Problemele majore
Lumea în care umanitatea a poposit şi în care trăim este confruntată cu neajunsuri și dificultăți multiple. Registrul urgențelor ei este deja amplu (vezi Andrei Marga, Stăpânirea complexității, 2023). Menţionez aici opt probleme majore în faţa cărora aceasta ne pune şi a căror soluționare obligă la noi conceptualizări, inclusiv filosofice.
Prima problemă vine din economie. Analize relativ noi au adus argumente pentru teza că cele două abordări ce au dominat gândirea economică postbelică, originate la Keynes şi, respectiv, la Hayek, nu fac faţă crizei care a început în 2008 şi s-a încheiat în SUA, dar nu şi în Europa. Şi o teorie, şi alta operează cu premise tacite pe care realitatea le contrazice. În fapt, variabilitatea preţurilor materiilor prime şi energiei, conflictele ameninţătoare, practici egoiste ale băncilor, tehnologiile care fac superfluă forţa de muncă schimbă asumpţiile obişnuite ale economiei. Sub asemenea premise, nu dă rezultate nici pachetul keynesian al intervenţiei statului şi nici politica hayekiană a austerităţii. Soluţia care intră în actualitate este reorientarea economiei spre „solidaritate în năzuinţa noastră la o viaţă bună” (James K. Galbraith, Wachstum neu denken. Was die Wirtschaft aus den Krisen lernen muss, 2016, p. 12), ce ar putea fi caracteristică noii lumi.
Analize și mai noi spun simplu că, „în pofida propagandei globaliste, solicitarea la statalitatea naţională este neîntreruptă şi creşte mai departe ca urmare a experienţei din globalizare” (Wolfgang Streeck, Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Ökonomie im ausgehenden Neoliberalismus, 2021, p. 508). O reorientare amplă urcă pe scenă, fie şi în condiţiile sporirii complexităţii societăţilor actuale.
Este de discutat dacă va exista capacitatea de a reorienta economia lumii, curând şi în ce condiţii. În orice caz, se poate spune că vor câştiga economiile naţionale care vor fi capabile să facă rapid conversiunea la economii ce rămân în interacţiunile mondiale, dar se restructurează în jurul suveranităţii, interesului public, solidarităţii.
A doua problemă vine din evoluţia democraţiei. Cu mai bine de un deceniu în urmă s-a observat o schimbare şi s-a introdus un termen, cel de „postdemocraţie”, pentru a semnala slăbirea democraţiei. „Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca şi înainte. Aceste alegeri pot să ducă la situaţia în care unele guverne sunt constrânse să plece şi în care, în orice caz, team-uri concurente de experţi în public relations controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experţi. Majoritatea cetăţenilor joacă în această situaţie un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacţionând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică, ce reprezintă înainte de orice interesele economiei, se face în spatele uşilor închise” (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p. 10). În vreme ce instituţiile democratice rămân, formal, aceleași, procedeele şi guvernele se îndreaptă tot mai mult într-o direcţie tipică pentru timpurile predemocratice. „Influenţa elitelor privilegiate creşte, cu urmarea că proiectul egalitar este confruntat din ce în ce mai mult cu propria lui neputinţă” (p. 13). Nu se trăieşte în societăţi nedemocratice, dar parabola democraţiei se închide într-o fază a acesteia în care se accentuează diferenţa dintre pretenţiile de legitimare ale diferitelor politici şi realitate.
Thomas Jefferson se îngrozea la gândul că vor apărea monopoluri economice, pe care le socotea antinomice cu democraţia. Azi nu mai putem fi atât de pretenţioşi: sunt deja numeroase monopoluri, în cele mai multe domenii ale vieţii sociale – de la economie la distribuirea informaţiilor. Cu aceasta suntem însă conjuraţi să lămurim cum este posibilă democraţia în condiţii de concentrări de putere economică, administrativă, mediatică, culturală, militară.
Începând cu anii treizeci, atât de invocata astăzi, dar şi infim cunoscuta „școală de la Frankfurt”, cu prima ei generaţie – Horkheimer, Adorno, Marcuse, Pollock, Neumann, Benjamin – a atras atenţia asupra schimbării condiţiilor democraţiei odată cu intervenţia statului în economie şi aplicarea cuceririlor ştiinţifico-tehnice în producţia de bunuri de consum, care permit „manipularea” pe scară mare a societăţii şi „condiţionarea” a înseşi nevoilor oamenilor (detaliat în Andrei Marga, Filosofia critică a „şcolii de la Frankfurt”, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014, p. 111-125). Astăzi se trăieşte din plin în societăţi rezultate din aceşti factori. La care s-a adăugat, desigur, „industria culturală”, în urma căreia s-a format „societatea mediatică” a anilor noștri.
Celebra „şcoală” a anticipat o evoluţie şi a căutat o rezolvare. Tabloul sintetic al analizelor și perspectivelor ei l-am compus recent (Andrei Marga, Școala de la Frankfurt în fața istoriei, Meteor, București, 2023). Desigur, Școala de la Frankfurt nu a văzut vreo ieşire din „închiderea” societăţii, alta în afara „utopiei”, dar a semnalat, înainte de oricine, ceea ce se petrece cu democraţia. Nimeni nu a prevenit atât de clar asupra pericolelor la care este expusă democraţia în modernitatea târzie.
Nu se poate rămâne la optica „şcolii”. Nimeni nu o cere, chiar dacă este vorba de o şcoală ramificată pe glob, care a dat sute de profesori şi cercetători de cea mai competitivă calificare. Optica a fost schimbată odată cu două generaţii care au urmat până azi – cea reprezentată de cuprinzătoarea reconstrucţie întreprinsă de Jürgen Habermas (vezi Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2022) explorând „continentul” comunicării, în fapt al „comunicării nedistorsionate”, şi apoi cea ilustrată de reconstrucţia procesului istoric ca proces de „recunoaştere” a persoanelor în interacţiunile societăţii, a lui Axel Honneth (vezi Andrei Marga, Introducerea în filosofia contemporană, Compania, București, 2014). Acum o nouă generaţie urcă pe scenă şi-și propune să fructifice în noi contexte „gândirea critică”, ce a particularizat dintotdeauna „şcoala”. Ipotezele ei au nevoie, desigur, de examinare și verificare, ca orice teorie.
Fapt este că azi democraţia este pusă în cauză mai mult de evoluţia ei lăuntrică. Sursa internă ultimă a dificultăţilor ei este despărţirea de meritocraţie, de care era legată la origini.
Desigur, evoluţia societăţii moderne a creat nu numai condiţii favorabile, ci şi dificultăţi, pe care democraţia nu le-a putut stăpâni la timp, încât s-au înmulţit derapajele. Odinioară, prin vot democratic, s-au instalat pervers dictaturi. Azi, după alegere „democratică”, mulţi decidenţi întrec monarhii de odinioară în abuzuri de putere.
Democraţia nu este provocată astăzi de vreun colectivism, cum a fost „socialismul răsăritean”, nici de vreo mişcare ce aserveşte individul comenzii unice, cum a fost „centralismul democratic”. În definitiv, cel puțin de trei decenii acestea au trecut în muzeu. Mişcări minuscule de asemenea culoare există, căci istoria este totdeauna mai bogată decât liniile hotărâtoare, dar nu în funcţie de orice mişcare, cu orice pondere, evoluează libertăţile şi democraţia.
Trecutul îşi are părţile lui negre, condamnabile – faptele istorice sunt fapte. Ar fi cazul ca acest trecut să fie lămurit de scrieri ale istoriei documentate factual şi edificatoare, încât să se împiedice manipulările cu istorii reconstituite doar subiectiv. Cum se observă deja de decenii, un trecut nelămurit este obiect facil de manipulări grosolane.
Oricât se invocă propagandistic, la drept vorbind nimeni nu vrea astăzi „comunism”. Apelul propagandistic la trecut şi legitimarea prin reacţie la trecut este azi doar semn al incapacităţii de a elabora soluţii la ceea ce trăiesc oamenii aici şi acum, şi, desigur, de a concepe și realiza dezvoltări.
Democraţia este pusă în cauză azi de unii care, odată ajunşi la decizii, nici nu ştiu, nici nu vor şi nici nu pot să le asigure. Știm prea bine că voinţa de democratizare a unei comunităţi, atunci când există deopotrivă şi comunitatea şi voinţa, nu poate fi oprită. Numai că faptele dovedesc că ea poate fi abătută. De aceea, nu este de mirare că autocraţi sunt chiar în democraţii, mai frecvent şi mai clar decât în alte regimuri. Şi din acest punct de vedere, libertăţile şi democraţia au nevoie de o primenire sub aspectul conceperii şi al asigurării lor.
A treia problemă vine din starea generală a lumii, în care se petrece o cotitură bogată în implicaţii. Neoliberalismul se abandonează odată cu noile intervenţii ale statului în economie din ţările de referinţă. Din momentul abandonului, postglobalizarea se conturează, mai mult ca oricând înainte, ca posibilitate concretă, cu atât mai mult în consecinţa directă a scindării lumii. Ca urmare, sunt tot mai multe motive să gândim ceea ce vine după globalizare (detaliat în Andrei Marga, După globalizare, Meteor Press, Bucureşti, 2018). Tema este deja la ordinea zilei, pentru a pregăti viitorul.
Sondarea viitorului nu este însă de la sine înţeleasă în constelaţia culturală a globalizării. Azi viitorul este conceput mai curând în prelungirea prezentului, iar alternativele sunt suspectate. Pentru explorarea viitorului este nevoie de interogaţii şi conceptualizări ce depăşesc tematizările dominante de azi. Ele abia se conturează, iar nevoia lor devine stringentă pe zi ce trece.
A patra problemă vine din fluiditatea în care a fost plasată ordinea lumii. În jurul anului 2010 s-a schimbat ordinea lumii, trecându-se de la ordinea unipolară instalată la începutul anilor nouăzeci la o nouă ordine. Acum aceasta din urmă este în curs de concretizare în diferite regiuni ale lumii, cu tensiunile şi conflictele inerente unei reaşezări de proporţii. Ca urmare, geopolitica revine şi trece înaintea multor altor discipline. Interesul este momentan mai mare pentru poziţionare geopolitică decât pentru modernizare economică şi democratizare a propriei societăţi.
În laboratoarele puterilor se examinează azi diferite scenarii. Printre propuneri şi aşteptări nu lipsesc schimbări radicale în raport cu geografia politică actuală.Deocamdată nu este nimic stabilit, dar puţine eventualităţi pot fi acum excluse.
A cincea problemă vine din consumarea viziunilor care au dominat în ultimele decenii. La începutul anilor nouăzeci intra în muzeu viziunea „socialismului răsăritean”. Numai că, în virtutea unei complicate conexiuni lăuntrice, ea antrena în declin şi „lumea liberă”, aşa cum era prezentată de viziunea liberalismului. Neoliberalismul s-a instalat şi a dominat lumea până la pandemia din 2020-2022 şi războiul din Ucraina. Acestea pun capăt neoliberalismului – indicatorul cel mai simplu şi evident fiind împrejurarea că statele, ca instituţii, au preluat explicit controlul în societate.
Trebuie spus iarăși și iarăși că fără libertăţi şi drepturi cetăţeneşti şi democraţie, înţelese la propriu, în legătura lor cu demnitatea umană, în care ele au apărut în zorii modernităţii, nu este viaţă demnă de oameni. Dar realizarea şi realitatea lor se cer azi interogate profund şi responsabil. Nu mai eşti nici cetăţean liber şi nici democrat prin aceea că te reclami din acestea, mintea rămânându-ţi colonizată de propaganda ce li se opune sau este, măcar, în urma lor. Nici libertăţile cetăţeneşti şi nici democraţia nu se lasă logic trecute în proprietatea cuiva – ambele conţin un moment de generalitate ce face imposibilă confiscarea lor de un grup, de o şcoală, de o ţară, de o ideologie sau propagandă.
Este nevoie tot mai perceptibil de reconfigurarea cetăţeniei democratice şi democraţiei. O nouă viziune axată pe libertate, dreptate şi solidaritate a devenit necesară, dacă este ca modernitatea să fie promovată, dar această viziune abia se întrezăreşte.
A şasea problemă este criza în care au intrat recunoaşterea şi mai ales respectarea diversităţii oamenilor, culturilor. Reforma religioasă de cu secole în urmă a recunoscut dreptul fiecărui om de a se raporta cum crede la absolut. Statul modern a introdus în legi respectul libertăţii fiecărei persoane. Cetăţenia, democraţia şi suveranitatea naţională în statul de drept au mers mână în mână. Occidentul european şi, pe baza lui, Occidentul în general au câştigat supremaţie istorică făcând din recunoaşterea şi respectul diversităţii o valoare conducătoare.
Azi tocmai diversitatea se înţelege tot mai puţin. Nu s-a ajuns nici măcar la modelarea unei relaţii satisfăcătoare a culturilor, care s-a discutat în ultimele decenii. Organizarea civică a altora stârneşte alergie şi este simplificată şi preluată în termeni de luptă ideologică. S-a ajuns din nou la impasul anilor cincizeci, dominaţi de confruntarea, tot alergică, ideologică şi simplificatoare, dintre „democraţia socialistă” şi „imperialism” – acum este între „democraţie” şi „autoritarism”. Comic este faptul că se apelează la acelaşi fel de propagandă, bazată pe dirijarea informaţiei, adevăr unic şi caricaturizarea rivalului, doar că direcţia ofensivei este inversă. Ca şi atunci, lipseşte şi acum o analiză sistematică a societăţilor care să susţină distincţii atât de pretenţioase.
Înţeleasă în profunzime, începând cu anvergura neobişnuită a istoriei ei, „occidentalizarea”, având ca temelie demnitatea umană şi libertăţile şi drepturile fundamentale ale individului şi cetăţeanului, este naturală. Nu occidentalizarea se află în dezbaterea istorică ce contează şi nu ea desparte minţile. Ceea ce le desparte este acum folosirea occidentalizării ca paravan pentru organizări şi politici care doar nominal au legătură cu termenii occidentalizării. Ca indiciu, a proliferat, se observă uşor pe scenă, categoria de inşi de capacitate îndoielnică, dar versaţi ca politruci şi propagandişti care, sub pretextul occidentalizării, procedează la aservirea cetăţenilor şi ţărilor.
Aşa stând lucrurile, azi şi occidentalizarea are a deveni reflexivă – spre a ieşi din prizonieratul faţă de această categorie. Trebuie reasumată diversitatea şi elaborate modelări ale convieţuirii dincoace de disciplinare şi libertinism, punând în valoare integritatea şi responsabilitatea persoanelor.
A şaptea problemă este declinul justiţiei şi, mai concret, al independenţei justiţiei. Nu doar ţări ca Ungaria şi Polonia, dar mai nou SUA, Israelul şi alte ţări reclamă faptul că justiţia este folosită în fapt ca instrument politic în democraţii. Aceste ţări caută un echilibru al puterilor „executivă”, „legislativă” şi „juridică” prin care să evite deopotrivă sustragerea de la justiţie a „executivilor” şi „legislativilor”, dar şi preluarea conducerii societăţii de către procurori şi judecători, care vor să facă legi şi să trieze politicile şi exponenţii acestora
România a şi fost, din păcate, terenul experimentului funest, în care aşa‑zisa „direcţie naţională anticorupţie”, cu jurişti precar pregătiţi, a fost instrumentată pentru a implementa politici care nu au nimic de a face cu democraţia. Rezultatul a fost nu doar sporirea corupţiei în general în societate, ci chiar printre „agenţii anticorupţie”. Mai grav, rezultatul a fost ridicarea abuzului la nivel de practică organizată, afectarea democraţiei şi, în cele din urmă, neperformanţa din societate.
A atinge dreptatea în justiţie, prin independenţa acesteia, nu este astăzi uşor, în epoca marilor concentrări de putere economică, politică, militară, mediatică. Mai întâi, în multe ţări sunt carenţe grave ale pregătirii juriştilor, încât ajung procurori şi judecători persoane fără experienţă profesională, civică, etică, metodică corespunzătoare. Apoi, în unele ţări, independenţa justiţiei este pusă în funcţie de voinţa unor persoane – în România de voinţa preşedintelui – în loc ca ea să fie fructul voinţei publice şi să rămână sub controlul unor instituţii publice. Mai departe, şi aparatul justiţiei trebuie să rămână sub control parlamentar şi public, în cel mai larg înţeles, altfel democraţia însăşi este în pericol. În sfârşit, independenţa justiţiei este, alături de alte performanţe majore dintr-o societate – dezvoltarea economică, nivelul democratizării, condiţiile de realizare individuală, posibilitatea exercitării criticii – în funcţie de calitatea politicilor publice şi, în cele din urmă, de calibrul decidenţilor. Pe scala dintre stupidocraţie, trecând prin mediocraţie şi urcând la meritocraţie, se decide în bună măsură, mai ales în concentrările de putere de astăzi, soarta independenţei justiţiei şi, desigur, soarta oamenilor.
A opta problemă este creșterea sentimentului de neputință a cetățeanului în societățile actuale și fatalismul ce s-a insinuat până și în conceptualizări. Acestea nu mai propun rezolvări prin inițiative, ci adaptare la instituții, proceduri, societăți scăpate de sub control. O mare parte a energiilor înnoirii se cheltuie azi în preocupări de adaptare la o lume tot mai opacă. Până și decizii cruciale, de pace sau război, se iau, inclusiv în democrații, fără consultarea cetățenilor, mai nou fără aprobarea parlamentelor. Exemplele sunt deja nenumărate.
Așa stând lucrurile, cu o răspândire aproape maladivă a neputinței, luarea sub control a unei lumi în care orice este posibil, dar pare că nu mai depinde de nimeni și nimic capătă actualitate și urgență. Nu toate depind în societățile de înaltă complexitate, precum cele în care trăim, de dezlegarea de dificultăți și neajunsuri ale societății. Nu este cazul revenirii la sociologism în materie de viziuni. Societatea este cheia cunoașterii naturii, dar ultima are și alte criterii și dependențe. Ceea ce este însă de făcut este asumarea urgențelor ce s-au format pe solul actualei situații a lumii și redeschiderea, cu noi viziuni, a orizonturilor.
*
După consumarea unei lumi, vine chestionarea viziunii care a călăuzit-o și, la capăt, reconstrucţia de viziune. Pentru a putea fi relansate, modernitatea şi componentele sale, libertăţile şi drepturile omului şi cetăţeanului, democraţia, occidentalizarea au nevoie azi de reflexivitate şi, în mod exact, de noi iniţiative. Cultura europeană, pe solul căreia trăim, este prima solicitată la reflecție de sine profundă, căci ea plăteşte azi din plin crizele devenite endemice, pandemia şi războiul în desfăşurare.
În această situaţie au şi început să apară iniţiative. Ca şi altădată în istorie, ele încep cu cei care gândesc intensiv şi sistematic, în fapt şi în mod frecvent cu filosofia. Mă ataşez curentului acestor iniţiative de înnoire a filosofiei şi discursului public sub provocările schimbării lumii.