Filosofia și tipurile de acțiuni

    S-au construit filosofii plecând de la observarea unor fapte de importanță crucială în viața oamenilor. Cum se știe, Kant a construit idealismul transcendental observând faptul apercepției – conștiința că „eu percep”, ce însoșește tacit orice percepție și, cu aceasta, orice act de cunoaștere. Hegel a elaborat idealismul dialectic luând în seamă „termenii polari” ai realității trăite și înaintând spre abordarea lor istorică, cu aceasta, spre captarea dialecticii lor. Schopenhauer a generalizat împrejurarea că în cunoaștere recurgem la „principiul rațiunii suficiente” și a stabilit conotația acestuia în diferite perspective, derivând în cele din urmă o metafizică. Comte a fost impresionat de ascensiunea „științelor factuale” în epoca modernă și a exploatat acest eveniment printr-o  generalizare cu privire la sensul istoriei. Marx a exploatat faptul înstrăinării în procesul muncii într-o viziune asupra istoriei moderne, pe care a privit-o din perspectiva acestui proces. Peirce a sesizat că o civilizație tânără, cum era cea a Americii în plină construcție, din timpul său, pune în valoare înainte de orice acțiunea și a modificat cu aceasta accepțiunea semnificației conceptelor și teoriilor.  Brentano și Husserl au construit plecând de la observarea intenționalității imanente fenomenelor de conștiință, iar Heidegger a înaintat pe această direcție și a luat ca punct de plecare al construcției filosofice finitudinea implacabilă a ființării umane.  Habermas a elaborat o filosofie cuprinzătoare având ca punct de plecare cerința legitimării deciziilor în societatea modernă, pe care l-a abordat din perspectivă riguros comunicativă.  Dieter Henrich a reactualizat filosofic motivul imanenței unei subiectivități indisolubile în cunoaștere și acțiunile noastre ca oameni.  Rorty a construit plecând de la observarea varietății și relativității limbajelor în cunoașterea timpului nostru. Brandom a edificat o filosofie observând implicațiile inferențelor în acțiunile caracterizate de reciprocitate ale oamenilor.

    Consider că „acțiunile” pot fi astăzi punctul de plecare mai fecund pentru înțelegerea lumii, nu numai în raport cu componentele minții – percepții, reprezentări, concepte, imaginație, motivație, ci și în raport cu componentele realității – acumulările istorice, organizări deja existente, potențiale de dezvoltare, conceptualizările elaborate. Înțeleg prin „acțiune” comportamentul subsumat unei intenții – ceea ce nu înseamnă că ar exista o corelație strictă între acțiuni și intenții. În fapt, se pot urma intenții diferite cu aceeași acțiune, după cum aceeași intenție poate fi în acțiuni diferite.  Nu este acțiune unde nu este intenție, dar acțiunile sunt univoc caracterizate nu de intenții, ci se sens.  Caracterul individual sau colectiv al acțiunii nu afectează acest sens.

     Plec, la rândul meu, în construcția filosofică, de la observarea unui fapt circumscris. Este vorba de diferențierea acțiunilor ce asigură reproducerea umană a vieții în funcție de sens.  În volumul Sensul vieții (Creator, Brașov, 2025), am conceput sensul înaintea oricărei alte valori, fiind imanent fiecăreia.  Acțiunile sunt subsumate unor criterii de raționalitate specifice și au corespondent în diverse tipuri de știință.

       Am ajuns astfel la un tablou al acțiunilor, raționalității, tipurilor de știință care arată astfel:

        Recurgem la „acțiune instrumentală” atunci când scopul nostru este  să controlăm un obiect, la nevoie fabricându-l, și mobilizăm toate mijloacele pentru atingerea scopului. De pildă, construcția unui bărci pentru a traversa un râu.  Sensul acțiunii este atingerea posibilității de a de a controla realitatea ce ne provoacă.

         Raționalitatea constă aici în a pune în lucru toate mijloacele pentru a atinge scopul – este o „raționalitate instrumentală”. Cunoașterea noastră ia aici forma datelor, noțiunilor, legilor ce permit, odată aplicate, atingerea acestui scop – ea este oferită de „științe cauzal-nomologice”.  Fizica clasică, biologia, chimia sunt exemple.

       Tipica „acțiune instrumentală” este ceea ce face întreprinzătorul care se lansează într-o afacere. El procedează monologic la a proiecta și la a calcula mijloace în vederea înaintării spre atingerea scopului. Această acțiune poate fi și colectivă – istoricește, de pildă, cucerirea Vestului din istoria americană.

          Recurgem la „acțiune strategică” atunci când pe traseul atingerii scopului sunt nu unul, ci mai mulți subiecți, pe care avem a-i include în calcul. De exemplu, într-un joc colectiv, cum este fotbalul, avem a lua în calcul mișcările propriilor coechipieri, precum și mișcările echipei rivale.  Sensul acțiunii este aici obținerea unui rezultat dorit într-o situație cu mai mulți subiecți care au același scop.

          Raționalitatea constă aici în calculul eventualităților și măsurile încât să se ajungă la țintă – ea este „raționalitate strategică”. Cunoașterea noastră combină în acest caz cunoștințe și asumpții și procedează calculator și comunicativ în măsura în care realitatea o permite. Ea este astăzi reunită în „științe strategice”, precum managementul, teoriile planificării, științele organizării.

           Un exemplu de acțiune strategică la scară mai mare este coaliția dintr-o țară, într-un context anumit, în vederea câștigării unor alegeri. Sau, în istorie, coaliția din al doilea război mondial pentru a înfrânge anumite state.

        Recurgem la „acțiune comunicativă” atunci când vrem să stabilim un adevăr sau o altă valoare prin conjuncția vederilor diverșilor subiecți implicați, schimbând opinii și argumente, și alegându-le pe cele mai adecvate situației. De exemplu, un colectiv de cercetare științifică procedează în mod normal comunicativ, pe această cale ajungând mai repede și mai sigur la rezultate relevante. Sensul „acțiunii comunicative” este fructificarea vederilor diferite și motivarea cât mai multor membrii ai comunității respective în căutările ei.

        Raționalitatea aici este „raționalitate comunicativă” – ea rezidă în punerea în valoare a cât mai mult din totalitatea perspectivelor și argumentelor posibile în soluționarea unei probleme. Cunoștințele care o întruchipează sunt combinații de cunoștințe causal-explicative și de cunoștințe comprehensive (empatice), ce iau forma „științelor istorico-hermeneutice”. Mari părți ale istoriei și psihologiei ca discipline țin de aceste științe, politica democratică se bazează pe astfel de cunoștințe.

        Exemplu de „acțiune comunicativă” este demersul unui partid de opoziție pentru a capta nevoile și opinia alegătorilor și a le prelucra într-un proiect politic. La scara mai mare a istoriei, cotitura din Europa Centrală și Răsăriteană din 1990 a fost un exemplu de triumf al acțiunii comunicative.

         Recurgem la „acțiune dramaturgică” atunci când ne exprimăm cu toată individualitatea în dezlegarea diferitelor alternative și dificultăți ale vieții în mediul conviețuirii cu ceilalți. De exemplu, la preluarea funcției, un director de companie își face cunoscute opțiunile proprii și caută să le impună. Sensul acestei acțiuni este instalarea unei organizări a celor din jur din partea unui subiect individualizat.

         Aici avem de a face cu o „raționalitate dramaturgică” ce constă în punerea în valoare a atuurilor subiecților individualizați și a capacității lor de a induce rezolvări în practica vieții. Și această acțiune combină cunoștințe, cauzale și comprehensive, sub condiția selecției din partea celui care acționează. Aceste cunoștințe formează „științele dramaturgice”. O mare parte a psihologiei, disciplinele ce alimentează organizările exemplifică acest tip de cunoștințe. Teatrul, de asemenea.

         Exemplu de „acțiune dramaturgică” este instaurarea puterii unui  rege sau a unui președinte într-un stat cu regim prezidențial. La scara istoriei, trecerea la conducerea de către „imperator” a fost începutul unei serii istorice în lumea romană și chiar în Europa.

          Recurgem la „acțiune emancipativă” atunci când se vrea ieșirea de sub controlul unei forțe inacceptabile. De exemplu, schimbarea unei guvernări care împovărează viața oamenilor. Sensul acestei acțiuni este recâștigarea autonomiei de fasonare a vieții proprii în fața unor forțe ipostaziate.

      Raționalitatea aici este „raționalitate emancipativă” și constă în recâștigarea naturaleței vieții și a libertății și dreptății în mijlocul interacțiunilor ce compun viața oamenilor. Cunoștințele combină și aici explicații cauzale cu abordări empatice – ele iau forma sociologiilor și teoriilor politice orientate spre schimbarea de guvern.

       Mișcările studențești din 1968 au fost acțiuni emancipative. La scara istoriei, mișcarea lui Gandhi, care a dus la independența Indiei, a fost o vastă acțiune emancipativă.

        Recurgem la „acțiune etică” atunci când ne preocupă ieșirea de politizări și relativizări afirmând valori etice. De exemplu, apelul la oprirea nepotismului în instituțiile unui stat. Sensul acestei acțiuni este extinderea aplicării unei opțiuni etice.

         Raționalitatea acestei acțiune este „raționalitate etică” – ea constă în promovarea acelei valori etice în context determinate de viață. Cunoștințele ei sunt acumulări de înțelepciune ce iau forma doctrinelor etice.

         În România actuală, în condițiile fenomenului penibil al „pensiilor speciale” ale magistraților, fără echivalent în lumea civilizată, antidotul ar fi o acțiune etică axată pe valoarea „moderație”. Un exemplu de anvergură istorică a fost în vremuri mai recente promovarea drepturilor omului de către președintele Jimmy Carter.

           Recurgem la „acțiune reflexivă” ori de câte ori reflectăm la insuportabilitatea situației în care trăim.  De exemplu, reflecția dintr-un partid de opoziție care propune schimbarea situației în care trăiesc concetățenii. Sensul „acțiunii reflexive” este declanșarea reflecției asupra unei situații care ar trebui oprită.

          Raționalitatea „acțiunii reflexive” este dată de faptul că în relațiile societăților se ajunge la momente de stagnare în organizări vetuste, chiar opresive, ce se depășesc mai devreme sau mai târziu. Cu cât mai devreme, cu atât mai benefic pentru oamenii respectivi. Cunoștințele la care recurge această acțiune sunt date de reflexivitatea din societatea respectivă.

           Cultura lumii este plină de cunoștințe reflexive. Un exemplu la scara istoriei de afirmare a „acțiunii reflexive” este actualul val al mișcării de reafirmare, după decenii de globalism indistinct, a valorii suveranității naționale.

           Uneori am echivalat în scrierile mele „acțiunea emancipativă” cu „acțiunea reflexivă”. Echivalarea merge dacă emanciparea se reduce, în condițiile concrete, la reflecție. Reducerea nu este o strategie oarecare, ci are pondere în istorie. Altfel, distincția celor două acțiuni se cere menținută.

            Recurgem la „acțiune în raport cu absolutul” atunci când așteptările oamenilor privind evoluția lumii sunt înșelate, încât ei caută un reazem, un alt liman nu în istoria trecătoare, ci în Dumnezeu. De pildă, după 1990, în lume, pe fondul nedreptăților și tensiunilor existente, s-a produs, prin multe initiative, o „renaștere a religiei”.  Sensul „acțiunii în raport cu absolutul” este modificarea unei modalități de adresare către absolut.

           Raționalitatea acestei acțiuni este asigurată de faptul că orice om se poate adresa ființei supreme. Religiile organizate conceptual și teologiile oferă cunoștințele  raportării oamenilor la absolutul divin.

          Sunt căutări continue în religiile existente privind această raportare. Fiecare credincios caută poziționarea cât mai convenabilă în raport cu absolutul. Un exemplu de anvergură istorică este schimbarea liturghiei, prin revenirea la o liturghie clasică, de către Joseph Ratzinger.

            Cum am mai arătat în paginile anterioare, privesc lumea prin prisma acțiunii considerând că acțiunea – spre deosebire de percepție, amintire, imaginație, intelect, rațiune, voință – este o cheie mai profundă de înțelegere a ceea ce este. Această cheie nu ar fi destul de adecvată și profundă dacă nu ar înregistra diferențierile acțiunii în asigurarea reproducerii umane a vieții. Conștientizarea acestei diferențieri dezleagă numeroase  probleme de viață – mai cu seamă într-o epocă de convulsii (vezi A.Marga, Vocația gândirii. Profilul lumii actuale, Rao, București, 2024) cum este cea de astăzi.

          Tradiția filosofică lungă – și nu numai ea – ne vorbește de „rațiune (Vernunft, Raison, Reason). Acțiunile, raționalitățile, tipurile de știință sunt însă diferentiate. Am delimitat – dincoace de acțiuni diferite după sensul lor și înainte de tipurile de știință, diferite după mijloacele explicative și comprehensive la care recurg – diferite raționalități: „raționalitate instrumentală”, care se măsoară în eficiență, „strategică”, care se măsoară în atingerea scopului, „comunicativă”, care se măsoară în înțelegere, „dramaturgică”, care se măsoară în autenticitate, „emancipativă”, care se măsoară în gradul ieșirii de sub forțe ipostaziate, „reflexivă”, care se măsoară în eliberare, „etică”, care se măsoară într-o valoare, și „raționalitate în raport cu absolutul”, care se măsoară în devoțiune reușită. Cum s-a ajuns la diferențiere conceptuală?

     Știm prea bine din istoria cunoașterii că de „rațiune” culturile vechi au legat proiectul „vieții bune”: rațiunea era chemată să asigure arta de a trăi uman. Ea a asigurat aceasta, dar, cum a observat Alfred N.Whitehead (Die Funktion der Vernunft, Reclam Stuttgart, 1974), „rațiunea” clasică s-a împotmolit tocmai în obiectivările ei istorice, prin „pozitivare” și „pragmatizare”, încât noi abordări raționale sunt necesare pentru a o salva. ”Rațiunea” subzistă doar atâta timp cât este deschisă la înnoirea nu numai a aplicărilor ei, ci a ei însăși. „Rațiunea este organul care ivește noul”(p.20), iar „funcția ei … este evaluarea critică și punerea în relief a scopurilor subordonate ale naturii” (p.27). Azi, ca umanitate, suntem copleșiți nu numai de crizele istoriei, ci și de încurcăturile în care a intrat rațiunea însăși. Cine poate contesta că rațiunea desfășurată la cel mai înalt nivel în cultura lumii este ea însăși plină de necunoscute, confuzii, trădări?
Platon ne-a obișnuit cu ideea că abia rațiunea dezvăluie oamenilor o ordine ideală care îi face demni de ei înșiși. Kant a considerat că în rațiune se află nucleu umanității din om, încât este chiar misiunea omului ca ființă rațională să facă încât rațiunea să triumfe în jurul său. Hegel a mers mai departe și a văzut istoria ca o autorealizare a rațiunii, iar rațiunea ca „încoronare a Creației”.

        Numai că în realitatea vieții societăților tocmai rațiunea era contrazisă de exploatare, oprimare, nedreptăți, abuzuri, încât „iraționalismul” a devenit ieșire de sub dominația unei „rațiuni” care nu se mai interesează decât de ea însăși, nu de oameni. Schopenhauer, Nietzsche, Rosenzweig și mulți alții au avut rațiuni să o critice, chiar dacă părăsirea temei rațiunii nu era nici ea soluție. De aceea, au avut dreptate cei care – începând cu Max Weber, Husserl, Bergson, Horkheimer, Adorno, Heidegger, Whitehead, Habermas, au propus circumscrierea „rațiunii” moștenite ca „rațiune instrumentală” și au deschis calea tematizării „raționalităților”. Pe această cale fecundă ne aflăm astăzi. Din Volumul A.Marga, Lumea ca acțiune, în curs de publicare)