Discuția privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europaenă amestecă date ale situației cu reacții de toate proveniențele, încât adevărul rămâne departe. Fiind vorba de o țară de pondere majoră și de un gest care pune sub semnul întrebării cursul Europei de după 1993, lucrurile trebuie lămurite.
Se cuvin făcute mereu distincții. Bunăoară, între Europa și ideea europeană sau interpretarea de sine a culturii europene, apoi, între ideea europeană și asumarea ei politică, cum este astăzi Uniunea Europeană, și, în sfârșit, între proiectul Uniunii Europene și realități. Cine critică realitățile din Europa nu este neapărat ostil Uniunii Europene, căci poate să o facă și în numele proiectului. Nu se poate spune că cel care părăsește Uniunea Europeană respinge ideea europeană, căci poate fi în dezacord doar cu deciziile uniunii. Cine vede altfel ideea europeană nu este antieuropean. Deja acum câțiva ani, fostul președinte al Germaniei, Roman Herzog, titra neașteptat o intervenție – „Uniunea Europeană dăunează ideii europene” (Die EU schadet der Europa-Idee, în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 15 Ianuarie 2010), dar nimeni din jur nu s-a gândit să-l eticheteze drept „antieuropean”!
Venind însă pe terenul faptelor recente, trebuie spus că Brexitul nu este prima părăsire a Uniunii Europene. El vine după exitul Groenlandei. El este o părăsire a uniunii simultană cu retragerea cererii de aderare de către Elveția – despre care nu s-a vorbit încă. Este o părăsire după împotmolirea Uniunii Europene în “criza Ucrainei” și după răspunsul incoerent la “criza imigranților”. Este o părăsire după ce în SUA are loc reașezarea politicii externe, odată cu venirea unei noi administrații. Este, în sfârșit, o părăsire a uniunii după schimbarea lumii începută în jurul anului 2010.
Mai trebuie adăugat că Brexitul este ieșirea din Uniunea Europeană a unei țări care și-a lăsat de la început porți de întoarcere – Marea Britanie nu a semnat acordurile Schengen și nu acceptă moneda unică. Nu de mult, această țară a pus condiții Uniunii Europene – păstrarea suveranității parlamentului național, pluralismul monedei, independența în formularea politicii sociale etc. – prin care direcția de evoluție prefigurată în tratatele de la Roma (1957) și Maastricht (1993), spre mai multă integrare politică, devenea discutabilă.
Este de adăugat, în fine, că statutul european al Marii Britanii a rămas, orice s-ar spune, particular. Aspirațiile țării sunt, de fapt, globale. Marea Britanie întreține relații ramificate în Commonwealth. SUA sunt, oricum, principalul partener al țării. Conducerea de la Bruxelles britanicii au socotit-o a fi ceva contra naturii, chiar dacă le aducea avantaje (piață, finanțări etc.). Revenirea profilată a Germaniei în politica internațională și reafirmarea Rusiei au făcut ca Marea Britanie să-și regândească situația, în vederea unui rol sporit.
În clipa de față însă, interesează urmările previzibile ale Brexitului. Care sunt consecințele sale majore?
În politica din Marea Britanie se dă acum satisfacție curentului independenței. Drept urmare, țara își va amplifica relațiile comerciale cu orice țară, chiar dacă pierde accesul a priori la piața comună europeană. Ea va trebui să-și asigure acest acces prin acorduri cu Uniunea Europeană, ceea ce va și face, de ambele părți fiind avantaje mari. Geopolitic, ea are a-și evidenția ponderea în constelația supraputerilor și puterilor lumii. În cadrul NATO, Marea Britanie va fi solidară cu SUA în urmărirea unor scopuri globale proprii. Peste toate, Marea Britanie va rămâne legată prin nenumărate fire de Europa continentală, dar va câștiga spațiu de inițiativă.
Uniunea Europeană slăbește prin plecarea Marii Britanii și va avea de înfruntat atracția exiturilor. Unele guverne vor agita exitul pentru a obține acorduri mai favorabile. S-a ajuns, în orice caz, la capătul capacității de integrare – cum spun sociologii – nu numai sistemică, ci și socială a actualei Uniuni Europene. Când se amână ani la rând schimbări benefice pe direcția “Europei cetățeanului”, nu ai să te aștepți la altceva decât la criza integrării.
Așa cum este acum, excesiv birocratizată, Uniunea Europeană nu mai poate funcționa. Pentru a preveni o replică, menționez că am spus aceasta deja cu ani în urmă (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012). Uniunea Europeană trebuie democratizată, mult dincolo de “democrația interguvernamentală”, iar democrația care nu include deliberarea publică se demite singură. Înlocuirea actualei Comisii Europene este consecința politică normală a Brexitului, iar Parlamentul European nu are nici el cum să-și justifice componența în urma celor petrecute. O primenire fără resturi pe concepții și programe noi este soluția. Brexitul semnalează, între altele, că nici tehnocratismul, nici refugiul în utopii nu sunt soluții.
Venitul bugetar al Uniunii Europene scade în urma Brexitului, iar cheltuielile vor fi reduse, în consecință. Piața comună va rămâne deschisă și pentru țări care nu sunt membre (Norvegia, Elveția, Marea Britanie, etc.). Trepidațiile Euro nu se pot exclude, căci deficitele bugetelor publice din Sudul Europei sunt de mult doar o chestiune rostogolită de la un an la altul. Pe termen scurt, Euro va putea fi susținut, dar pe termen mediu nu va rămâne la fel de puternic.
Administrativ, Uniunea Europeană va trebui să se schimbe prin renunțarea la centralismul actual. Voluminoasa birocrație bruxelleză trebuie demontată – ca și condiție de supraviețuire a Uniunii – fie și cu prețul unor noi alegeri pentru Parlamentul european. Conducerea Uniunii Europene trebuie regândită dincoace de tot ceea ce s-a discutat până acum. După ruptura la care s-a ajuns în ultimele decenii, este nevoie de o nouă relație între cei care decid și cei care gândesc, între toți și cetățenii Uniunii Europene,. Teama de exterior nu este suficientă pentru a-i ține laolaltă pe europeni. Mai sunt necesare prestații positive în materie de nivel de viață, de democrație, de comunicare.
Are acum și mai mult sens să căutăm locul în care „criza Uniunii Europene” poate fi captată spre a fi abordată practic. Unul dintre cei mai importanți analiști (Claus Offe, Europa in der Falle, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016) se oprea nu de mult asupra „contradicției” dintre ceea ce este necesar pentru stabilizarea Uniunii Europene și ceea este portabil de către partide, în diferitele țări, în naturala căutare a voturilor la alegeri (p.17). El nu ezită să vorbească de primejdia „eșuării” Uniunii Europene. Fostul profesor de la Bielefeld are dreptate să privească ieșirea din „capcană (Falle)” prin dezvoltarea de către partide, prin argumentare, a unei atitudini cetățenești care să lărgească sfera înțelegerii lui „noi toți” din practicile curente. Numai că – aceasta este opinia mea – problemele trebuiesc rezolvate nu doar din perspectiva „de sus”, a Uniunii și, eventual, a fiecărui stat, ci și din cea „de jos”, a cetățenilor. Pe de o parte, ceea ce se poate, la rigoare, impune unor indivizi, nu se poate impune țărilor, cum s-a încercat în unele momente (România lui 2012, Grecia etc.). pe de altă parte, spus cît mai simplu, numai printr-o democratizare în care nu doar solicitările, ci și avantajele devin perceptibile de către cetățean, Uniunea Europeană poate ieși din „contradicție” și, în fond, din criză.
Probabil că Uniunea Europeană se va replia prin reluarea unificării europene cu țările care au inițiat-o și prin deschiderea spre adeziuni din partea celorlalte țări. Europa cu multiple viteze se va îmbrățișa însă pe terenul istoriei.
Uniunea Europeană trebuie să-și lămurească din nou relația cu sursele Europei și cu proiectul inițial și să-și asume derapajul din ultimul deceniu. Acesta atestă încă o dată că neoliberalismul duce la crize. În contraparte, Uniunea Europeană are nevoie de o cultură înnoită a convergenței dintre imperativele de creștere economică și imperativele democratizării și de un concept nou al punerii în acord a aspirațiilor naționale și reglementărilor unionale.
Neavând politică externă elaborată și armată proprie și înregistrând o criză de credibilitate, Uniunea Europeană va conta mai puțin în geometria variabilă a supraputerilor. Ea trebuie să clarifice neîntârziat ce fel de entitate vrea să fie în competiția globală.
După mai bine de un deceniu de conformism al decidenților și de slăbire până la stingere a abordărilor proprii, România are nevoie de o cotitură. Cosmetizările nu sunt avenite nici de această dată și este indispensabilă gândire creativă.
Investițiile britanice în România sunt reduse, încât nu apar efecte dramatice ale Brexitului. Desigur, nici cetățenii români nu vor mai putea apela la reglementări comunitare pe teritoriul britanic. Dar Marea Britanie rămâne, oricum, alături de SUA, Rusia, Franța și, oarecum indirect, China și Germania, printre garanții configurației Europei Centrale și Răsăritene de după Al Doilea Război Mondial. Ea își păstrează ponderea dintotdeauna în afacerile europene.
Nu putem accentua destul faptul că România are de rezolvat, înainte de orice, grave probleme lăuntrice – prima fiind ocuparea forței de muncă, care a ajuns excesiv de scăzută. Ea are a-și pune la punct legislația, care este eminamente confuză, nestimulativă pentru eforturi și bună conducătoare de corupție. Ea are nevoie vitală de altă selecție a personalului, cea curentă fiind, cum se vede ușor, o veritabilă contraselecție. Numai punerea în mișcare dinăuntru a țării va putea să prevină crize dureroase.
România ar proceda adecvat dând curs neîntârziat unei competiții pentru exprimarea și reprezentarea propriilor interese într-o Europă unită. Este nevoie de multiple proiecte și programe, între care să se aleagă în mod democratic.
Se observă bine cât de mari sunt două erori în societate. Este vorba de eroarea de a aștepta soluții doar de la “conducători” și eroarea de a folosi mijloacele demantelării unui sistem autoritar, pentru care liberalizarea inițiativelor poate fi suficientă, ca mijloace de a instala democrația, ce presupune din capul locului respectul libertăților, drepturilor și demnității oamenilor. România este singura țară din Europa Centrală și Răsăriteană care, datorită presiunii a tot felul de profitori, recurge la confuzia organizată a valorilor și la subminarea oamenilor cei mai calificați pe care ăi are. Dezorientarea actuală din societate și ineficiența sunt urmări inevitabile.
Partide care și-au făcut program din repetarea de parole pretențioase (“europenizare”, “independența justiției” etc.), fără să știe cum se ating acestea lucrând cu cetățenii, vor trebui concurate. Nu se poate aștepta ceva de la cei care manipulează acești termeni și, înainte de orice, adună averi sau instrumentează instituțiile de forță ale statului sau își închipuie că au monopolul adevărului. Numai o Românie pluralizată politic face față istoriei ce prinde contur sub ochii noștri. O social-democrație care se ocupă de cei dezavantajați, un liberalism care luptă pentru lărgirea libertăților și o creștin-democrație care amintește umanitatea vieții sunt indispensabile unei civilizații demne de respect. Societatea are nevoie de democratizare, iar democrația redevine funcțională dacă face loc meritocrației. Și pentru Romania, cultivarea valorii persoanelor și a ierarhiei curate a valorilor este condiție a oricărei poziționări cu succes în Europa.
România trebuie să-și refacă industria și agricultura, după ce acestea au fost distruse sau pierdute. Vrem-nu vrem, se va rememora ceea ce s-a petrecut după industrializare și intrarea țării în jocul economic internațional, când, în loc să se tragă foloasele modernizării, industria a fost lichidată, șomajul a crescut și s-a declanșat cea mai mare emigrație din istoria țării.
Nu se va putea evita întrebarea asupra răspunderilor celor care au negociat în 2001-2012 cedarea de unități industriale și bancare și vânzarea pământului sub condiții puse de lobby-ști. S-a putut sesiza încă o dată, în efecte oneroase, că negocierile acelor ani au fost dilettante și că mituirea nu ține locul reformelor chibzuite.
Țări care au folosit prea puțin resursele financiare ale Uniunii Europene, precum România, trebuie să găsească soluții la o dificultate în plus. S-ar putea ca aceste țări să nu mai primească resurse suficiente, din fondurile alocate coeziunii, pentru a lichida în timp real istorica rămânere în urmă față de restul continentului.
În noul context al Brexitului, vine, destul de probabil, ora rediscutării, fie și retroactiv, a deciziei greșite luate în 2005-2006 de a nu distribui în populație accesul la resurse europene. Se va discuta oricum absența proiectelor și furtul masiv în materie de resurse europene. Împreună, acestea au făcut ca România să poarte urmele dezvoltării in interes public pe bani europeni incomparabil mai puțin, în raport cu Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia.
Administrativ, trebuie lansată o reformă serioasă care să repună cetățeanul simplu care suntem fiecare în posesia deciziei, cât mai larg posibil. Eliberarea inițiativelor locale de dezvoltare ar trebui să fie prioritate. Administrarea europeană nu înseamnă a mări controalele asupra cetățeanului, cum se crede, ci, mai curând, a-i crea oportunități acestuia.
Cultural, trebuie regândită o reprezentare a intereselor naționale care să nu cadă nici în naționalism îngust și nici în europenism abstract. Inamicul europenizării în Europa actuală nu este numai naționalismul îngust, cum se spune prea ușor, ci și un europenism ignorant și propagandistic, care a înflorit parazitând programele europene. Confuziei de valori din societate și din instituții, cleptocrației și ascensiunii la decizii a celor mai puțin pregătiți ar trebui să li se pună capăt cu mijloacele unei meritocrații instalate în reglementări.
România are nevoie de o politică externă elaborată ca de oxigen. Politica externă mimetică și eminamente turistică va trebui trimisă în muzeu, iar personalul și reprezentanțele trecute printr-o reformă chibzuită. Opțiunea proeuropeană și proatlantică este naturală pentru români și în raport cu istoria lor, dar avantajele ei trebuie făcute perceptibile cetățenilor prin acțiuni pricepute și responsabile într-o lume în schimbare. Politica externă este dependentă de o bună politică internă, dar calitatea lamentabilă a acesteia din urmă nu este scuză pentru a nu reforma, în sfârșit, reprezentarea țării.