Un cutremur în filosofie – „Caietele negre” ale lui Heidegger
(Conferință, Muzeul de Artă, Craiova, 30 ianuarie 2019)
Prof.dr.Andrei Marga
În seismologie cutremur înseamnă mișcare ce constă în vibrații generate în zonele interne ale Pământului, propagate în formă de unde prin roci, care este atât de puternică încât provoacă schimbări majore ale configurației scoarței și a ceea ce este pe scoarță. Aceste vibrații rezultă din reașezarea plăcilor tectonice, fiind cauzate adesea de o activitate vulcanică. Cutremurele distrug construcții, provoacă alunecări de teren, schimbă cursul unor ape – pe scurt generează catastrofe.
Ne putem limita la această conotație pentru a înțelege ce este un cutremur. Aici vorbesc despre un cutremur în filosofie – adică în acea disciplină a minții și culturii ce constă în a interoga ceea ce știm, ceea ce ni se întâmplă, ceea ce ne înconjoară, atât de mult încât se ajunge departe, la capătul posibilității de a interoga, când se captează – cel puțin așa se speră – ultimele mistere ale lumii. Ca să recurgem la o definiție enumerativă filosofie este ceea ce au lăsat în operele lor Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Peirce, Husserl, Wittgenstein și mulți alții. Filosofia nu este un exercițiu gol, căci, atunci când este veritabilă, discută probleme în raport cu viața efectivă ca întreg și orientează soluții. Într-un fel, în fiecare clipă a vieții noastre ca ființe care trăim uman și cultural angajăm ceva din filosofie.
Cutremurul filosofic de care vorbesc este legat de publicarea în premieră a Caietelor negre ale lui Heidegger – foarte probabil cea mai amplă operă filosofică cunoscută în istorie. O personalitate de cea mai mare anvergură explodează cu o scriere neobișnuită, readuce filosofia la întrebări inițiale și atacă opțiuni acceptate ale filosofării și provoacă filosofii la a-și regândi complet construcțiile. Radicalismul ei nu are predecesori în afara lui Nietzsche, pe care îl depășește, totuși. Poate părea de necrezut, dar filosoful „reevaluării tuturor valorilor” mai păstra ceva din tradiția Europei – diversitatea surselor ei, dezbaterea democratică. Heidegger le atacă.
Să privim îndeaproape acțiunea acestei personalități.
Filosofia lui Heidegger se bucură de multă vreme de notorietate universală. Piesele ei de rezistență sunt multiple. Să le amintim succint.
Interogarea sensului structurii logice a gândirii (din disertația Teoria judecății în psihologism. O contribuție critic-pozitivă la logică, 1914), recuperarea unor abordări clasice ale sensului (din scrierea de habilitare Teoria categoriilor și teoria semnificației la Duns Scotus, 1915), readucerea în actualitate a privirii vieții pe linia împlinirii ei, inițiată de apostolul Pavel (Augustin și neoplatonismul, 1921), părăsirea considerării științei ca adevăr ultim și radicalizarea fenomenologiei (Introducere în fenomenologia religiei, 1920), fructificarea tematizării existentului la Brentano, Husserl și Luther pentru redeschiderea dezbaterii asupra „ființei” (Probleme fundamentale ale fenomenologiei, 1919-1920), reasumarea finitudinii în conceperea sensului vieții (Ființă și timp, 1927), chestionarea istoriei metafizicii (Kant și problema metafizicii, 1929), interogarea impactului tehnicii moderne asupra vieții oamenilor (Întrebare privitoare la tehnică, 1953), restabilirea poeziei ca substanță a operei de artă (În drum spre limbă, 1959) sunt contribuții care, fiecare, a influențat cursul gândirii pe glob și a devenit între timp reper al culturii.
Dacă ar fi să identificăm personalitățile care alimentează în ultimă analiză reflecțiile cele mai pretențioase de astăzi, care sunt cele filosofice, atunci, alături de apostolul Pavel, Confucius, Toma, Kant, Hegel, Marx, Kierkegaard, Nietzsche, Peirce, Husserl, Wittgenstein și inițiatorii dataismului de dată recentă, se află și Heidegger. Având această pondere aparte, filosoful produce, prin Caietele negre, un cutremur ale cărui unde de șoc abia se propagă.
Opera filosofului a rămas legată, însă, angajarea de nu numai a „destrucției metafizicii”, care putea fi plauzibilă după mai mult de două mii de ani de istorie, ci și a democrației moderne. Nu era vorba de angajare într-o reflecție critică despre democrație, care poate fi, în definitiv, găsită și la Thomas Jefferson, chiar și la John Stuart Mill, ca să nu vorbim de Maine de Biran sau Max Weber. Era vorba de o angajare cu uoată energia în măsuri de destrucție a democrației moderne din anii treizeci.
Se știa de mult, din corespondența sa, că Heidegger a exprimat cu diferite prilejuri idei convergente cu Hitler, deja în anii douăzeci. El a fost instalat ca rector al Universității din Freiburg im Breisgau de către naziști. Discursul său la preluarea funcției, Die Selbstbeauptung der deutschen Universität (1933), își asumă teme ale propagandei naziste. Heidegger vorbește aici de „măreția și grandoarea deschiderii” adusă de Führer în Germania, respinge „libertatea academică” consacrată ca fiind neautentică și dăunătoare și proclamă cele trei „legăminte” ale studentului german: Arbeitsdienst, Wissensdienst, Wehrdienst. Se mai știe că Heidegger a elogiat în termeni exaltați național-socialismul lui Hitler, că l-a susținut pe Führer în campania electorală și a chemat studențimea și populația să-l urmeze. „Să crească nencetat în voi curajul pentru jertfă în vederea salvării esenței și pentru ridicarea cei mai intime forțe a poporului nostru în statul său. Führerul singur este realitatea germană actuală și viitoare și legea ei. Învățați mereu mai profund ca să știți: de acum i se cere fiecărui lucru decizie și oricărei acțiuni răspundere. Heil Hitler!” (Guido Schneeberger, Nachlese zu Heidegger, Suhr, Bern, 1962). Nu după mult timp Heidegger a părăsit funcția de rector nu din alt motiv decât cel al nepriceperii administrative. El s-a retras în catedră, dar a pledat continuu pentru național-socialism, a reprezentat partidul în afara țării și a plătit cotizația de membru al partidului până în 1945, la prăbușirea Germaniei hitleriste.
Când, după al doilea război mondial, a fost intervievat, Heidegger a exprimat, la un moment dat (în interviul din „Der Spiegel”, 23, 1976), opinia că nu ar mai subscrie la ceea ce a spus odinioară, dar a refuzat să retracteze ceva. Și-a retipărit scrieri ale anilor treizeci refuzând orice notă explicativă – chiar dacă aceasta a nemulțumit discipoli, între care și pe tânărul Jürgen Habermas, care a lansat atunci, sub privirile uimite ale lui Heidegger, formula Mit Heidegger gegen Heidegger denken (1953) , care s-a impus.
Mai cu seamă în anii optzeci a avut loc un nou val al discuției internaționale în jurul lui Heidegger. El a fost provocat de un lingvist chilian (Victor Farias, Heidegger et le nazisme, Verdier, Paris, 1988) care, impresionat de faptul că, în discuție, filosoful a socotit limba germană ca fiind mai adecvată filosofării decât alte limbi, a scos interpretarea unui Heidegger nazist. Evident, inducția era schioapă!
Pot spune, de altfel, că l-am văzut pe Heidegger, în carne și oase, în curtea casei sale din Freiburg im Breisgau, în 1975, fiind atunci în pregătire la universitatea respectivă. Dar, în pofida pasiunii depusă atunci și la noi, de pildă de Ion Alexandru, de a avea o discuție, Heidegger nu mai exprima decât generalități, greu de interpretat ca interviu propriu-zis. De altfel și ultimul interviu dat de Heidegger, cel publicat la dispariție, în „Der Spiegel”, în 1976, a fost dat cu zece ani înainte!
Dar din discuția internațională care s-a stârnit au rămas acute câteva întrebări. Cum se conciliază o filosofie cu indiscutabile atuuri, ce schimbase cursul gândirii, cu adeziunea la o politică ce a trimis de la început oponenții politici din Germania în lagăre, iar apoi a diabolizat o întreagă comunitate și a trimis-o la exterminare? Duce tema „ființei”, fie și radical gândită, la politica național-socialismului? Trebuie distins între veritabilul Heidegger și cel atașat lui Hitler?
Și atunci și mai târziu s-au confruntat două interpretări. Una crede că este vorba de un pasaj neglijabil din evoluția unui mare filosof, a cărui filosofie ar fi fost neatinsă de tribulațiile politice (Silvio Vietta, Heideggers Kritik am Nationalsozialismus und an der Technik, Max Niemeyer, Tübingen, 1989), alta (începând cu Karl Jaspers, Notizen zu Martin Heidegger, Piper, München, Zürich, 1977) consideră că întreaga filosofie a lui Heidegger este străbătută de teme și rezolvări tipice național-socialismului lui Hitler. Unii absolvă opera lui Heidegger – cum se petrec lucrurile în preluarea, prea puțin informată, de la noi, unde se mai operează cu iluzia filosofării rupte de restul activităților umane. Alții o incriminează total și inflexibil. Cu o intuiție profundă a stării lucrurilor, Jürgen Habermas a propus formula „urbanizării provinciei heideggeriene” (Hans Georg Gadamer, Jürgen Habermas, Das Erbe Hegels, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1979), plecând de la observația că cel mai apropiat elev al lui Heidegger a luat inițiativa tematizării comunicării în marginea filosofiei „ființei”.
O ieșire bine așezată pe date din controversa celor doi poli am dat mai demult (vezi și Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Editura Compania, București, 2016, pp.354-362). Am arătat că cine compară cu scrupulozitate „apărarea” lui Heidegger din interviul din 1966 şi din textul Rectoratul cu reconstituirile exacte, operate între timp de istorici demni de încredere, poate uşor sesiza contradicţii. „Este probabil ca cercetările de arhivă să aducă într-o bună zi lumină deplină asupra faptelor aflate în litigiu. Un lucru este însă limpede: implicarea lui Heidegger în politica şi ideologia naţional-socialismului a fost mai mult decât <pasageră> şi, în general, mai mult decât au sugerat unele afirmaţii ale sale. Implicarea sa ideologică a fost de durată şi profundă, chiar dacă Heidegger, în mod clar, nu poate fi pus în vreun fel pe acelaşi plan cu un Bäumler, Krieck şi alţi <filosofi> ai partidului”. Am mai spus că „tocmai în virtutea mijlocirilor ce intervin inevitabil în unitatea dintre gândire şi acţiune, nu putem preciza, fără resturi, semnificaţia unei filosofii pe planul acţiunii nemijlocite a autorului ei. …semnificaţia filosofiei sale nu se lasă nicidecum epuizată în [acțiuni], după cum nici invers: nu putem lua această semnificaţie de-a dreptul ca dispensă de la a reţine datele incomode ale biografiei sale”.
Iată însă că cercetările de arhivă la care trimiteam au venit, cel puțin în mare parte! Au venit din abundență, peste orice așteptare, încât multe nedumeriri și îndoieli s-au risipit. Au venit odată cu publicarea, începând cu 2014, a Caietelor negre ale lui Heidegger – foarte probabil cea mai amplă scriere a filosofului (ea va ocupa aproape opt volume, până acum fiind publicate patru!) și una dintre scrierile neobișnuite al filosofiei dintotdeauna (în care un autor își explicitează pe larg opțiunile!). În nici o altă scriere Heidegger nu s-a exprimat mai detaliat asupra poziționării filosofiei față de evenimentele timpului în care a trăit. În nici o altă scriere el nu a legat mai direct filosofarea sa de ceea ce se petrecea în viața societății. În nici o altă scriere el nu a solidarizat mai strâns filosofia cu acțiunea. În nici o altă scriere Heidegger nu a prezentat mai net afilierea sa la național-socialism și sprijinirea directă a acțiunii Führerului. În nici o altă scriere nu este mai vastă supraputerea filosofării sale cu temele propagandei național-socialismului – incluzând, desigur, cartea de căpătâi a acesteia, Mein Kampf (1923), a lui Hitler.
Acum, după publicarea Caietelor negre, urcă pe scenă întrebarea dacă filosofia lui Heidegger a evoluat, înainte și după legătura cu național-socialismul, și cum a făcut-o. Profilul său de gânditor se lămurește, însă, fără echivoc. După apariția Caietelor negre devine limpede că Heidegger este filosoful reactiv la slăbirea componentei greco-presocratice, odată cu ascensiunea iudeo-creștinismului în Europa, din perspectiva unei filosofii a scoaterii din uitare a „ființei”, care atacă modernismul, creștinismul, iudaismul și americanismul și-și elaborează o „metapolitică” ce ia național-socialismul anilor treizeci ca subiect al unei noi politici. Adam Smith a luat liberalii, Hegel rațiunea umană, Marx proletariatul, Husserl intelectualii, Dewey cetățenii ca subiecți capabili să scoată societatea modernă din crize. Heidegger îmbrățișează evident național-socialismul fasonat de universități.
Scurt spus, nu mai este justificată întrebarea dacă Heidegger a aderat la national-socialism, cât a făcut-o, cu ce efecte asupra gândirii sale. O spune el, energic și nelăsând vreun echivoc, că a aderat, că a aspirat să înzestreze cu o filosofie de cea mare anvergură nazismul, că a fost atașat mișcării lui Hitler și că viitorul aparține national-socialismului. Nu altcineva spune acestea, ci Heidegger însuși! Caietele negre pun capăt îndoielilor atestând un Heidegger devotat acestui curent. Întrebarea nu mai este dacă Heidegger a fost sau nu solidar filosofic cu curentul, ci dacă sunt implicații ale faptului că un filosof de mare pondere propune viitorului national-socialismul.
Pentru a da seama de mărimea noutăților pe care Caietele negre le-au adus pe scena actualității, este destul să spunem că, imediat după apariția acestei scrieri necunoscute, s-a trăit un șoc cu rare precedente. Precaut, editorul a publicat o carte (Peter Trawny, Heidegger und der Mythos der jüdischen Weltverschwörung, 2014) de explicitare a situației din anii treizeci, când începea scrierea Caietelor negre. În 2014 președintele societății internaționale „Heidegger”, actualul titular al filosofiei de la Tübingen, Günther Figal, și-a depus demisia și a luat distanță de Heidegger. După ce publicase o carte (Günter Figal, Martin Heidegger. Phaenomenologie der Freiheit, Anton Hain, Frankfurt am Main, 1991) în care îl vedea pe Heidegger drept „creator al limbajului libertății” pentru epoca actuală! La Freiburg im Breisgau se discută schimbarea denumirii catedrei pe care a ocupat-o filosoful. Editura Vittorio Klostermann se simte trasă pe sfoară și expusă replicilor.
Editori din diferite țări ai lui Heidegger și-au schimbat opiniile. În Franța, de pildă, după ce s-a publicat o carte de elogiere a lui Heidegger (Philippe Arjakovsky, Francois Fedier, Hadrien France-Lanord, eds, Dictionaire Martin Heidegger: Vocabulaire polyphonique de sa pensee, Paris, 2013), autorii sunt stupefiați să vadă că Heidegger a creditat încropeli ale serviciilor secrete țariste. Heidggerieni de marcă se simt datori să ia poziții. În SUA, Germania și Franța au avut deja loc reuniuni speciale: în 2014, la New York, sesiunea Heidegge’rs Black Notebooks, organizată de Richard Wolin; în 2015, în Wuppertal, în organizarea lui Peter Trawny, conferința Heidegger und die Juden; în 2015, la Paris, în organizarea lui Bernard-Henry Levy, dezbaterea Heidegger et les Juifs, pentru a lămuri lucrurile. În Germania s-au publicat deja volume de analiză precisă și completă (de pildă, Marion Heinz, Sidonie Keller, Hrsg., Martin Heideggers „Schwarze Hefte”. Eine philosophisch-politische Debatte, 2016). Iar intervențiile continuă.
Mai nou, se discută și dacă proiectul de captare a „ființei” al chinezului Zhuang Zi, din epoca pregătirii daoismului, care a șifost publicat în Germania, în 1921, a fost cunoscut sau nu de Heidegger (vezi Reinhard May, Heideggers Hidden Sources. East Asia Influences on his Work, 2005). Un răspuns univoc nu poate fi dat, încă. Ceea ce este sigur este faptul că sunt diferențe între maniera intuitivă (imagini) a filosofului chinez și cea conceptualizantă a lui Heidegger. Mai important de constatat este, însă, că filosofia „ființei” a oferit o perspectivă neexploatată, ce precedă intrarea impetuoasă a lui Heidegger în politica vremii.
Ce s-a întâmplat de fapt și stă în spatele Caietelor negre? Despre ce este vorba?
Se știe că, prin decizia luată de aliați, în urma capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste, din mai 1945, Heidegger a fost scos de la catedră, împreună cu alți profesori implicați în susținerea lui Hitler. Abia la intervenția unor Jean Paul Sartre, Hannah Arendt și a altor admiratori, celebrul filosof a fost scutit de a compărea într-un tribunal ce-i judeca pe cei care au justificat nazismul prin scrieri influente. Într-un moment de nemulțumire, în acel context, Heidegger a mărturisit asistenților săi că „la un moment dat va da drumul pisicii din sac”. Probabil, se referea la Caietele negre, în care derivă opțiunile sale politice din anii treizeci în însăși filosofia sa!
Inițiativele neobișnuite ale lui Heidegger nu s-au oprit la scrierea Caietelor negre, începută, pare-se, în 1930. La începutul anilor șaptezeci, filosoful a inițiat el însuși ediția operelor sale complete, acum mult citata Gesamtausgabe, și a orientat-o. Intenția sa, după ani de izolare de viața publică, nu era un secret: Heidegger voia să aducă filosofia sa, ca explorare a condiției umane și a cursului lumii, cu toate datele ce o însoțesc, în avanscena culturii mondiale, publicându-și întreaga operă. Rezonanța lucrării Ființă și timp și a altor scrieri era, desigur, promisiunea unui nou succes.
Sesizând alura extraordinară a proiectului Gesamtausgabe, Ernst Jünger, cu care Heidegger a avut, cum se știe, poziții comune în anii treizeci, l-a felicitat, în 1974, pentru „opusul magnum al vieții lui”, care urma să-l plaseze din nou în centrul interesului mondial. Ernst Jünger cunoștea bine frământările și năzuințele filosofului.
Având ascendență în inițiativa autorului, ediția Gesamtaugabe, trebuie spus, nu este o ediție critică, explicativă măcar, cum se face de obicei cu operele trecutului. Heidegger nu ar fi acceptat. El a cerut, însă, ca în ultimele volume din Gesamtausgabe să se publice Caietele negre, o carte elaborată pe parcursul a peste patruzeci de ani – aproape toți anii săi de viață filosofică ca autor de mare pondere.
Caietele negre sunt o carte, trebuie accentuat, scrisă de Heidegger, nu compusă ulterior, de alții, cum s-au petrecut lucrurile la Nietzsche, cu Voința de putere, adunată de sora sa și apropiați ai acesteia din însemnări răzlețe. Sunt o carte, așadar, autorizată de Heidegger și care este de luat caatare, ca expresie a ceea ce a gândit, chiar dacă, în fața aserțiunilor ei, multe interpretări cad.
Fiul lui Heidegger, ca legatar al lăsământului acestuia, a decis, însă, să publice fără amânare Caietele negre, înainte ca ediția Gesamtaugabe să ajungă la final. Deja unele fragmente ajunseseră în presă și la cunoștința publicului, încât amânarea publicării nu mai avea rost. Ca urmare, Caietele negre se pun la dispoziția cititorilor, în premieră, odată cu volumele de la 94 la 101 din impozanta ediție Gesamtausgabe.
Heidegger însuși a pus reflecțiile sale, consemnate în caiete de note învelite în mușama neagră, sub titlul Caiete negre (Schwarze Hefte). Este greu de spus cu certitudine, chiar și după citirea lor, despre ce fel de însemnări este vorba. Filosoful a vorbit de „valuri (Winke)”, „instrucțiuni (Anweisungen)”, „reflecții (Überlegungen)”, „notițe (Anmerkungen)” și și-a ordonat reflecțiile sale cronologic și numerotându-le, aidoma lui Nietzsche. Eu cred că este vorba de de toate! Trei volume de caiete sunt din 1931-1941 și formează materia volumelor 94-96 din Gesamtausgabe. Volumul 97 din Gesamtausgabe conține al patrulea caiet, cu însemnările din 1942-1948. Caietele de după 1948 vor ocupa volumele 98-101 din Gesamtausgabe. Nu este deocamdată clarificată situația caietului prim, cel din 1930-1931.
Caietele negre sunt texte pregătite pentru tipar deja de Heidegger însuși. Filosoful nu a acceptat că ar fi vorba de aforisme sau de altceva în categoriile uzuale ale scrisului. El le-a catalogat drept „gândire a istoriei ființei (seyngeschichtliches Denken)” – o categorie nouă a scriiturii filosofice și larg culturale, pe care vrea să o creeze și să o propună.
Se cuvine precizat că aceste caiete nu sunt singura sursă nouă, ce se adaugă șirului de scrieri deja consacrate, cu privire la gândirea lui Heidegger, și care se cuvin parcurse de cel care vrea să se exprime la obiect. Unii (Hassan Givsan, Heidegger – das Denken der Inhumanität. Eine ontologische Auseinandersetzung mit Heideggers Denken, 1998) chiar spun că aproape tot ce este în Caietele negre se află în prelegerile deja publicate ale lui Heidegger. Este adevărat, dar în Caietele negre raportarea la evenimente este mai directă și mult mai amplă, din unghiuri multiple. Prelegerile nu epuizează Caietele negre.
Se cuvine menționat, de asemenea, faptul că nu se mai poate face abstracție de extraordinar de voluminoasa și îngrijita corespondență a lui Heidegger , care, la rândul ei, lămurește, nu odată intuitiv, cu forța exemplelor concrete, ce a gândit și felul în care a gândit.
Este vorba, până în clipa de față, de volume precum J.Storck, Hg., Martin Heidegger, Elisabeth Blochmann, Briefwechsel 1918-1969 (1989) – în care filosoful se lansează în atacarea catolicismului. Aici intră și volumul U.Ludz, Hg., Hannah Arendt, Martin Heidegger, Briefe 1925-1975 (1998) – care lămurește un capitol de istorie trăită a filosofilor. Volumul începe cu prima scrisoare trimisă de filosof studentei sale: „Iubită domnișoară Arendt, Trebuie să vin încă în seara asta la tine pentru a vorbi inimii tale. Totul trebuie să fie simplu și clar și pur între noi…. Doar așa vom fi demni de faptul că am putut să ne întâlnim”. Aici intră, de asemnea, volumul Gertrud Heidegger, Hg., <Mein liebes Seelschen!> Briefe Martin Heideggers an seine Frau Elfriede 1915-1970 (2005) – care aruncă lumină asupra exprimărilor în viața privată, filosofic relevante, ale celebrului autor. Sunt aici probe că deja în 1916 Heidegger era sensibil la un naționalism popular (p.51), după cum este clar că soția sa a suferit datorită multor domnișoare intrate în viața filosofului.
Este vorba apoi de ediția completă a corespondenței Heidegger-Bultmann (Rudolf Bultmann, Martin Heidegger, Briefwechsel 1925-1975, Vittorio Klostermann, Paul Siebeck, Frankfurt am Main, Tübingen, 2009). Ediția atestă un Martin Heidegger preocupat să găsească un nou acces la “ființarea umană (Dasein)”. În intenția lui, Discursul rectoral din 1933 se voia tocmai depășirea creștinismului îmbrățișând temele propagandei Führerului. Nemulțumit, Rudolf Bultmann a reacționat fără ezitare într-o scrisoare către Martin Heidegger: “ne vrem pe noi însine! spui tu…Cât de oarbă mi se pare această voință! Cît de mult stă această voință, în fiecare clipă, în primejdia de a se rata pe sine” (p.194). Rudolf Bultmann era preocupat de înnoirea teologiei, dar a rămas neclintit în convingeri creștine și în opiniile lui istorice și teologice. În edificatoarea sa Declarație din 2 mai 1933, neîntrecutul teolog al protestantismului cerea oprirea acțiunii de “defăimare”, ce lua avânt în Germania timpului și-i viza mai ales pe evrei, și apela la “iubirea (Liebe)” propovăduită de Isus Christos. “Opriți lupta pentru spiritul pur al poporului și îngrijiți-vă ca voința nobilă pentru adevăr și germanitate să nu fie desfigurată de o demonică denaturare!” (p.285). Dezacordul lui Rudolf Bultmann față de Martin Heidegger era net și transmis fără rețineri acestuia.
Este vorba, de asemenea, de volumul Martin Heidegger, Kurt Bauch, Briefwechsel 1932-1975 (2010) . Aici Heidegger recunoaște că a folosit uneori termenii filosofici centrali, precum „ființă (Sein)” și „existent (Seienden)”, numai ca „acoperire” a unor conținuturi concrete.
Este vorba, în sfârșit, de volumul Marion Heinz, Geheimen Briefe, în „Hohe Luft”, 3, 2015, care aduce la cunoștință publică scrisori necunoscute până atunci. Volumul cuprinde și scrisoarea în care, în 1931, Martin Heidegger recomanda stăruitor fratelui său să citească Mein Kampf și să creadă în Führer.
Toate aceste volume de corespondență se află deja în dezbaterea internațională asupra lui Heidegger. Ele sunt de acum indispensabile în efortul de înțelegere a gândirii sale.
Dar Caietele negre permit o privire mai amplă și mai precisă în „laboratorul” gândirii lui Heidegger și înțelegerea mai exactă a tezelor sale, fie și numai detaliindu-le sau indicând contextul de geneză ce le conferă sensul și încadrarea. A fost un fapt de cultură foarte important că și la noi s-a tradus scrierea majoră a lui Heidegger – începând cu ediția lui Dorin Tilinca și Mircea Arman din 1986, autorizată de legatarul moștenirii heideggeriene. Între timp, însă, mulți se încumetă să-l reia pe Heidegger după gusturi subiective, comentând superficial, interpretând arbitrar lucrări. – oricum fără a avea o imagine cuprinzătoare.Lecturile fiind parțiale și cam dirijate de prejudecăți, pozitive sau negative, nu se dă o imagine fidelă gândirii acestuia.
Se înțelege, nu tot ceea ce s-a scris în timp despre Heidegger trebuie revizuit. Au fost multe comentarii care, fie și necunoscând Caietele negre, care stăteau în arhivele de stat de la Marbach, au înțeles substanța filosofică, orizontul istoric și politic al filosofiei lui Heidegger și l-au explicitat fără rețineri. Dar foarte multe comentarii, traduceri, interpretări nu au înțeles această filosofie și, prin forța lucrurilor, rămân la distanță de efectivul Heidegger.
În ceea ce s-a publicat până acum din Caietele negre (suntem în acest moment la volumul 98 din Gesamtausgabe!) sunt conturate cu destulă energie o seamă de teze sau, mai curând, complexe de teze. Fiecare se adaugă sau măcar adaugă ceva deja cunoscutei filosofări a autorului scrierii Sein und Zeit (1927) – pe care cel mai profilat filosof de astăzi, Jürgen Habermas, o socotea „principalul produs filosofic” al secolului anterior. Aceste scrieri le-am examinat într-un studiu monografic (vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2017) și nu le reiau. Socotindu-le cunoscute, aici mă refer doar la zece complexe de teze, care sunt coloana vertebrală a Caietelor negre publicate până în acest moment. Ele particularizează filosofia heideggeriană, prin forța lucrurilor, și provoacă reacții. Desigur, reacții filosofice, dar și reacții politice, civice, etice.
1.
Primul complex de teze privește filosofia ca disciplină. Nu evoc aici ceea ce se știa din scrierile anterioare ale lui Heidegger, incluzând Sein und Zeit (1927), cu privire la conceperea filosofiei. În Probleme fundamentale ale fenomenologiei Heidegger prelua ideea lui Husserl a „filosofiei ca știință riguroasă”, dar interpreta fenomenologia ca știință a „originii spiritului” și, cu un nou pas spre ruptura de mentorul anilor săi de formare, separa filosofia de științe și o concentra asupra „vieții factuale”. El voia să lase în muzeu în același timp „Lebensphilosophie”-a, neokantianismul, intuiționismul, pragmatismul. Este de observat, însă, că în Caietele negre prevalează și mai mult voința de delimitare a filosofiei proprii pe harta istoriei filosofiei și a gândirii contemporane.
Această voință pleacă la Heidegger de la o diagnoză netă, pe care Caietele negre o pun în față. „Ce este omul astăzi? Este cât el valorează. Iar el valorează atât cât dă suma extrasă din răspunsurile la multe chestionare despre el – omul este rezultatul unui sistem de calcul (Verrechnung) uriaș, lățit asupra lui – victimă a cartotecii. Poate fi încă împins acest om la un Dumnezeu, sau mai clar întrebat: se vrea încă să se ajungă la un Dumnezeu în cercul cețos al acestui om?” (GA 94, p.392). Cu această situație critică are a se confrunta filosofia.
Drept consecință, ea, filosofia, se află în fața unor „mari decizii spirituale: confruntarea cu creștinismul și întreaga filosofie occidentală și o clară atitudine față de ele; confruntarea cu Nietzsche; relația creativă – nu doar organizatoare, cu tehnica; noua lume europeană; lumea Pământului ca atare. Toate aceste cinci decizii sunt una, a ființei (Seyns), care este, în același timp, cea care privește întreaga istorie occidentală. Domeniul deciziei abia trebuie creat” (GA 94, p.178-179). Filosofia are astfel a se ocupa de evenimentele ce se petrec în lumea din jur, conform dictonului „filosofarea: disoluția formativă a evenimentelor lumii” (GA 94, p.29). Numai o asemenea filosofie mai este actuală, spun din capul locului Caietele negre.
Înainte de orice, filosofarea are oricum de rupt (abbrechen) cu tradiția, căci aceasta nu este nicidecum la nivelul noilor nevoi. „Spunem prea mult despre dezmembrarea neesențialului, spunem prea puțin despre afirmarea puterii (Ermächtigung) esenței” (GA 94, p.76). În fapt, se trăiește în „uitarea ființei”, și chiar din această „uitare”. De aceea, „adevărul filosofiei – inclusiv ca posibilitate – a dispărut complet din ființarea umană actuală” (GA 94, p.235). S-a pierdut legătura cu „pământul” pe care se trăiește, situația fiind de „absență a pământului propriu (Bodenlösigkeit)”, iar filosofia este chemată să aducă situația la normal stârnind reflecția istorică.
Aceasta, „reflecția istorică (geschichtliche Besinnung), este efectiva desprindere de ceea ce este istoric exterior (Historischen)” (GA 94, p.398). „Filosofia” ce se face în timpul nostru, spune Heidegger, este doar o folosire abuzivă a termenului de filosofie. Ea nu este decât „prelucrarea doctă, epigonală a ceea ce a fost până acum”, „romantică ce slăbește” energiile, „scolastică de partid”, fără aderență la ființă și la istoricitatea ființării umane (GA 94, p.405). Filosofia are de oferit acum „gândire (Denken)” pentru un „nou început” – acesta este imperativul sub care stă.
2.
Al doilea este complexul ce începe cu teza că s-a ajuns într-o „situație” istorică de disoluție gravă, în care omul încă nu s-a regăsit pe sine. Suntem, ca oameni, după o lungă “uitare a ființei (Seinsvergessenheit)” (GA 97, p.164). Iar această “uitare a ființei” a antrenat cu sine “uitarea vieții” și “uitarea lumii”. „Omul trebuie să revină la sine!” proclamă Heidegger (GA, 94, p.5). Readucerea la sine este ceea ce el își asumă.
Se schimbă cu aceasta complet registrul întrebărilor filosofiei. Dacă, așa cum se știe, la Kant întrebările erau: ce pot să cunosc? ce trebuie să fac? ce-mi este îngăduit să sper? ce este omul?, la Heidegger întrebările filosofiei sunt alte patru: cine suntem noi? de ce ar trebui să fim? ce este existentul (Seiende)? de ce se petrece ființarea (Sein)? (GA 94, p5). Filosoful reafirmă și în Caietele negre că în scrierea sa majoră, Sein und Zeit, este vorba de „o încercare cu totul neîncheiată de a ajunge la temporalitatea ființării umane (Dasein) pentru a relua problema ființei ce ne vine de la Parmenide” (GA 94, p.9). A o relua, dar cu o perspectivă nouă – cea a „afirmării puterii ființei (Ermächtigung)”- este un alt imperativ pentru filosofie. „Ființa”, în alte cuvinte, este de reluat împreună cu o repoziționare: nu „ființa” sub evenimente, ci ființa care impune măsura ei evenimentelor și se regăsește astfel pe sine.
3
Al treilea complex pleacă de la teza că s-a intrat în „reconstrucția lumii”. „Die Welt ist im Umbau” (GA 94, p.26) – acesta a devenit leitmotivul lui Heidegger deja înainte de anii treizeci.
Nu se poate concepe altfel lumea, în cea mai largă accepțiune, decât ca o „lume a lumilor (eine Welt der Welten)”. Acum ne aflăm tocmai în începutul uneia, la „al doilea început” al lumii, care ne repune în „relație cu istoria” (GA 94, p.210). Căci nu mai avem „zei (Göttern)” și nici „lume”.
Suntem, de fapt, într-o „nonlume”, din care este cazul să ieșim printr-o „distrugere (Destruktion)” a ceea ce este. „Această transformare destructivă (<Destruktion>) trebuie să treacă mai presus de orice printr-o altă confruntare cu ceea ce este creștin și modern și cu primul <sfârșit>, dar și cu marele joc intermediar (Kierkegaard și Nietzsche) – căci aici este înrădăcinat totul” (GA 94, p.213). Trebuie bine înțeleasă relația: „Epoca nu este fără zei deoarece noi am devenit prea lumești și, de aceea, fără Dumnezeu, ci pentru că nu avem o lume, ci numai o confuzie a ființei (Seyns). O concepție asupra lumii (Welt-anschauung) nu este decât un expedient și trebuie să se destrame dacă nu devine întemeiere a lumii” (GA 94, p.218).
Avem acum nevoie de „o întemeiere gânditor-poetică a ființării umane (eine denkerisch-dichterischen Gründung des Daseins). Aceasta este singura care ne poate scoate din imperiul doar al „posibilităților”, la care le îndeamnă mereu gândirea calculator-matematică dominantă, și ne poate reda siguranțele (GA 94, p.224).
Deocamdată „totul este fără pământ sub picioare și fără scop; dacă în general un pământ și un scop pot cu adevărat exista și aștepta” (GA 94, p.235). Nu se poate merge înapoi, în trecut, ci doar înainte, cu schimbările cele mai radicale, punând în față „ceea ce ajută la unitatea poporului” (GA 94, p.236). Ființarea umană nu este detașabilă de „popor”, căci „ființa” ei este astfel alcătuită. Heidegger ne cheamă „să nu mergem mai departe pe calea decesului, dar nici înapoi în ceva anterior, ci să ieșim cu totul de pe calea actuală cu un al doilea început – în secretul, simplitatea și <sfârșitul> său“ (GA 94, p.236). Chiar Europa resimte această nevoie.
4.
Al patrulea complex are în față teza că filosofii, cercetătorii, cei angajați în decizii politice „uită ființa (Sein)”. Toți sunt acaparați de datele „existentului (Seiend)” până la a pierde din vedere „ființa”. În chiar felul lor de a proceda este angajată „uitarea ființării”, inclusiv a „ființării umane”. „Uitarea ființei este drapelul neinhibat prin care totul lărgește golul” (GA 94, p.76). Trăim de fapt acest gol.
Mișcându-se fără ezitare pe terenul politicii timpului, Heidegger consideră, în Caietele negre, că toate curentele de viață modernă trăiesc, ca și filosofiile existente, din resturile metafizicii occidentale intrată, deja cu Nietzsche, în iremediabil declin. „<Ceea ce este astăzi> – cu această expresie nu gândim o anumită <concepție> politică generală sau vreo <politică culturală> – ci situația europeană în ansamblul ei, în curentele și contracurentele ei. Iar hotărâtor este faptul că peste tot are loc o prăbușire în <metafizica> de până acum, iar formula omului ca animal rationale – ca animal înzestrat cu rațiune, este reafirmată (rasă și rațiune)” (GA 94, p.370). Se trăiește repetitiv din resturile unor constelații epuizate.
Lui Heidegger, din Caietele negre, îi este proprie aducerea la același numitor a curentelor polare. Și creștinismul și rasismul, și romantismul slăbit și „afaceriștii” cu produse spirituale (GA 94, p.371), și recursul la istorie și invocarea tehnicii (GA 95 p.100), și istorismul lui Hegel și filosofia „voinței de putere” a lui Nietsche (p.310), și liberalismul și comunismul (p.154), și bolșevismul și socialismul autoritar al nazismului și fascismului italian (GA 96, p.109), și jonglerii financiari din Republica de la Weimar și propagandiștii național-socialismului (p.234) trăiesc, spune el, din resturile metafizicii. Heidegger câștigă o radicalitate neobișnuită a abordării trecând peste diferențe, oarecum în spatele lor, socotindu-le doar resturi ale unei metafizici depășite.
5.
A cincilea complex de teze privește nevoia unei “metapolitici” – a unei discipline noi pe harta filosofării. “Metafizică drept metapolitică” (GA 94 p.116) este linia căutărilor lui Heidegger din Caietele negre. “Metafizica ființării umane trebuie să fie adâncită conform structurii ei lăuntrice și extinsă într-o metapolitică a poporului istoric (geschichtlichen Volkes)” (GA 94, p.124).
Heidegger este de părere că explorarea “ființării umane (Dasein)” duce în mod necesar la “metapolitică” și că aceasta din urmă este încheierea obligatorie a filosofiei. El vorbește despre “sfârșitul filosofiei. Noi trebuie să aducem filosofia la sfârșit și, cu aceasta, să pregătim ceva cu totul diferit – metapolitica. Corespunzător, trebuie să se petreacă schimbarea științei” (GA 94, p.115).
În Caietele negre este vorba de o “metapolitică” care-și asumă rezultatele noii abordări a ființei (Sein) din Sein und Zeit, plecând de la ființarea specific umană (Dasein) și de la plasarea acesteia în orizontul temporalității, și care părăsește energic ceea ce s-a conceput până acum. “Proiectul ființei ca timp depășește tot ceea ce a fost până acum în ființare și gândire; nu idee, ci sarcină; nu soluție, ci legătură. Proiectul nu devine spirit pur, ci deschide și leagă mai întâi sângele și pământul cu disponibilitatea la acțiune și capacitatea de a face cu capacitatea operei” (GA 94, p.127).
Universitatea însăși este chemată să exprime această schimbare de proporții istorice (GA 94 p.126), care este sinonimă cu denunțarea fără ezitare a două linii de gîndire: cea care “a trivializat” deja “înțelegerea antică a ființei” în concepția creștină și secularizarea acesteia și cea care a matematizat cunoașterea sub pretextul certitudinii, al demonstrabilității și obiectivității. “Amândouă sunt legate lăuntric și doar filosofia le poate arunca în aer din temelie și înlocui în mod productiv” (GA 94, p.55). Ora este a unei conceperi a ființei ca potențare, ca “afirmare a acesteia ca putere (Ermächtigung)” (GA 94, p.39-47).
Programul practic conceput de Heidegger arată astfel: “scopul propriu-zis, dar cel mai îndepărtat: măreția istorică a poporului în obținerea și formarea puterilor ființei. Scopul mai apropiat: revenirea la sine a poporului din rădăcina sa și din preluarea sarcinii sale de către stat. Scopul cel mai apropiat: crearea provizorie a comunității poporului – drept sinele poporului. Muncă și conducere. Scopul cel mai imediat: capacitatea de ființare umană (Daseinsfähigkeit) și capacitatea de muncă a tuturor compatrioților (Volksgenossen) – crearea bucuriei muncii și a noii voințe de a munci“ (GA 94, p.136).
6.
Al șasea complex de teze este cel al revenirii de la istoria risipirii în lucrurile din jur (Histoire) la istoria proprie (Geschichte) ca prelungire a “ființării umane (Dasein)”. “Cel mai adânc temei al stării actuale a lumii, determinate occidental, a mobilizării fără țel, încurcate în sine, fără scrupule, vânând <mobilizarea> din progres în progres a ceea ce este dat și a cuprinderii întregii ființări umane în aceasta – este abandonul ființei – trecerea pe lângă adevărul ființei… “(GA 94, p.339).
Tocmai cu “abandonul ființei (Seinsverlassenheit)” avem de a face în istorie, iar revenirea la istoria proprie (Geschichte) este imperativă. “Noi suntem slăbiți, necreativi și fără curaj sau am devenit imitativi exterior ca urmare a istoriei (Histoire) – noi mai putem fi salvați doar prin ceea ce se opune falsificării – prin istorie proprie (Geschichte) – și, de aceea, trebuie să lăsăm aceasta să devină mai întâi putere ce acționează în prealabil. Aceasta este ea însăși o creație – care în istorie (Geschichte) – nu doar în simplul trecut – aduce să lumineze un nou soare” (GA 94, p.267).
Lipsesc deocamdată „marii corupători (Verführers) ai spiritului “, dar cei mijlocii, precum Romano Guardini, scrie Heidegger, se joacă cu posibilitățile spiritului în manieră „modernă“, fără să pună vreo „întrebare esențială“. Se confirmă astfel că „există chiar la cei de mărime medie printre leneșii și obosiții gândirii aparența <creativității>, dar totul nu este în cele din urmă decât o imitare foarte nimerită a ceea ce au <practicat> în felul lor deja părinții bisericii și apologeții primelor secole creștine (GA 94, p.345). Se trăiește pe scară mare de fapt din mărunțișuri și din aranjamente de pe o zi pe alta. „Această epocă nu este sub nici un aspect măreață – dar înfricoșător și unic este evenimentul ascuns cu care trebuie să se articuleze toate mașinațiile (Machenschaften) sale. Măreț este în această ascundere faptul că o istorie împinge la sfârșit și cere trecerea punții“ (GA 94, p.351).
Au loc progrese în jur, desigur, dar acestea stau pe ceva de la început fragil. „Progresul se sprijină pe uitarea crescândă a ființei pe baza exploatării mereu mai descurcărețe și mai arbitrar calculatoare a naturii; curând și natura vie va deveni atât de îndepărtată, încât va fi preluată în cleștele planificării și distrusă“ (GA 94, p.388). S-a ajuns la expansiunea „mașinațiilor (Machenschaften)“ pe seama realizărilor propriu-zise ale oamenilor și în dauna conștiinței istorice. „Mașina și mașinația nu cunosc nici memoria și nici amintirea. Acolo unde domnește mașinația – iar aceasta domnește cel mai puternic și mai mult acolo unde ființarea umană (Dasein) trebuie să fie preluată și dusă înainte prin <concepții despre lume> – se extinde mai curând aparența amintirii istorice“ (GA 94, p.296). „Mașinațiile“ înlocuiesc marile „decizii“ de viziune, spirituale.
7.
Al șaptelea complex de teze din Caietele negre privește poziția “poporului”. Teza lui Heidegger este că “ființarea umană (Dasein)” este cuprinsă în “popor (Volk)” și determinată de acesta. La Heidegger “ființarea umană (Dasein)” este în “popor”, este cu “poporul”, este “völkisch” sub orice aspect.
Desigur, “poporul” este o chestiune nu de număr, ci de desfășurare a “adevărului ființei (Wahrheit des Seyns)” și de configurare în raport cu acest adevăr. Nu de altceva – biologie sau interese (GA 94 p.337-338)! Un popor presupune un “acord fundamental” plecând de la “starea de necesitate (Not)” în care se află. Fiecare membru al comunității care este “poporul” trebuie să cunoască această necesitate așa cum este și să o facă accesibilă fiecăruia din jur. Acesta este primul pas al eliberării pentru ieșirea din “uitarea ființei (Sein)”.
Cei care “poetizează gânditor și gândesc poetic (Dichten-Denkenden și Denken-Dichtende)” au rolul determinant pentru un “popor”. Trebuie gândit ca unul, nu ca altul (GA 94, p.28). “Gândirea este gândire abia atunci când a devenit insensibilă contra științelor și a oricărui fel de arte. Căci ambele depind de metafizică” (GA 97, p.298). Hölderlin întruchipează cel mai bine ceea ce contează cu adevărat în istorie.
Mulțimea oamenilor face indispensabile, desigur, sisteme juridice și morale în societate, dar hotărâtoare pentru “popor” rămîne asumarea “adevărului ființei (Sein)”. Democrația se realizează cu “ființe care vor să trăiască (Lebenswessen)”. Dar în societate mai este de urcat o treaptă – cea a “ființelor care-și asumă ființa (Seinswesen)”. Acestea sunt la un etaj deasupra democrației.
8.
Al optulea complex de teze se referă la relația intimă a ființei cu “istoria proprie (Geschichte)” a oamenilor. “Ființarea (Sein)” se petrece prin “existent (Seienden)”, adică trece în condițiile spațiului și timpului și urcă la conștiința istorică a unui “popor”. Heidegger leagă conștiința istorică, unitatea cu pământul propriu și reflecția într-un întreg pe care îl folosește pentru a adresa o critică modernității. El acuză lipsa conștiinței istorice (Geschichtlösigkeit), absența legăturii cu pământul (Bodenslösigkeit) și amputarea reflecției ( Besinnungslösigkeit) (GA 96, p.131, 159 ) ca tot atâtea lacune antrenate de “istorie (Histoire)”, tot mai acut în epoca modernă.
Grave sunt fiecare, dar Heidegger insistă în Caietele negre asupra “legăturii prin naștere cu pământul (Bodenständigkeit)” – a “celui care vine din acel pământ, se hrănește și stă pe el” (GA 94, p.38). El folosește în descriere termenii “sânge (Blut)” și “pământ (Boden)” din terminologia național- socialismului și pune propria filosofie din Sein und Zeit în slujba unei revelări a „adevărului ființei” ce merge până la a face temă din „sânge” și „pământ. Ocazional el este ironic la adresa folosirii celor doi termeni, dar fundamental și-i asumă.
Mai mult, Heidegger vede în „rasă” o „condiție necesară și exprimată nemijlocit a ființării umane istorice” (GA 94, p.189) și își însușește și mai larg viziunea național-socialistă a timpului. Tot ocazional el ironizează excesele biologiste (GA 94, p.233), dar nu iese în fapt dintr-un orizont rasist. El consideră că popoarele trăiesc inexorabil după „principiul rasial” (GA 96, p.56), după ce leagă „rasa” de „sânge” și „pământ” și de „istorie (Geschichte)” și caută să o repereze în decizii politice.
Heidegger dă în Caietele negre o conceptualizare a istoriei ce rupe evident cu iluminismul și separă printre cetățenii țărilor diferite „rase”. Unii sunt, prin „sânge”, adică prin continuitate biologică și istorică, legați de „pământ” și au anumite manifestări, alții au venit pe acel pământ și au alte manifestări. În Caietele negre Heidegger trasează astfel de linie despărțitoare de câte ori are ocazia.
Heidegger contrapune “existentul (Seiende)” și “ființa (Seyn)” și caracterizează popoarele din perspectiva asumării unuia sau alteia. În această caracterizare Caietele negre introduc termenii “nimicire (Vernichtung)”, “neputință a existentului”, “putere a ființei”, “afirmare a puterii ființei (Ermächtigung)”, “jertfă” în descrierea istorică. Preocuparea sa este să lege “ființa (Sein)”, “ființarea umană (Dasein)”, “voința de putere” și “istoria (Geschichte)”.
Un termen cu mai mare greutate în caracterizarea modernității este, însă, odată cu Caietele negre, “mașinația (Machenschaft)”, “făcătura”, am mai putea spune. Sub acest termen, Heidegger are în vedere produsul, rezultatul facerii, al abordării lumii din jur doar ca material pentru obținere de ceva. “Mașinația” este fără “memorie” și fără “amintire” (GA 94, p.296) și stă pe ignorarea diferenței dintre “existent” și “ființă” și a faptului că “istoria își are temeiul în ființarea umană (Dasein)” (GA 94, p.331). Ea presupune “uitarea ființei”. “Tehnica” este “ultima și extrema formă a mașinației” (GA 96, p.274).
Heidegger contrapune apelului la “ființă”, “mașinația”, ca un fel de aranjament global al cuiva pentru a submina un popor. El vorbește de “dușman (Feind)”, pe care îl identifică în “neesența existentului, care există negându-se (GA 94, p.474) și căruia îi promite “nimicirea (Vernichtung)”. Tăioasa delimitare a lui Carl Schmitt între “amic (Freund)” și “inamic (Feind)” și conceperea politicii pe baza ei este și a lui Heidegger.
La rândul său, filosoful arată cu degetul spre “dușmanul interior (innerer Feind)”. Heidegger a citat cândva falsele “Protocoale ale înțelepților Sionului” și, după cum arată cei care s-au ocupat complet de acest aspect al manifestărilor sale, nu a încetat să le ia ca adevăr. În Caietele negre el pune “evreimea mondială (Weltjudentum)” (GS 96, p243) la originea acelei “abandonări a ființei (Seinsverlassenheit)” ce ia forma “mașinației”.
9.
Al nouălea complex de teze organizatoare ale Caietelor negre se referă la evrei și la iudaism. Dacă, de la Kant și Mendelssohn, filosofia germană reprezentativă, a integrat, în mare, oamenii de diverse proveniențe, Heidegger este explicit preocupat să restabilească diferențele.
Cu câțiva ani în urmă, Norbert Lohfink vorbea de „antisemitismul clandestin” – constând în aceea că se lasă la o parte recunoașterea ascendenței iudaice a lui Isus și se prezintă creștinismul în opoziție cu iudaismul. Se vorbește, de asemenea, de „antisemitismul etiologic” al lui Carl Schmitt – constând în acuzarea unui comportament aparte al evreilor, care ar ținti la ruina statului german. Heidegger dă contururi unui alt antisemitism al epocii actuale – un „antisemitism al istoriei ființei”, cum l-au numit pe drept comentatorii. Filosofarea sa asupra ființei culminează, de altfel, cu un atac plin de prejudecăți la adresa evreilor și iudaismului și intră astfel pe un teren degradant pentru un filosof cu pretenții. Pentru Heidegger istoria este mai nou teren al „înstrăinării (Entfremdung)” către „alții” și se cere corectată energic!
Heidegger a acuzat deja la Descartes că subiectul său, ego cogitans, este fără conexiuni cu “lumea” și lipsit de “pământ” sub picioare. În Caietele negre el atacă evreii, inclusiv în 1938-1939, ca fiind caracterizați de lipsa legăturii cu “lumea” și cu “pământul” – “Weltlosigkeit” și “Bodenlosigkeit” (GA 95, p.96 și urm.) Ei nu ar fi legați de ceva, dar și-ar pune totul în slujba lor. Acestea ar fi efectul “raționalității goale și capacității de calculare” a “rasei evreilor” (GA 96, p.46), respectiv al caracterului de “veniți” din altă parte a lumii.
Prin capacitate de calculare nu se înțelege aici, în Caietele negre, doar cunoscuta operare cu cifrele, ci ceva mai mult – plasarea “adevărului” în cifrele însele, care ajung să substituie realitatea. ”Mașinația” este tocmai ceea ce generează subiectul ce se înțelege pe sine drept simplu calculator, iar realitatea ca ceva calculabil (GA 96, p.94). Heidegger pune “mașinația (Machenschaft)” în seama evreilor. În concepția sa, “puterea temporară pe care evreimea a dobândit-o în lume … își are temeiul în aceea că metafizica Occidentului, cel puțin în desfășurarea ei din epoca modernă, a oferit puncte de sprijin pentru extinderea unei raționalități și capacități de calculare altfel goale” (GA 96, p.46).
Atacarea de către Heidegger a evreilor are un leitmotiv năucitor: evreii ar aplica “principiul rasei”, dar se opun aplicării generalizate a acestuia (GA 96, p.56). Nici nu este sigur că ei știu cu ce se joacă. Dar, continuă Heidegger, “întrebarea privind rolul istoric al evreimii nu este una rasistă, ci este întrebarea metafizică cu privire la felul de a fi uman (Menschentumlichkeit)” în care “dezrădăcinarea întregului existent din ființă poate prelua o sarcină de istorie mondială” (GA 96, p.243). În joc aici este un fel de “adevăr”, care îi privește pe toți oamenii.
Dar atacul lui Heidegger merge mai departe. “Evreimea – susținea el în Caietele negre (1942) – este în spațiul temporal al Occidentului creștin, adică al metafizicii, principiul distrugerii” (GA 97, p.20). Heidegger invocă drept “probe” mișcări care ar pune societatea în funcție doar de economie și, prin acest intermediar, de biologie, în detrimentul spiritului (Geist) – ceea ce, evident, este din capul locului, altă preluare de către Heidegger a temelor propagandei anilor treizeci.
10.
În sfârșit, al zecelea complex de teze ale lui Heidegger se referă la relația sa cu național-socialismul lui Hitler. Chiar după scoaterea lui din Rectorat, în Caietele negre ( 1938), el consideră că, dincolo de persoanele și politicile care l-au reprezentat, național-socialismul rămâne ceva de aprobat („die Notwendigkeit seiner Bejahung”), și aceasta, completează el, „chiar din temeiuri ale gândirii (denkerischen Gründen). Astfel este spus totodată că această <mișcare> rămâne independentă de forma ei respectivă contemporană și de durata tocmai a acestor formele sesizabile” (GA 95, p.408). Valabilitatea național-socialismului transcende astfel epoca apariției sale.
Heidegger își propunea, relativ la „mișcarea și forța direcției ei” să „lucreze la a pregăti posibilitățile de a imprima forme lumii și de a se dezvolta” (GA 94, p.134). El vorbește la un moment dat de o tendință de „îmburghezire a mișcării”, dar nu vede în ea un pericol, un „național-socialism spiritual” având oricum capacitatea de a-i rezista (GA 94, p.136). Soarta practică a național-socialismului depinde, în concepția lui Heidegger, de capacitatea lui de „a elibera și pregăti un adevăr originar” (GA 94, p.190).
Nu este nici acum, după publicarea primelor patru volume din Caietele negre, destul de clar ce a vrut de fapt Heidegger: să ofere filosofia care să justifice național-socialismul , aflat în ascensiune în anii douăzeci-treizeci, sau ca național-socialismul să fie oarecum convertirea în realitatea vieții oamenilor a filosofiei sale? Aserțiunile sale duc, unele, la prima interpretare, altele la a doua. Poate că volumele următoare ale Caietelor negre vor permite un răspuns univoc. Dincoace, însă, de acest aspect, este clară solidaritatea lui Heidegger, chiar a filosofiei sale, cu „istorica deschidere”, cum numea filosoful preluarea puterii de către național-socialism în 1933.
Pe parcursul anilor treizeci Heidegger a exprimat așteptarea ca național-socialismul să nu se oprească la ceea ce a realizat dintru început: „acesta trebuie ca el însuși să cunoască devenirea și să dea formă viitorului” (GA 94, p.114 și urm), drept condiție a înaintării sale. Preluarea puterii nu este totul. Heidegger a prevenit contemporanii contra alunecării în biologism, care „este din temelie negerman” (GA 94, p.233). „Național-socialismul este un principiu barbar. Acesta este esențialul său și măreția lui posibilă. Pericolul nu este el însuși – ci ca el să devină trivializat într-o predică a adevărului, binelui, frumosului (ca la o seară de școlire). Și ca acela care vrea să facă filosofia lui să nu pună în joc altceva decât logica moștenită a gândirii comune și a științei exacte, în loc să înțeleagă că acum tocmai logica intră iarăși în situația de nevoie și de necesitate și din nou trebuie să se formeze” (GA 94, p.194). În mai multe locuri din Caietele negre Heidegger cere recunoașterea nevoii până și a unei logici noi – a național-socialismului.
Heidegger a vorbit în termeni univoci despre meritul istoric al Führerului. Preluarea puterii de către Hitler el o salută: Hitler ar fi „potrivit (ver-kommen)” (GA 97, p.150) situației. În 1933, tot în Caietele negre, Heidegger nota „marea experiență și norocul ce a venit prin aceea că Führerul a deșteptat o nouă realitate, care oferă gândirii noastre calea dreaptă și propulsia. Altfel, orice temeinicie ar fi rămas pierdută la sine și nu ar fi găsit decât anevoios efectul. Existența literară este la capăt” (GA94, p.111). Din această perspectivă, el critică curente, abordări, personalități pe un spectru larg, întocmai ca propaganda național-socialismului: „toate învățăturile despre om (creștin-iudaice, de exemplu) … sunt antropologice” (GA 95, p.322) și, deci, „uită ființa”.
Nu mai puțin năucitoare este explicarea de către Heidegger a crimelor nazismului. Din capul locului el împinge responsabilitatea spre victime. „Atunci când ceea ce este în esență <iudaic> în sensul metafizic luptă cu iudaicul se atinge punctul înalt al autodistrugerii în istorie; fiind orientat spre preluarea deplină a controlului peste tot, și combaterea <iudaicului> ajunge mai întâi, supus, la aceasta” (GA 97, p.20). Deoarece s-au opus național socialismului evreii au primit replica acestuia și ar fi cei vinovați.
Iar după 1945, când au devenit tot mai evidente lagărele de exterminare și întregul Shoah al evreilor, Heidegger a schimbat subiectul și a acuzat aliații. Heidegger a vorbit de „fascismul mare (Grossfaschismus)” al puterilor învingătoare în politica lor europeană. „Răspunderea pentru asemenea lipsă de idei… depășește cu multe mii de grade lipsa de esență iresponsabilă cu care Hitler a îngrozit Europa” (GA 97, p.247-249). Iar la urmă, Heidegger proferează aceeași acuzație: „sistemele moderne ale dictaturii totale provin din monoteismul iudeo-creștin” (GA 97, p.438), care ar fi umbrit, în geneza europenității, moștenirea greacă, mai exact moștenirea presocraticilor.
Vinovățiile istorice nu se opresc, însă, aici pentru Heidegger. Doar că după 1945 el schimbă placa și privește oarecum diferit național socialismul. În opinia sa, americanii și sovieticii, care au preluat controlul după înfrângerea Germaniei naziste, nu ar face decât să pună în aplicare aceeași metafizică intrată în descompunere. Germanii au astfel parte, și după război, tot de aplicări ale metafizicii (GA 97, p.445) epuizate. Heidegger acuză, evident fără probe, că americanii ar fi „coorganizat” de fapt național-socialismul în intenția de a „deșertifica Germania” (GA97, p.148). Iar readucerea Germaniei printre democrații după 1945 nu ar fi decât tot printr-o violentare. „Să observăm că acum poporul german și țara este un unic lagăr de concentrare, așa cum lumea, în orice caz, nu a văzut încă și nici nu va vedea – această ne-voință care este mai plină de voință decât lipsa noastră de voință (Willenlosigkeit) contra sălbăticirii național socialismului” (GA 97, p. 100). „Sălbăticirea național socialismului (Verwilderung des Nationalsozialismus)” este ceea ce Heidegger acum recunoaște, dar trimite săgețile în cu totul altă parte!
Crimele nazismului Heidegger le pune în seama „tehnicii”, care ar fi devenit forța copleșitoare, hotărâtoare a istoriei, ce trage după ea restul activităților umane. Nazismul nu s-ar deosebi de bolșevism și de liberalism – toate trei nu ar fi decât „fațade”. Nazismul nu ar fi începutul unui proces, ci ar surveni la culminația procesului de extindere a „mașinației (Machenschaft)” și are aceeași funcție în istorie ca și comunismul (GA 96, p.128).
Încă înainte de încheierea războiului, Heidegger considera că „odată cu cea mai înaltă împlinire a tehnicii, pământul însuși va sări în aer, iar actuala umanitate dispare”. Nu ar fi aici motiv de nefericire, ci doar „prima curățare a ființei de cea mai adâncă desfigurare a ei prin puterea predominantă a existentului” (GA, 96, p.238). Cam la nivelul anilor 2300 umanitatea va fi în stare să apuce o altă cale.
Începând deja cu 1944 Heidegger a schimbat și alte plăci. El s-a opus clișeului care asimilează rușii cu „cei veniți din stepele Asiei”: „pătrunderea la noi a stepei asiatice? Nu!” (GA97, p.37). Pentru Heidegger de acum, „odată cu Rusia vine nu ceva străin, ci noi înșine în forma epocii moderne depline și necondiționate și a europenității conform <Vestului>” (GA 97, p.53). Fiind, foarte probabil, la curent cu aspirația lui Hitler de a se înțelege cu Stalin în dauna aliaților occidentali, Heidegger face noi distincții și asocieri: el distinge între Rusia și bolșevism, între Europa și Occident și leagă conceptual America și „evreimea mondială”.
Se poate observa, peste toate, că Heidegger evită să discute crimele celui de al doilea război mondial. Atunci când vine vorba de aceste crime el mută discuția în două direcții. Pe de o parte, spre politica aliaților de după capitularea Germaniei hitleriste. Pe aceasta o vede în consecința “iudeo-creștinismului”, ca “voință de nimicire (Vernichtungswille)”. Pe de altă parte, spre acuzarea abandonării eforturilor de străpungere a “existentului (Seiende)” spre a regăsi “ființa (Sein)” și de “scoatere din uitare a ființei”. Heidegger nu numai că pune tragediile celui de al doilea război mondial în seama victimelor, dar impinge discuția dinspre fapte spre interpretări filosofice și îi vede pe cei atacați de Hitler vinovați de perpetuarea resturilor metafizicii.
La nivelul anului 1948, Heidegger afirma că în discursul rectoral Die Selbstbehauptung der deutschen Universität (1933) a avut dreptate să cheme la o “deșteptare a poporului” (GA 97, p.98) și că greșeala sa consta în aceea că discursul s-a produs “prea devreme” (GA 97, p.130), când forțele existente nu erau încă pregătite. Nepregătirea era sub trei aspecte: situația posibilităților în național socialism; momentul istoric; și adecvarea gândirii pentru acțiune administrativă într-o instituție a învățământului public (GA 97, p.127). Așa se întâmplă, de altfel, în istorie, spune Heidegger, când “gândirea cuprinzătoare a istoriei universale (weltgeschichtliche Denken)” întâlnește împrejurări neprielnice (GA 97, p.148). Dar vine o zi în care această gândire va inspira o “mare politică”. În 1933 Heidegger s-a plasat în succesiunea lui Hölderlin, Richard Wagner și Nietzsche ca deschizători de epocă și consemnează ca ultimă cotitură a istoriei gândirii data nașterii sale (GA 94, p.523). De aici, sugerează el, pleacă de fapt o nouă abordare a lumii.
X
Are plauzibilitate, cel puțin până la publicarea celorlalte volume din Caietele negre, ipoteza că Heidegger a luat ințiativa de a publica Gesamtausgabe într-un efort de a arăta lumii nu numai ceea ce a gândit, ci și cât de esențial pentru lume este ceea ce a gândit. Ediția Gesamtausgabe este rezultatul unei voințe de rară forță de a intra plenar în actualitate. Dacă a reușit sau nu vom putea stabili mai târziu.
Cu cele patru volume deja publicate, Caietele negre stârnesc de pe acum opinii definitive, cu toate că mai sunt măcar patru volume în așteptare. Bunăoară, un admirator al lui Heidegger scrie că acum este clar că Heidegger, „prin forța supranaturală a autochemării sale a trădat viața umană și moartea umană” (Rainer Marten, în Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Hg., op.cit., p.58). În opinia unui critic statornic „în mod evident Heidegger se folosește de limbajul filosofiei, ca și de autoritatea filosofiei ca disciplină academică, pentru a distribui și legitima un program metapolitic în sensul național-socialismului, care năzuiește la distrugerea oricărei filosofii” (Emmanuel Faye, Idem, p.120). Un bun cunoscător scrie: „Caietele negre ale anilor treizeci aduc în fața ochilor și detaliază, ca nici un alt text al lui Heidegger, proiectul unei revoluții în filosofie prin temporalizarea ființei, care se împlinește în revoluția politică a unui național socialism spiritual.Cu aceasta, strategia de apărare până acum uzuală, ce se întemeiază pe separarea dintre gândire și politică, devine superfluă, chiar validitatea acestei abordări fiind de acum îndoielnică” (Marion Heinz, Idem, p.138). Un prestigios istoric englez scrie: „Filosofia lui Heidegger este neîndoielnic afectată de un antisemitism cras, încărcat de prejudecăți. Totuși, este vorba nu de o stupidă prejudecată de felul celei care a dus la decizia de la Conferința de la Wannsee” (Theodore Kisiel, Idem, p.256). Dincolo de diferențe de evaluare, un fapt se impune cu forța evidenței: interpretarea lui Heidegger nu mai poate rămâne cea de până la publicarea Caietelor negre, ea având nevoie de un cadru analitic mai evoluat.
Luând în seamă volumele din Caietele negre deja publicate mă incită câteva gânduri.
Primul gând este analogia cu asociatul de la distanță al lui Heidegger în susținerea acțiunii lui Hitler – juristul Carl Schmitt, în opinia mea, alături de Hans Kelsen, cel mai calificat jurist al secolului al douăzecilea. Cum știm, Carl Schmitt a vrut la un moment dat să dea formă juridică național-socialismului, iar Heidegger să-i dea amploare filosofică, după cum Ernst Jünger l-a sprijinit literar. Primul a trebuit să compară la Tribunalul de la Nürnberg, dar a continuat să susțină seminarii private în locuința sa. A lăsat în urmă memorii (Glossarium. Die Aufzeichnungen der Jahre 1947-1951, 1993) în care a reafirmat idei vechi, infirmate de decenii, precum cea a nevinovăției lui Pilat din Pont în Crucificare. Al doilea a evitat tribunalul, dar a ținut să reafirme, detaliat, ideile sale din anii treizeci, inclusiv respingerea creștinismului catolic și a creștinismului în general. Discipolii lui Carl Schmitt scot în relief disponibilitatea acestuia de a lua act de fapte istorice. În cazul lui Heidegger, poate și datorită limbajului „de acoperire” ales, planează suspiciunea, iar Caietele negre o sporesc categoric.
În centrul Glossarium –ului stă tot lupta din 1933 a autorului cu evreii; în centrul Caietelor negre la fel. Carl Schmitt privește evreii din perspectiva antiiudaismului religios al unui catolicism tradiționalist, Heidegger din perspectiva unei filosofii a „ființării umane” ce se confruntă cu limita. De ce evreii sunt în centrul preocupării târzii și la Carl Schmitt și la Heidegger? Se poate face o comparație concludentă cu Nietzsche, din nefericire prea rar luat în seamă sub acest aspect.
Nietzsche a elogiat explicit și superlativ Vechiul Testament, în care sunt „oameni, fapte și vorbiri într-un asemenea stil grandios încât scripturile grecești și indiene nu pot pune ceva comparabil alături” (Jenseits von Gut und Böse fr. 26). Curând, însă, Nietzsche a acuzat o „răsturnare a valorilor (Umkehrung der Werte)” (fr.71). Ea constă în prioritatea acordată justiţiei şi moralei în societate, ce ar fi fost începutul acelei „răscoale a sclavilor în morală (Sklavenaufstand in der Moral)”, pe care prelații evrei au plămădit-o (Yirmiyahu Yovel, în Jacob Golomb, ed., Nietzsche and Jewish Culture, Routledge, London, 1996, pp. 119-120).. Această critică Nietzsche a aplicat-o și creștinismului, care ar fi moștenit neajunsul ce constă într-o supraevaluare a componentei morale a vieții în detrimentul trăirii autentic umane a acesteia. „Dar Nietzsche nu a proiectat critica sa a vechiului iudaism într-o atitudine politică față de evreii zilelor sale” (Yirmiyahu Yovel, Nietzsche contra Wagner on Jews, în Jacob Golomb, Robert Wistrich, eds., Nietzsche, Godfather of Fascism? On the Uses and Abuses of a Philosophy, 2002, p.132). Nietzsche a chiar atacat antisemitismul amintind grandioasa ascendență culturală a evreilor şi i-a apărat pe evrei invocând potențialul lor singular.
Evreilor diasporei, care stârnesc alergia lui Heidegger, Nietzsche le recunoaște un rol unic. Cum se poate citi în Daybreak (Cambridge University Press, 1982), rolul rezidă în aceea că, în virtutea învățării temeinice și a experienței istorice, evreii au devenit cea mai puternică și mai stabilă populație (race) din Europa. Ei au capacitatea să domine pe continent, dar nu este dorința lor. Evreii vor ajunge, însă, în virtutea motivelor arătate, la poziții vrând-nevrând dominante pe continent – în înțelesul că vor contribui la stabilirea normelor și valorilor. În optica lui Nietzsche evreii sunt de acum șansa Europei. El propune alungarea antisemiților pentru atitudine nedemnă, după ce pune la originea antisemitismului „resentimentul”, care coboară ființa umană.
Al doilea gând este interpretarea filosofiei lui Heidegger. Este clar că implicarea lui nu doar în politica, ci și în felul de a gândi al național socialismului sunt mai extinse și mai profunde decât s-a crezut până la publicarea Caietelor negre. Nu a fost în această implicare naivitatea unui intelectual și nici ceva pasager, ținând de contexte, ci o convingere durabilă.
Este vreo parte a operei lui Heidegger care să nu fie tributară național-socialismului lui Hitler și, desigur, aripii mai radicale, care era cea a lui Ernst Röhm, repede înlăturată de Führerul însuși? Sunt de părere că există asemenea scrieri. Filosofia „ființei” a putut și poate fi dusă la alte consecințe politice decât cele la care a dus-o Heidegger. Intuițiile lui Gadamer, Marcuse, Sartre, Habermas, Rorty și ale altora sunt corecte.
Dar nu altcineva decât Heidegger însuși s-a preocupat să arate, în Caietele negre cu deosebire, că deja prin Sein und Zeit, prin discursul său rectoral și prin alte scrieri majore, se află pe o direcție convergentă cu Führerul. Această convergență a avut sinuozitățile ei, dar este un fapt.
Al treilea gând este fragilitatea asumării istoriei de către un filosof care a făcut, ca puțini alții, caz de istorie și de cunoașterea istorică. Heidegger l-a preluat vizibil ca reper pe Richard Wagner (Das Judentum in der Musik, 1850), apoi pe alții (Hans Blüher, Die Erhebung Israels gegen die christlichen Güter, 1931) care au contribuit la demonizarea evreilor în epocă. Că cercetările de istorie spuneau altceva, de pildă că nu se pot separa nicidecum filoanele german și evreiesc din cultura germană, nu a mai contat. Ne așteptam ca Heidegger, cu scrupulul său cunoscut în a accepta ceva, să examineze sursele sale. Istoriografia germană le-a infirmat de mult, nu doar prin noua generație de istorici, cu Martin Brozsat, Eberhard Jäckel, Hans Mommsen în frunte, ci în mare măsură prin contemporani ai lui Heidegger. De pildă, prin Rudolf Bultmann teologia germană a dovedit cât de inextricabilă este unitatea dintre creștinism și iudaism și cât de profunde sunt învățăturile ce se desprind din ea. La Heidegger, spre deosebire de marele său amic, găsim nu cunoașterea unui dosar istoric extraordinar, nici măcar menționarea lui, ci doar atacarea întregului creștinism și, desigur, a sursei sale, care a fost iudaismul. Că evreii nu au adus pe scena istoriei doar economie și biologie, cum se spune în Caietele negre, ci și un idealism sănătos – creștinismul, dar și Maimonide, Mendelssohn, Herzl, Rosenzweig, Einstein și mulți alții fiind mărturii – nu a contat la Heidegger, de asemenea.
Există o solidaritate evreiască – impusă de nenumăratele represiuni ce s-au aplicat evreilor. Fiind omenească, nu este nici ea o solidaritate cum spune mitul respectiv. O observă nu alții, decât evreii care trăiesc în mijlocul comunității! Marele rabin al Marii Britanii, Jonathan Sacks, amintește, de altfel, că abia după al doilea război mondial și tragedia Shoahului, când au putut să-și restabilească statul propriu, Israelul, evreii și-au depășit divergențele. Pe de altă parte, dacă sunt aranjorii lumii, cum spune tot o mitologie, de ce evreii au plătit cam totdeauna oalele sparte? În orice caz, un filosof de anvergură nu are voie să se înșele atât de facil luând ca sursă de informare Protocoalele înțelepților Sionului, de mult denunțate de un tânăr cercetător turc, ca text confecționat de Ohrana țaristă, după falsificarea unui pamflet francez stârnit de Napoleon al III-lea. Sau ținând trena unei literaturi doar propagandistice a vremii!
Până la urmă tot de propagandă ține și înțelegerea de către Heidegger a culturii americane și a rolului Americii în Europa. Se știe că relația dintre Europa și SUA s-a schimbat profund după primul război mondial și încă o dată după cel de al doilea. Să asimilezi însă, cum face Heidegger, democratizarea postbelică sub impact american cu un „fascism mare”, este mai mult decât ignorarea istoriei ce a avut loc – este o distorsionare țintită a faptelor. Poți privi critic această democratizare, dar nu o poți contesta decât împotriva evidențelor.
Al patrulea gând se referă la secretul succesului lui Heidegger. Este vorba evident de un filosof de anvergură pe scena filosofiei dintotdeauna. Dar succesul său se datorează nu numai calităților profesionale arhicunoscute și operei în sine, ci și unor tehnici eficace în a capta cititorul.
Te impresionează, bunăoară, punerea în scenă atentă a problemei și aducerea în față a răspunsului propriu, dar te întrebi: unde sunt alternativele de răspuns? Unde s-a discutat cu ele? Unii au evocat „teutolectica” – adică aducerea șocantă la numitor comun a polilor disputelor, trecând peste diferențe prin simplă postulare, alții folosirea abundentă a superlativelor. Aș mai adăuga, în explicarea succesului amintit, gesticulația de gânditor care știe ultimele lucruri, inspirată sesizabil de Nietzsche, și stilul sentențios al unui radical care nu pierde timp cu compromisul. Adaug, de asemenea, reușita în a crea, după cedarea în fața unor clișee propagandistice și după ce totul este adus la tensiunea conflictului, mai mult sau mai puțin real, aparența cunoașterii.
În sfârșit, al cincilea gând privește impactul politic. Heidegger a avut deja impact mult dincoace de național-socialismul pe care l-a servit.
În definitiv, nu poți despărți cu totul mișcarea ecologistă a ultimelor decenii nici de critica sa a lumii tehnicizate, acea lume care convertește natura în simplu material de prelucrat. Nu poți despărți aspirațiile mai noi la o politică dincoace de diviziunile partizane consacrate, nutrită de iluzia „noii politici”, de critica heideggeriană a democrației pluraliste! Nu poți despărți de Heidegger lipsa de voință în a recunoaște faptele și disprețul pentru pluralism la epigoni de astăzi. Nu poți despărți nici alte accente din configurația politică actuală de teze ale lui Heidegger.
Trebuie să subliniem însă că Heidegger nu este un propagandist ieftin al naționa-socialismului și ar fi eronat să fie confundat cu un ideolog de duzină al acestuia. El nu a fost așa ceva.
Numai că și Heidegger rămâne sub efectul filosofiei clasice germane. Conform acesteia, filosoful elaborează viziunea în mod cuprinzător, adică de la fundamente filosofice la consecințe practice. Marea filosofie clasică germană constă din opere monumentale care s-au întins pe acest arc. De exemplu, Kant a dat cunoscutele sale „critici” și a încheiat cu pledoaria pentru o comunitate luminată a ființelor raționale. Hegel a dat filosofia rațiunii în lume și a încheiat cu statul în care se generalizează libertățile individuale. Fără discuție, Heidegger are meritul de a fi continuat această tradiție glorioasă pentru filosofie și cultura germană.
Heidegger procedează la fel ca iluștrii săi predecesori, doar că reperul său tacit a fost, explicabil prin provocările contextului formării lui, Marx. El a făcut o critică a lui Marx care merge dincolo de locuri comune, mai în adâncime decât alte critici ale timpului. De pildă, în relația greacă teorie-praxis, pe care, cum se știe, Marx a restabilit-o într-o formă proprie, Heidegger a susținut că lipsește reflecția ce precede în mod normal acțiunea. Conștiința reflectă existența, argumenta el, dar numai prin intermediul omului însuși, care nu este absent. Misterele lumii se dezleagă, dar nu se dezleagă fără reflecție din partea acestui om. Pe de altă parte, ca și Marx, Heidegger a vrut să dea un discurs asupra politicii, cum spune el o „metapolitică”, și a dat-o explicit în Caietele negre. În vreme ce Marx își punea nădejdea în proletariatul industrial, Heidegger apelează la național-socialism. Schema este aceeași, adresantul metapoliticii este diferit.
Pe de altă parte, Kant deriva viitorul din înaintarea rațiunii umane, Hegel îl punea în seama înaintării rațiunii universale, Marx l-a legat de evoluția economiei și societății moderne. Heidegger îl pune, în Caietele negre, în seama „istoriei ființei”. O cotitură în această istorie el o considera imperativă și implacabilă. Național-socialismul l-a considerat promisiunea ei.
Se poate anticipa că nici Caietele negre nu vor fi fără impact politic. Ele nu vor rămâne simplu document de istorie a filosofiei. Previzibil, impactul lor politic va fi ambiguu.
La unii Caietele negre vor consolida conștiința critică asupra istoriei, care va părea mai mult ca una a rătăcirii printre fetișurile modernității (tehnicism, democrație formală, bunăstare materială, hedonism). La alții vor întări prejudecăți privind iudaismul, într-o oarecare măsură și creștinismul, în spatele cărora așteaptă un nou păgânism. În Europa vor stimula antiamericanismul.
Efectele nu vor fi în democrații consolidate precum Germania, ci în țări cu slab dezvoltată dezbatere publică. Pentru Europa actuală, cu tragediile trecutului ei, cu nesiguranțele ce se trăiesc astăzi și cu sărăcia de viziune a celor care îi determină soarta acum, ar trebui să fie, totuși, limpede cum se citesc Caietele negre și la ce se folosesc.
Anvergura deloc obișnuită a Caietelor negre și, desigur, a autorului lor mi se par, în conjunctura actuală, ocazia de a formula un avertisment. Vreau să o fac cu ajutorul unei analogii. În Das Kapital.Plädoyer fur den Menschen (Knaur, München, 2010), cardinalul Reinhard Marx spune că dacă nu vor stopa pauperizarea unor categorii (inclusiv în cele mai dezvoltate țări sărăcia relativă urcă spre mijlocul societății – scrie cel mai bun specialist al catolicismului în problemele sociale!), dacă nu vor face să nu se adâncească decalajele sociale, societățile de azi se vor trezi că pe cealaltă parte a străzii, mergând în sens invers, vor apare Karl Marx și adepții. Putem spune oarecum simetric – dacă nu iau în serios libertățile și drepturile umane și nu funcționează democratic (inclusiv în cele mai dezvoltate țări se acuză „postdemocrația” și „prăbușirea democrației”, de către cei mai responsabili analiști!) democrațiile de astăzi se vor trezi nu doar cu Caiete negre, ci și cu politici „negre” pe străzi. Ele se vor trezi că pe cealaltă parte a străzii, apare, mergând în sens opus, cu aplauze considerabile, Martin Heidegger.