și depinde de forțele din societate, dar și-a sporit continuu autonomia. Pe bună dreptate, o examinare din lunile recente (vezi Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, Verso, London, New York, 2015) a tras concluzia că acțiunea instituțiilor ce au în vârf Casa Albă, susținute de o elită care creează până și vocabularul discuțiilor din zilele noastre, are ca orizont administrarea lumii. Se poate spune, retroactiv, că, după Al Doilea Război Mondial, SUA au prelungit căutarea de soluții înăuntrul propriilor frontiere, cooperând firește, cu intervenții în exterior. Uniunea americană a dobândit astfel un profil aparte. Observația nu a fost făcută de oponenți care să fi acuzat America de “imperialism”, în înțelesul controverselor de la începutul secolului al douăzecilea. Ea provine din rândul unor personalități atașate Americii. Bunăoară, Raymond Aron a lansat termenul de “republică imperială” (Republique imperiale: les Etats-Unis dans le monde 1945-1972, Calman Levy, Paris, 1973) într-un efort de a face inteligibile împreună republicanismul constituției americane și intervenționismul, la nevoie armat, în diferite părți ale lumii. Paul Kennedy (The Rise and Fall of the […]

Citește mai mult

Lacunele politicii externe

Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menționat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA și țările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relațiilor cu China, Rusia, Turcia și alte țări”, “efectele economice prea mici ale acțiunii externe”, “absența oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus și ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar și a acelora în care alte țări practică concursul” (Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depășite, dar cu timpul, într-o atmosferă de suficiență, trec ca ceva normal. S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecințe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt  mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clișee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol […]

Citește mai mult

Ordinea lumii

Sunt puțini cei care ajung în roluri de decizie și au capacitatea analizei proprii. În mod sigur, în reflecțiile asupra relațiilor internaționale, Henry Kissinger este unul dintre ei, alături de Helmut Schmidt, Jacques Attali și Shlomo Avineri, de pildă. Cine este interesat de gândire elaborată în acest domeniu, cu viziune propriu-zisă, se impune să-i frecventeze. Mai cu seamă atunci când este vorba de turbulențele acestor ani (terorismul, proliferarea nucleară, resurgența fundamentalismelor, Ucraina etc.) și cu deosebire în atmosfera unui nou conformism, ce s-a instalat, cum se poate ușor observa, în minți și în opinii. Henry Kissinger are, desigur, avantajul că vine din locurile în care se iau deciziile de cel mai larg impact, el însuși fiind la un moment dat coauthor al acestora. După ce a dat volumul On China (2012), în care a apărat bazele abordării lumii puse de înțelegerile Nixon-Mao Zedong, inovativul cugetător se regăsește acum în librării cu mult așteptata sa carte World Order (Penguin, New York, 2014). Familiarizat cu “realismul” unui Metternich sau Bismarck, pe care îl și continuă, de altfel, Henry Kissinger vrea să capteze direcția evenimentelor într-o lume în care nici accidentele, nici haosul nu ies din discuție. Else întreabă cum s-ar putea ajunge […]

Citește mai mult