Posts Tagged Universitate

Efervescență la Beirut

Fiind câteva zile la Beirut, ca invitat pentru a susține o conferință despre guvernanță în fața liderilor universitari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA Region) mi-am dat, seama din nou, nu numai de bogăția istorică a Libanului, ci și de efervescența din această țară: o efervescență întreținută de provocările situației, dar și de voința îndărătnică de a conta în competițiile lumii. Altfel spus, dificultățile nu abat programele proprii și nu sunt pretext de lamentare, precum în alte locuri; efortul de dezvoltare în țara urmașilor fenicienilor de altădată este energic, oarecum în pofida situației. În Libanul acestor zile sunt frământări în legătură cu situația geopolitică. Așa cum s-a comunicat recent, 55% din populația actuală a Libanului (de aproape zece milioane de locuitori) nu sunt libanezi, ci refugiați (sireni și palestinieni, mai ales), mulți posedînd arme. De aceea, stabilitatea rămâne preocupantă.  În plus, cu puțin timp în urmă, au apărut indicii noi că regimul din Siria a recurs la arme chimice. Reacția internațională fiind încă firavă, apare o indirectă încurajare a Hezbollahului, care operează alături de acel regim. Pe de altă parte, jihadiștii ocupă teritorii și se opun regimului de la Damasc (la frontiera dintre Liban și Siria, aceștia au […]

Citește mai mult

Ierarhizările de universități

Ierarhizările de universități (university rankings) pun presiuni asupra studenților, familiilor, finanțatorilor, profesorilor, liderilor academici. S-a ajuns la o condiție de existență – parafrazându-l pe Descartes: „după cum ești în ranking, așa  exiști”. În urma ierarhizărilor se produc tensiuni: între părinți și autorități, studenți și instituții, finanțatori și lideri, universități și universități, publicații și profesori. Mediatizate intens, ierarhizările fac servicii anumitor universități și creează fluxuri de studenți într-o direcție sau alta. Având implicații, ierarhizările trebuie luate în seamă. Ele suscită, însă, discuții. Răspund aici la trei întrebări care mi-au fost puse în ultimul timp: de unde vin ierarhizările? ce credibilitate au? ce are de făcut o universitate? Mă bazez pe experiențe în ipostaze diferite. Ca membru al conducerii European University Association, am prezentat în mai 2001, la Dubrownik, primul proiect de „asigurarea calității (quality assurance)” (Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005, pp.336-350). Ca membru în consiliul unor universități internaționale (UN University din Tokyo) sau consultant (în Austria, Ungaria, Vatican, Germania), chestiunea o găseam pe agendă. Am condus evaluarea unor universități din Paris și am participat la evaluări în Germania, Grecia, Austria. Ca rector și președinte de universitate (1993-2012), am înfruntat tema și am examinat-o cu instituții care elaborează […]

Citește mai mult

Rectorul și universitatea

Altădată rectorul unei universități avea o semnificație univocă. Rectorul era acela care, pe perioada unui mandat (de la unul la mai mulți ani), lua decizii pe baza statutelor și asigura funcționarea instituției în condițiile autonomiei universitare. Conducerea tradițională a universității era colegială în înțelesul că rectorul se consulta cu  Senatul – compus din prorectori și decani, uneori și prodecani ai facultăților – și, după cântărirea argumentelor și lăsând să prevaleze argumentul mai bun, lua decizia. Și în conducerea colegială rectorul ia decizia pe cont propriu și răspunde de ea. Nici o conducere colegială, oricât de democratică, nu a dizolvat importanța deciziei rectorului, oricât de competenţi ar fi membrii Senatului. Pentru mine, personal, Theodor Berchem (vezi cartea acestuia Universität zwischen Tradition undFortscritt, Knoth, Melle, 1990) și Charles  W. Eliot (vezi mai recent Louis Menand, The Metaphysical Club. AStory of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001) au fost inspiratori.  Până la noi, cei care trăim astăzi, s-a produs însă dislocarea autonomiei universitare, din diferite direcții: din direcția atelării universității la „sarcini istorice” (profilată de celebrul discurs rectoral al lui Heidegger, din 1933), din direcția punerii universității în slujba scopurilor ideologice (odată cu deciziile lui Stalin, din 1935), și […]

Citește mai mult