Grație digitalizării, fiecare poate obține informații asupra evenimentelor în timp real și fără intermediar. Rețeaua comunicațiilor s-a extins până la a face imposibilă insularizarea propriu-zisă a vieții persoanei.
Chiar dacă impactul digitalizării este vast, în jurul acesteia stăruie încă destulă ceață. La început au explodat vederi cam utopice, care voiau să acrediteze ideea după care computerele ar prelua conducerea societății. Se poate vedea prototipul acestei abordări într-o celebră carte a lui Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Maschines: When Computers Exceed Human Intelligence, 1999), care a inspirat și la noi autori luați ca reper.
Mai recent, au intervenit însă analize realiste, familiarizate cu cercetarea societăților. Mă gândesc, desigur, în primul rând, la intervenția celui mai profilat filosof al timpului, Jürgen Habermas, care arăta, pe drept, că prin digitalizare – ce urmează descoperirii scrierii și inventării cărții, ca a treia inovație epocală în media – problemele „vieții publice” nu numai că nu dispar, dar Internetul nu “știe” deocamdată cum să le abordeze. “Dimpotrivă, Internetul, în momentul de față, distrage atenția și risipește (dispels)”. Ne putem aștepta ca Internetul să extindă informarea, dar comunicarea în care se articulează în mod rațional “interesul public” este mult mai complicată și intră în alt registru (vezi interviul “Internet and Public Sphere. What the Web Can’t Do”, în Frankfurter Rundschau, 24 iulie 2014).
Mă gândesc însă mai ales la Eric Schmidt și Jared Cohen, autorii volumului The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business (John Murray, London, 2014). Aceștia sunt experții care gestionează rețeaua Google, primul ca Executive Chairman, al doilea ca Director al “Google Ideas”. Cartea lor dă seama de felul în care gândesc organizatorii celei mai largi platforme de informare, dar, în plus, atestă preocuparea de a pune în legătură reușitele tehnice ale Internetului cu dreptul, democrația și voința politică. Ei beneficiază de familiarizarea deopotrivă cu tehnologiile amintite și cu științele sociale și confirmă, la rândul lor, că de la folosirea instrumentelor de comunicație electronică la informare și, apoi, la informare curată și la comunicare sunt distanțe. Altfel spus, folosirea acelor instrumente, informarea, informarea curată și comunicarea se mențin distincte în era digitală.
Premisele interogațiilor din The New Digital Age sunt simple: “Internetul este cel mai larg experiment din istorie ce conține anarhia” (p. 3). Niciodată posibilitatea de exprimare individuală și de informare liberă nu a fost mai largă. “Conectivitatea” a devenit efectiv globală. Niciodată nu au fost mai puține obstacole. Niciodată “lumea fizică” nu a fost dublată de o “lume virtuală” creată cu ajutorul tehnologiei comunicațiilor, iar “puterea” nu a fost atât de pusă la încercare dinspre informație. “Lumea virtuală” poate sprijini distrugerea, cum se observă în cazul terorismului, dar ea este deja socotită, cum arată strategia de refacere a unor țări, “noul ciment” al reconstrucției în “lumea fizică”(p. 218).
Hegel ne-a obișnuit cu “împărăția gândurilor”, care ar conduce istoria, după ce Platon a crezut că Demiurgul a stat cu ochii pe “Idei” când a dăltuit materia, spre a converti haosul în cosmos. Husserl era convins că umanitatea alege dintr-un evantai de posibilități angajând un sens al vieții oamenilor printr-o ordine conceptuală. Karl R.Popper a delimitat “lumea a treia” – lumea conceptelor, teoriilor și argumentelor, la nivelul căreia avansează cunoașterea umană. Eric Schmidt și Jared Cohen profilează “lumea a doua”, în care oamenii accesează informații și pregătesc acțiuni în prima lume.
Ce rezultă din ceea ce se petrece astăzi în “lumea a doua”? Autorii se întreabă dacă “lumea fizică” va fi mai bună, mai rea sau doar altfel. Ei continuă cu întrebări precise: “Care va fi mai puternic în viitor, cetățeanul sau statul? Va facilita sau va îngreuna tehnologia executarea terorismului? Care este relația între viața privată și securitate și în ce măsură va trebui să renunțăm să fim parte a noii epoci digitale? Cum se vor schimba războiul, diplomația și revoluția atunci când fiecare este conectat și cum putem realiza echilibrul într-un mod benefic? Atunci când societăți prăbușite sunt reconstruite, ce vor fi ele capabile să facă cu tehnologia?”(p. 9).
Răspunsurile celor doi experți de la Google sunt susținute de o bogată cazuistică, reținută din experiența companiilor și statelor. Luate împreună, ele fac din The New Digital Age cea mai bună carte de explorare a consecințelor digitalizării asupra vieții oamenilor. O carte ce prezintă și explică fapte, dar și articulează o concepție cu care se poate opera în desișul evenimentelor! Ea se lasă rezumată în patru teze: “tehnologia singură nu este panaceu pentru maladiile lumii, deși folosirea inteligentă a tehnologiei poate crea o lume a diferenței”; “lumea virtuală nu va dilua și anihila ordinea lumii existente, dar va complica aproape fiecare comportament”; “statele vor trebui să practice două politici externe și două politici interne – una pentru lumea virtuală și una pentru lumea fizică, iar cele două politici pot să pară contradictorii”; “odată cu extinderea conectivității și a telefoanelor mobile, cetățenii vor avea mai multă putere decât oricând în istorie, dar cu anumite costuri, mai ales în ceea ce privește viața privată și securitatea” (p. 254-255).
În primă instanță, era digitală aduce oportunități ce schimbă profund cadrul vieții oamenilor. Diferitele probleme pe care le trăim în societate – mai ales cele ce țin de interacțiunile cu ceilalți (libertatea, egalitatea, dreptatea, etc.) – nu sunt atinse de dezvoltarea tehnologiilor de comunicație și vor putea fi rezolvate abia pe căi ce nu intră în registrul acestora. Dar faptul că “fiecare om este conectat” are întinse implicații. Prin telefoane mobile și computere aria vieții fiecăruia s-a lărgit considerabil. Prin apelul la stocurile de date, “limitele neurologice” se depășesc. Prin rețelele de informare, fiecare are noi oportunități de job și își poate pune în valoare capacitățile oriunde ar trăi. Combinând informațiile cu abordările geneticii, medicina devine efectiv “personalizată”. Educația trece în forme mai legate de instrumente, care o fac posibilă în condiții neconvenționale. Echiparea face ca “apartamentul dumneavoastră să ajungă o orchestră electronică, iar dumneavoastră să fiți dirijorul”(p. 29). Grație informării lărgite, viața fiecăruia este într-un fel la dispoziția sa.
Din acest punct, însă, încep primejdiile. Utilizatorii își pot da multiple identități, profitând de șansele de a-și stabili în voie adrese electronice diferite. Așa stând lucrurile, s-a format deja “populația ascunsă (the hidden people)” – care, în anonimatul Internetului, distribuie ceea ce vrea – și, mai mult, “piața neagră (the black market)” a știrilor, care distribuie alegații ce vizează “distrugerea virtuală a onoarei (the virtual honour killing)” persoanelor, după cum se aruncă pe piață informații secrete pentru a demasca sau incrimina politici. Ce este de făcut?
Autorii se distanțează de abordarea potrivit căreia spațiul virtual trebuie să rămână fără interferențe din partea vreunei autorități, cu argumentul că o astfel de abordare nu va putea împiedica alunecarea practică în injustiții și crime. Abordarea liberală a domeniului virtual li se pare un “model periculos (a dangerous model)” (p. 40). Erich Schmidt și Jared Cohen arată că guvernele pot adopta măsuri care “să cultive profilul oficial al identității persoanelor și să convertească în irelevanță ceea ce este prezentat anonim” (p. 33), după cum pot reglementa informațiile clasificate, încât să se evite scurgeri nedorite. Specialiștii Google spun că sunt în mod continuu soluții tehnice la îndemână, cum ar fi, de pildă, limitarea suporturilor cu riscuri, care vor reduce fenomenele amintite, chiar dacă nu le vor anihila complet. Soluțiile tehnice au nevoie, însă, pentru a fi puse în valoare, de legislație.
O criză anticipabilă va înregistra maniera tradițională de a face presă. Faptul că fiecare cititor are la dispoziție instrumente de informare, poate intra în “informarea globală” și participă la “publicul global”, va face ca “loialitatea audiențelor să derive din analiza și perspectiva pe care ofertele 8le propun și, cel mai mult, din încrederea în acestea. Aceste audiențe vor prefera credibilitatea informației, acuratețea analizei și prioritizarea noilor relatări (stories)” (p. 48). Rolul presei din curentul principal va deveni tot mai mult unul “de agregator, custode și verificator, de filtru de credibilitate”, iar jurnalismul devine “mai puțin extractiv și mai mult colaborativ” (p. 49). Pe de altă parte, presa va fi concurată de tot mai numeroși ofertanți de platforme de comunicare.
Chiar dincolo de securitatea adresei electronice, tehnologiile de comunicație pun, însă, o problemă dificilă atunci când se vrea apărarea vieții private: folosirea comunicării trecute. “Dacă suntem în rețea (on the web) atunci publicăm și ne incumbă riscul de a deveni figuri publice – este numai o chestiune de câți oameni dau atenție faptului și de ce” (p. 56). Altfel spus, nu există posibilitatea de a șterge la modul absolut mesajele odată formulate, încât trebuie să fim gata să dăm seama de trecutul nostru în comunicații. Informația digitală este, într-un înțeles precis, una “permanentă” (p. 59). Din punct de vedere tehnic, se poate restricționa accesul la trecutul cuiva, dar trecutul nu poate fi șters cu desăvârșire. Această problemă nu are soluție tehnică, singura soluție accesibilă fiind de fapt un nou “contract social” (p. 59-60), care să reglementeze cum se folosesc datele comunicării de odinioară. Se poate admite că mulți oameni vor lupta pentru a-și proteja viața privată și secretele ei, din trecut și de astăzi, dar, în era digitală, nu vor fi decât succese provizorii, mereu doar pentru o minoritate ce are acces la anumite măsuri tehnice.
Atât în direcția trecutului, cât și în prezent, regimurile autoritare au la îndemână mijloace tehnice pentru a controla complet ceea ce spun și ceea ce fac cetățenii (p. 60-61). Aceștia vor căuta, desigur, alte canale de informare, dar rezultatele vor fi mereu sub aspirații. Ceea ce este cert este că vom trăi o competiție necontenită între voința statelor de a controla cetățenii și năzuința acestora de a fi liberi. În fața ei, va trebui, desigur, profilată de pe acum „cetățenia lumii virtuale”, prin acțiuni ale companiilor din sfera comunicațiilor de a proteja viața privată și secretele cetățenilor. Problema are soluție prin multiplicarea platformelor de comunicare și transformarea protejării în criteriu de alegere a platformei. „Companiile vor trebui să învețe cum să administreze așteptările publice cu privire la posibilitățile și limitele produselor lor” (p. 66). Ele au început deja, cu tehnologia „peer-to-peer comunication” (p. 69), inițiată de Napster, care asigură convorbirea directă a două persoane fără a mai trece prin fatala controlabilitate a interacțiunii „no delete buton” și, mai nou, prin plasarea transmiterii pe impulsuri și limbaje noi. În orice situație, însă, măcar deocamdată, cu niciuna dintre alternativele existente „nu se poate atinge nicidecum bogăția și comoditatea comunicării prin Internet” (p. 71).
Orice soluție de protejare a vieții proprii – ne spun autorii cărții The New Digital Age – depinde de voința statului. Dacă democrația este recunoscută ca valoare, atunci statul nu este obsedat cu controlul, dacă democrația nu preocupă, atunci statul caută să controleze comunicațiile. „Cum abordează populațiile, industria privată și statele schimbările ce vin, va fi determinat în cea mai mare măsură de normele lor sociale, cadrele legale și caracteristicile particulare naționale” (p. 81). La nivelul acestora se va juca, de fapt, soarta vieții private și a secretelor ei.
Statele se întâlnesc cu tema comunicațiilor în era digitală în cel puțin trei ipostaze majore.
În primul rând, statele își păstrează poziția de “gatekeeper”: rețeaua Internet trece prin porțile pe care statul le poate controla (p. 83). Statul poate agrea “the global Internet”, dar poate prefera să aplice reglementări proprii. În ultimul caz, ce reprezintă o tendință internațională nicidecum neglijabilă, perspectiva este „balcanizarea Internetului”.
În fapt, statele actuale caută să facă față cantității uriașe de informație ce se distribuie și intră în mintea și, de multe ori, în viața cetățenilor. Aproape toate practică „filtre (filters)” – cele mai multe față de pornografie, unele (Germania) față de negaționism în privința Shoah, față de ideologii criminale, ceea ce nu înseamnă nicidecum „cenzură”. Chile a fost primul stat care a proclamat „neutralitatea” față de comunicațiile Internet. Știind că există „filtrare (filtering)”, utilizatorii reacționează uneori apelând la “proxy servers”, care promit sustragerea de la controlul statal (p. 84). În replică, unele state contracarează anumite mesaje cu mulțimea „comentatorilor online (online commenters)” (p.86), care distribuie versiuni de interpretare proprii ale unor evenimente, sau cu observarea persoanelor ce folosesc Internetul după ce pretind “virtual visa” (p.93). În reacție la „filtre” și la alte forme de control, se practică deja, deși este la început, „azilul virtual (virtual asylum)” (p. 94).
În al doilea rând, statele nu pot ignora enormele avantaje ale comunicațiilor Internet pentru economie, operații financiare sau de altă natură și sunt constrânse să dea atenție dezvoltării „lumii virtuale”. Toate statele actuale, democratice, autoritare sau dictatoriale, se ocupă de aceasta.
În al treilea rând, statele coexistă și cooperează, dar pe plan virtual sunt în competiție. Mai grav, așa cum Leon Panetta (2012) observa, un subiect poate agresa astăzi un stat, destabilizând cu mijloace virtuale aprovizionarea cu apă a marilor orașe, circulația trenurilor, transportul de chimicale și multe alte organizări vitale. Puțini subiecți au capacitatea tehnică de a lansa astăzi un „atac cibernetic”, dar viitorul le sporește cu siguranță efectivul (p.109). În unele țări se lucrează deja la formarea resursei umane pentru „armele virtuale (virtual weapons)”. Peste toate, „unele atribute clasice ale Războiului Rece vor fi convertite într-un Război al Codurilor (Code War), cu deosebire acelea ce țin de spionaj, deoarece guvernele vor vedea capabilitățile lor de purtare a războiului cibernetic drept extensii ale agențiilor lor de informații”(p. 113). Se poate astfel spune că efectele „lumii virtuale” asupra „lumii fizice” sunt deopotrivă tehnice și politice, sau, mai precis, efectele fizice sunt condiționate de premise politice.
Șansa de informare oferită de conectivitatea lărgită prin Internet aduce cu sine posibilități de exprimare individuală incomparabile în istorie. Viitorul va prilejui „cea mai activă, mai vocală și mai globalizată societate civilă cunoscută vreodată” (p. 121). Nu vor fi noi obiective majore ale străduințelor în societate, dar vor fi „forme mai bune de mobilizare și mult mai mulți participanți” la acțiuni (p. 123). Susținătorii organizațiilor dintr-o țară se vor recruta de pe o scenă mult mai largă. Se va dezvolta o agitație a postacilor, anonimi sau nu, nutriți cu iluzia că prin exprimare în „lumea virtuală” se rezolvă problemele „lumii fizice”. Reacția rațională nu este, desigur, închiderea ochilor în fața vehemenței mesajelor anonimizate, ci „activismul digital (digital activism)”. Acesta ia distanță de agitația „lumii virtuale” prin aceea că se organizează în jurul unor „lideri ce-și asumă riscuri în lumea fizică, pe care suporterii lor virtuali nu pot să și-l asume sau nu vor” (p.125). „Activismul digital” își asumă că neajunsurile „lumii fizice” se înlătură prin acțiuni propriu-zis politice în „lumea fizică”, chiar dacă având concursul „lumii virtuale”.
Rezolvarea problemelor vieții în societate – argumentează Eric Schmidt și Jared Cohen – presupune cunoștințe de „reformă constituțională, construcție instituțională și guvernanță”. Doar folosirea instrumentelor digitale nu ajunge. Vor apărea, desigur, în orice situație, „cultura ajutoarelor revoluționare (culture of revolutionary helpers)”, un val de „turiști ai revoluției (revolution tourists)”, iar „celebritățile” ocazionale se vor înmulți. Va trebui însă să se înțeleagă faptul că „tehnologia poate ajuta la găsirea de oameni cu calități de lideri – gânditori, intelectuali și alții – dar nu poate să-i creeze” (p. 129). Totul depinde în societate de soliditatea „culturii democratice”! Fără aceasta, oricare ar fi inițiativele, nu se ajunge decât la înlocuirea unei autocrații cu alta. Altfel spus, așa cum Henry Kissinger a remarcat, „cu cât se distruge mai multă autoritate, cu atât mai absolută este autoritatea ce urmează”.
Terorismul este un beneficiar cert al posibilităților de conectare din era digitală, cum atestă, de altfel, și expansiunea sa în ultimele decenii. Proliferarea de „instrumente explozive manufacturate (homemade explosive devices)”, de drone în regim privat, „terorismul cibernetic (cyber terrorism)”, alături de „criminal hacking”, implicarea unor sectoare media în terorism, construirea de platforme de către teroriști, conexiunile globale ale mișcărilor teroriste au devenit caracteristice epocii actuale (pp. 150-164). În fața acestei situații, statele sunt solicitate la desfășurarea de stategii de combatere a criminalității în lumea virtuală, pregătirea sistematică de ingineri în domeniu, recrutarea de hackeri care au lucrat în rețele clandestine, pentru a le demantela. Este de așteptat ca acțiunile guvernelor în aceste direcții să sporească în anii ce vin (p. 168). Și terorismul are însă un „călcâi al lui Achile”, anume, neputința de a șterge urmele, inevitabilitatea fazei de exersare a celui care intră în rețea, imposibilitatea de a lucra fără greșeală, inexistența comportamentului perfect disciplinat (pp. 169-173).
Conectivitatea lărgită la maximum a erei digitale face ca lupta pentru viața privată să devină un obiectiv aparte în societate. Unii oameni sunt dispuși să se retragă în cealaltă parte a „populației ascunse (hidden people)” – partea celor care nu vor să mai aibă de a face cu comunicații electronice, dar, în fapt, nici aceștia nu scapă de controlul statului. Ei vor fi cel puțin bănuiți că fac gestul din rațiuni suspecte. Așa că singura soluție este lupta pentru legislație ce protejează viața privată cu conștiința că „lupta pentru viața privată (privacy) va fi o luptă îndelungată, importantă. Poate că am câștigat deja unele bătălii, dar războiul este departe de a se fi terminat. In general, logica securității va copleși totdeauna preocupările pentru viață privată” (p. 175).Trebuie să ne așteptăm ca statele să apeleze tot mai insistent la argumentul securității pentru a întări controlul asupra vieții cetățenilor. „Singurele remedii pentru tirania digitală potențială sunt întărirea instituțiilor legale și încurajarea societății civile să rămână activă și înțeleaptă față de potențialele abuzuri ale acestei puteri” (p.176), iar acest adevăr trebuie asumat în premisele oricărei acțiuni.
Asigurarea de instituții, de legi și vigilența nu constituie singura problemă ce trebuie rezolvată. La aceasta se adaugă reapariția insidioasă a discriminărilor în societatea modernă, tocmai pe culmile modernității tehnice: „în viitor, masacre pe scară genocidală vor fi mai greu de înfăptuit, dar discriminările se vor agrava și vor deveni mai personale” (p. 184). În fapt, deținătorii puterii sau grupuri din societate vor putea, pe baza accesului la informație, să manipuleze, să controleze și, în fond, să discrimineze alți oameni. Spus direct, fiecare om este și în funcție de calitatea informării la care are acces. (Din volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, în curs de pregătire)