Universitățile private astăzi

de Andrei Marga

În 1997, ca ministru al Educației Naționale, am fost invitat să inaugurez moderna clădire a Universității „Dimitrie Cantemir” din București. Am dat curs invitației și nu am regretat. Făceam parte dintr-un guvern de coaliție, condus de Convenția Democratică, menit să pregătească România pentru obținerea invitației de a deschide negocierile de aderare la Uniunea Europeană (invitație care a și sosit, grație reformelor întreprinse, în decembrie 1999!). Majoritatea profesorilor universității  bucureștene făceau parte din opoziția de atunci. Cu toate acestea, am avut o cooperare de oameni maturi, care nu ignoră ceea ce îi desparte, dar știu să fructifice ceea ce îi unește. Atunci l-am cunoscut pe venerabilul fondator al universității, profesorul  Momcilo Luburici,  care reușise deja să atragă în instituție numeroși specialiști remarcabili. De atunci, l-am întîlnit încă de câteva ori, dar, în timp, impresiile inițiale  în ceea ce privește instituția pe care o inițiase mi-au rămas pozitive. Universitatea „Dimitrie Cantemir” mi s-a părut cea mai izbutită dintre inițiativele de universitate privată din România de după 1989. O preocupare de a se înzestra cu profesori autentici, de a-și asigura infrastructura proprie, de a nu repeta programele universităților publice, de a interacționa cu instituții din alte țări le-am socotit caracteristice.

Între timp, s-au întrunit multe motive ce obligă la o discuție mai puțin protocolară despre universitățile din România ultimului sfert de secol. Nu putem tăgădui că efectivul universităților private este și acum, după dispariția naturală a unora dintre ele, exagerat. Că înființarea lor a avut la bază rațiuni predominant comerciale. Că aceste universități aveau nevoie acută de profesori tocmai în vremea unei crize grave de specialiști propriu-ziși în țară. Că ele presupuneau infrastructură când în țară până și un podeț se construiește anevoios. Că ele intervin într-un context în care se citește tot mai puțin. Că ele funcționează într-un climat al vieții publice în care falsificarea voluntară a datelor și vorbele goale sufocă indispensabila stabilire a faptelor. Că imaginația sociologică și priceperea instituțională a ocupanților de funcții academice și ministeriale scade de la an la an. Că atunci când nu mai au idei – ceea ce se întâmplă repede și la prea mulți activiști din domeniu – mulți se refugiază în expediente ieftine, de genul demontării curriculumului, exaltării importanței profesiei de dascăl, înlocuirii rigorii abordării educației cu  moralizarea.

Deunăzi, cineva (care-și subscrie opinia, cum ar spune Caragiale, dar o dă anonimă și confirmă, încă o dată, cât de grea a devenit, la unii, simpla stabilire a faptelor!), mă apostrofa pentru ceva în care nu am vreun merit. Mă acuza, bunăoară, că “aș fi dat drumul”, ca ministru, la înființarea de universități private, care ar fi orice, numai universități nu. Încep, la rândul meu,  să mă obișnuiesc cu tot felul de măsluiri grosolane a ceea ce fac sau spun, căci văd că oricine face ceva onest se trezește luat la rost de neaveniți. Ne putem consola cu faptul că a pățit-o până și celebrul Kierkegaard: în vreme ce el le vorbea celor din jur de infinit, unii îi reproșau scurtimea pantalonilor! Se minte copios în viața noastră publică, iar persoane care nu știu să facă ceva vor evident să fie parte la masă. Până la urmă, însă, nu avem altceva de făcut decât să apărăm răspicat adevărul.

Răspunsul meu este că cel interesat de realitate se poate adresa înregistrărilor internaționale, precum și amplului raport al actelor oficiale ale perioadei (de pildă, în volumul Andrei Marga, Anii reformei, 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2007).Cel interesat poate verifica documentele și va observa că nu am înființat nici o universitate privată. Cei dinaintea mea și unii dintre cei care mi-au succedat au făcut-o. Dar aceasta nu m-a împiedicat să exprim și să apăr, și în 1995, și în 2000, și în 2006, și în 2012, un punct de vedere ce se lasă rezumat în patru propoziții: a) universitățile private sunt necesare într-un sistem de învățămînt superior; b) profesional vorbind, diferența public-privat în materie universitară se reduce oricum; c) universitățile private pot avea profesori mai calificați și performanțe mai competitive decât celelalte; d) dacă m-aș decide să fac o universitate privată aș face-o mult mai bună decât oricare universitate publică din țară. Acest punct de vedere îl împărtășesc și astăzi.

Nu ignor deloc faptul că universitățile private din România actuală au carențe de necontestat. Ele poartă urmele unor decizii greșite ce se văd cu ochiul liber. Erorile au fost și sunt, înainte de toate, la nivelul   instituțiilor responsabile la nivel național – guvern, minister, consiliul acreditării, parlament. A fost o greșeală înființarea primelor universități private pe baza legislației liberei inițiative, și nu pe baza unei legi în domeniu. A fost o greșeală folosirea până la epuizare a aceluiași lot de profesori, împărțit cu universitățile publice, care a și dus la degradarea multora dintre specialiștii existenți (se poate vedea mulțimea publicațiilor fără vreo respirație a înnoirii, ca indicator al perioadei!). A fost o greșeală competiția partidelor politice pentru atragerea de capital electoral prin înființarea de universități private. Fiind politizate, consiliile de autorizare și acreditare naționale au dat câteva lovituri punctuale de imagine, dar nu au avut nici priceperea și nici capacitatea să regularizeze sistemul, până astăzi.

Aplicarea în România a Declarației de la Bologna (1999), prin reglementările din 2004-2006, s-a făcut eronat. Nu s-a înțeles sensul declarației dată de miniștrii educației ai statelor europene, iar soluțiile din 2004-2006 au fost anapoda. Bunăoară, sistemul a fost recentralizat, iar în locul diferențierii studiilor s-a ales unformizarea lor, restructurarea a fost confundată cu scăderea duratei,  masteratul a devenit un fel de continuare a studiilor, dubla specializare s-a distrus, pregătirea doctorală a fost dizolvată în școli formale etc. Legea educației din 2011 a distrus apoi și ceea ce mai era viabil, în mai toate universitățile, deschizând era unui nou diletantism, îmbrăcat în aparent profesionala terminologie neoliberală, dar tot mai perceptibil și mai dramatic în urmări. Lipsa experienței și a unei viziuni asupra universității ca instituție, la cei care iau deciziile, afectează în continuare întregul învățământ din România.

În ce măsură o universitate privată se putea sustrage impactului acestor erori ale politicii universitare de la nivel național? Eu cred că sustragerea era posibilă până în momentul trecerii la aplicarea legii din 2011. Printr-un întreg lanț de măsuri  eronate – desconsiderarea pregătirii ca profesionist în favoarea unei superficiale pregătiri profesionale (care face ca absolvenții să aibă mari dificultăți la asumarea de răspunderi!); compunerea senatelor și consiliilor universitare aidoma adunărilor generale ale oamenilor muncii; înlocuirea conducerii academice colegiale cu o birocrație stufoasă a evaluărilor neconcludente; substituirea autonomiei universitare  cu aplicarea a tot felul de programe caduce; favorizarea în concursuri a persoanelor de slabă calitate, care ajung pe bandă rulantă profesori și lideri academici etc. – a instituit o carcasă a stagnării, ale cărei efecte se vor vedea în timp și vor fi tot mai costisitoare.  Cam toate deficiențele ce se reproșează justificat în ultimii ani aplicării într-o viziune mediocră și anacronică a necesarelor reforme (vezi Konrad Paul Liessmann, Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, Piper, München, Zürich, 2008; Richard Münch, Globale Eliten, locale Autoritäten. Bildung und Wissenschaft unter dem Regime von PISA, McKinsey & Co., Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2009; Stefan Collini, What are Universities for?, Penguin, London, New York, 2012; Philip G.Altbach, The International Imperative in Higher Education, Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2013) se regăsesc astăzi, amplificate de incompetența și debusolarea decidenților, în universitățile din România. Modelarea universității ca instituție – între alternative precum întreprindere, corporație, asociație civică etc. – a fost decisă, din nefericire, în favoarea a ceea ce are mai vulnerabil fiecare dintre aceste analogii. Ca urmare, universitățile românești rezultate din aplicarea Legii din 2011 au parte de toate neajunsurile: neînțelegerea a ceea ce înseamnă profesionalism, navigarea printre organizări de mult părăsite, inventarea de soluții știute ca greșite, slaba performanță în cercetare și inovare și, mai ales, aducerea în roluri de decizie a cât mai multor persoane nepotrivite, cu toate consecințele.

Se apropie momentul în care o analiză lucidă a situației în care au fost aduse universitățile publice și private din România în ultimul deceniu va fi nu numai urgentă, ci și inevitabilă și acceptată. Aceasta deoarece nu este posibilă reconstrucția unei societăți fără punerea în ordine, pe o direcție fecundă, a universităților proprii. Gravul declin al calificării profesionale din România ultimului deceniu, care se observă deja cu ochiul liber în multe locuri, de la administrația centrală la meseriași, va obliga și autoritățile responsabile la luciditate. Deocamdată rămâne să ne consolăm cu reușite punctuale, de genul celei pe care o reprezintă Universitatea „Dimitrie Cantemir”, și să exprimăm prețuirea noastră pentru care o gestionează. Foarte probabil, având ca sprijin reușitele, va trebui să se asume inițiativa acelei noi analize și, apoi, a dezbaterii publice a unui proiect legislativ care să repună în mișcare energiile ce se pierd încă ale universităților publice și private din țară.