Dezvoltarea prin diferențiere
În volumul Metanarativi actuali.Dezvoltare, modernizare, globalizare (Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2025) începeam cu observația că în deceniile postbelice s-a schimbat de două ori metanarativul științelor sociale. In anii cincizeci ai secolului trecut „dezvoltarea” a fost orizontul cercetărilor, după trei decenii „modernizarea” a ocupat scena, iar de la sfîrșitul anilor nouăzeci „globalizarea” a preluat rolul metanarativului. Acum mi se pare clar că s-a trecut la „corectura globalizării” căci, între timp, fuga capitalurilor a afectat unele țări, cum sunt Statele Unite ale Americii, care au reacționat cu măsuri de stabilizare a propriilor capitaluri și de absorbție de capitaluri din alte țări.
Ținta mea era să lămuresc metanarativii și mai ales ceea ce era presant – aceea de a asigura conceperea fecundă a dezvoltării. Scriam că „metanarativul este, înainte de orice, ierarhizare de scopuri de atins, în care se pot înscrie acțiuni numeroase și variate”.
Prin dezvoltare s-a înțeles frecvent o strategie menită să schimbe creșterea din diferite țări (vezi Erik Thorbecke, The Evolution of the Development Doctrine, 1950-2005, în George Marotas, Anthony Shorocks, eds., Advancing Development. Core Themes in Global Economics, Palgrave, Macmillan, UNU Press, New York, 2007, p.3). Indicatorul socotit sintetic a fost venitul pe cap de locuitor, pe o scală de la țări „subdezvoltate”, trecând prin „societăți în curs de dezvoltare”, la „societăți dezvoltate” și chiar „avansate”. S-a considerat că dezvoltarea presupune corelarea a patru componente: teoriile și modelele dezvoltării; obiectivele; sistemele de date și de măsurare a performanței; politicile, instituțiile și strategiile efective.
Și astăzi domină concepția multifactorială asupra dezvoltării, în care economia de piață, instituțiile, aplicarea cercetării științifice, capitalul uman sunt socotite hotărâtoare. Nu mai este, însă, deloc sigur că această concepție multifactorială mai face față. Crizele existente și neajunsurile o sfidează. Este de întrebat dacă factorii enunțați mai sus sunt de ajuns.
Ca metanarativ, modernizarea își începe istoria recentă cu replica lui Max Weber la mesianismul politic al lui Marx. În vreme ce Manifestul Partidului Comunist (1848) și Capitalul (1867) vorbeau de evoluția ineluctabilă a societății capitaliste spre criza finală, Max Weber a atras atenția că orice societate va trebui să facă față concurenței din partea neobișnuitei dinamici a capitalismului, căci mai profund decât mecanismul luptei politice se află mecanismele modernizării, pe care nimeni nu le poate ocoli (Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kroner, Stuttgart, 2002, p.70). Cu economia de piață și, mai profund, cu principiul competiției libere, care-i asigură dinamica, capitalismul va antrena reducerea libertăților individuale într-o “carcasă tari ca oțelul a supunerii (ein stahlhartes Gehäuse der Hörigkeit)” (Max Weber, Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie, Tübingen, 1920, I, p.204). Separarea muncitorului de mijloacele de producție nu este însă trăsătură a capitalismului, cum credea Marx, ci condiție a societății moderne. Stratificarea („diferențierea”) societății ca urmare a diviziunii muncii va prevala în fața polarizării. Nu se va ajunge la „dominația proletariatului”, căci societatea modernă o împiedică, ci cel mult un socialism ce se inspiră din organizarea “fabricii” din revoluția industrial și nu va face față concurenței (Max Weber, Schriften 1894-1922, p.448). Ceea ce s-a și confirmat.
Ulterior, Talcott Parsons a atașat opticii maxweberiene teoria “diferențierii subsistemelor sociale”, pe care, după delimitarea “universaliilor evoluționare”, a și aplicat-o în cercetarea societăților (The System of Modern Societies, 1966). A fost apoi meritul unei generații de mari teoreticieni de a reasuma proiectul societății moderne și de a înțelege istoria. Niklas Luhmann, cu teoria „diferențierii funcționale”, a dus mai departe cercetarea parsonsiană orientându-se spre “raționalizare” drept caracteristică a modernității (Niklas Luhmann, Beobachtungen der Moderne, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1992, p.42). Observând diferențierea a însăși “tipurilor raționalității”, Habermas a apărat (cu Der philosophische Diskurs der Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985), împotriva tehnocratismului, “conceptul neânjumătățit al modernizării”, care include “comunicarea nedistorsionată”. Iar Alain Touraine (Critique de la modernite,Fayard, Paris, 1992), a pledat pentru ca modernizarea să nu fie redusă la “raționalizarea economică”.
Mulți au căutat, însă, să etaleze specificul modernității (Richard Munch, Die Struktur der Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984; Charles Larmore, The Morals of Modernity, Cambridge University Press, 1996). Grabei postmodernismului de a decreta încheierea modernității, Jeffrey Alexander (cu Modern, Anti, Post and New:…, „Zeitschrift fur Soziologie”, 23, 3, 1994, p.182) i-a opus idea “neo-modernismului”. Modernizarea este conotată drept raționalizare în două domenii de acțiune și în două forme – economia și tehnica modernă, pe de o parte, și programele moral-juridice și politice, pe de altă parte, respectiv o „raționalitate în raport cu un scop” și o „raționalitate comunicativă” (vezi Andrei Marga, Raționalizare, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, cap.1). Ulrich Beck (cu Modernisierung der Moderne, în Ulrich Beck, Wolfgang Bonss, Hrsg., Die Modernisierung der Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am main, 2001, p.31) a vorbit de „modernizarea reflexivă”, prin care a avut în vedere procese sociale precum: politizarea distincțiilor, multiplicarea tipurilor de cunoștințe, noile configurații ale individualizării, reprofilarea întreprinderii, eroziunea statului național etc. Am aplicat teoria modernizării (vezi Andrei Marga, Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation. Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției, Cluj University Press, 2004, pp.143-193) în studiul tranziției de la socialismul răsăritean la societatea bazată pe libertăți și drepturi individuale.
Mai ales cercetători americani au arătat la începutul anilor nouăzeci că reducerea tarifelor vamale și extinderea piețelor naționale este preferabilă oricărui protecționism și că “profiturile întreprinderii orientate spre valoare înaltă nu mai derivă din scară și volum, ci din descoperirea continuă de noi legături între soluții și nevoi” (Robert Reich, The Work of Nations, Vintage Books, Random House, New York, 1992, p.85). Ei au vorbit de globalizare. Alți teoreticieni au amintit că deja în generalizările lui Marx s-a sesizat că direcția evoluției capitalismului este extinderea globală (Jacques Attali, La crise, et après, Fayard, Paris, 2008), iar descrierea lumii globalizate a ocupat științele sociale.
După exaltarea globalizării a venit ora întrebării dacă nu cumva s-ar putea reduce efectele globalizării pentru cei slab competitivi. Aceasta presupune părăsirea ideologiei neoliberalismului, sub care globalizarea s-a instalat, prin recunoașterea faptului că nici “guvernările invadante” și nici cele “debile” nu fac față situației (vezi Joseph E.Stieglitz, Making Globalisation Work, Penguin, New York, London, 2006). S-a evoluat spre conceptualizarea “vulnerabilității” economice și sociale (Wim Naude…, eds., Vulnerability in Developing Countries, UNU Press, Tokyo, New York, Paris, 2009) și recunoașterea “bunăstării personale”” drept criteriu de evaluare a politicilor (James B. Davies, Personal Wealth. From a Global Perspective, Oxford University Press, 2008) și a “normelor” drept condiție a libertăților și a succesului acțiunilor (Douglas B. Rasmussen…, Norms of Liberty, Pennsylvania State University Press, 2005).
Numai că oricare au fost încercările de diferențiere a dezvoltării, modernizării și globalizării nu s-a putut ieși din reduceri și confuzii. Nu s-a putut face o mutație culturală care să dea șanse în practica vieții diferitelor componente ale modernizării – mai ales democratizării și respectului persoanei.
Din punctul de vedere al dezvoltării, mari reduceri și confuzii, persistă și astăzi în forme extreme. Tehnologia eficace este în multe locuri necunoscută. Valorificarea resurselor naturale ale locului este rară. Diviziunea muncii incipientă. Proiecte de dezvoltare necunoscute. Profesionalismul în suferință. Sprijinirea pe analize științifice necunoscută. Proiecte strategice nu intră în discuție sau sunt diletante. Despre comunicare nu s-a auzit, democrația fiind abia un vis. Personalități capabile de exprimare de sine și responsabile rămân prea rare. Emanciparea este redusă la libertăți. Valorile etice sunt lăsate în rugăciuni la biserică. Reflexivitatea este necunoscută. Raportarea la absolut se face elementar, doar la moaște. Responsabili ai instituțiilor confundă democrația cu extinderea economiei, exprimarea de sine cu aprobarea de șefi, emanciparea cu compensarea, binele cu simple declarații, reflexivitatea cu ascultarea de șefi și descurcarea, raportarea la absolut cu obținerea de avantaje pecuniare.
Am mai arătat în volumul menționat că cercetarea modernizării ne-a lăsat adevăruri din care orice dezvoltare este înțelept să învețe. Precum: a) nu este dezvoltare coerentă fără dezvoltare în patru dimensiuni: economică, instituțională, politică și culturală; b) o dezvoltare într-una din dimensiuni nu atrage automat dezvoltarea în alte dimensiuni; d) problemele ce trebuiesc rezolvate în societate nu se reduc la mărimea producției pe cap de locuitor – care rămâne prioritară, ci constituie o paletă împreună cu democratizarea, eficiența administrativă, lichidarea înstrăinării și frustrărilor, afirmarea propriei identități; d) acțiunile angajate în reproducerea culturală a vieții sociale pe trepte avansate sunt diferite, după structura lor, încât trebuie distins, la nivelul analizelor de astăzi, între tipuri de acțiuni: instrumentale, strategice, comunicative, dramaturgice și reflexive, fiecare având sens și câmp de aplicare legitim; e) politica are în societățile complexe de astăzi rol de conducător de evoluție, chiar dacă altor forțe le revine la un moment dat rolul determinant în dezvoltare.
Din explorarea globalizării au rezultat, de asemenea, învățături. În primul rând: a) împrejurarea că pe piețele globalizate produsele se valorifică în funcție de inteligența creativă încorporată în ele, mai mult decât orice; b) simpla preluare de soluții din alte locuri nu este răspunsul adecvat la globalizare, care pretinde soluții mai bune și mai competitive decât cele existente; d) educație și cercetare științifică, în general capacitate de a analiza, evalua și proiecta propria dezvoltare, sunt cruciale în dezvoltări de astăzi.
Cred că globalizarea ne pune în situația de a căuta rezolvări la cel puțin două probleme netradiționale: interdependențele dintre țări schimbă condițiile politicii lor interne, făcând-o dependentă de marile forțe de pe scena internațională; presiunile dinspre ideologia globalismului devin mari.
În această situație doar o concepție multifactorială face față, dar cea moștenită nu mai este suficientă. O elaborare mai profundă a condiționărilor dezvoltării poate fi asigurată astăzi doar de o viziune axată pe acțiune, dar care a diferențiat suficient acțiunile în funcție de sens. Duc aici înainte, cu un pas nou, conceperea dezvoltării fructificând această viziune.
*
Înțeleg prin acțiune comportament cu scop, consider acțiunile ca temelie a realității și le diferențiez în funcție de sens. Leg de acțiuni raționalități specifice și măsurări proprii fiecăreia. Tabloul acțiunilor, raționalității, tipurilor de știință, dar și al dezvoltării pe care o fac posibilă, arată astfel.
Recurgem la „acțiune instrumentală” atunci când scopul nostru este să controlăm un obiect, la nevoie fabricându-l, și mobilizăm toate mijloacele pentru atingerea scopului. De pildă, dezvoltarea unei economii prin muncă, organizare, investiții, tehnologie. Sensul acțiunii este atingerea posibilității de a controla realitatea ce ne provoacă. Raționalitatea este „raționalitate instrumentală”. Cunoașterea noastră ia aici forma datelor, noțiunilor, legilor ce permit, odată aplicate, atingerea acestui scop – ea este oferită de „științe cauzal-nomologice”.
Recurgem la „acțiune strategică” atunci când pe traseul atingerii scopului sunt nu unul, ci mai mulți subiecți, pe care avem a-i include în calcul. De exemplu, într-un partid, consiliu, comitet, în care se iau decizii, avem a lua în calcul mișcările propriilor coechipieri, precum și mișcările de pe harta societății. Sensul acțiunii este aici obținerea unui rezultat dorit într-o situație cu mai mulți subiecți au același scop. Raționalitatea este „raționalitate strategică”. Cunoașterea noastră, reunită în „științe strategice”, combină în acest caz cunoștințe și asumpții și procedează calculator în măsura în care realitatea o permite.
Recurgem la „acțiune comunicativă” atunci când vrem să stabilim un adevăr sau o altă valoare prin punerea în legătură a vederilor diverșilor subiecți implicați, schimbând opinii și argumente, și alegându-le pe cele mai adecvate situației. De exemplu, o societate democratică își organizează dezbateri argumentative, un colectiv de cercetare științifică procedează la schimbul continuu de informații și opinii, pe această cale ajungând mai sigur la rezultate relevante. Sensul „acțiunii comunicative” este fructificarea vederilor diferite și motivarea cât mai multor membrii ai comunității respective în căutările ei. Raționalitatea aici este „raționalitate comunicativă” și rezidă în punerea în valoare a cât mai mult din perspectivele din comunitate în soluționarea unei probleme. Cunoștințele care o întruchipează sunt combinații de cunoștințe causal-explicative și de cunoștințe comprehensive (empatice), ce iau forma „științelor istorico-hermeneutice”.
Recurgem la „acțiune dramaturgică” atunci când ne exprimăm, în decizii și acțiuni, individualitatea în dezlegarea diferitelor alternative și ale vieții în mediul conviețuirii. De exemplu, la preluarea funcției, un director își face cunoscute opțiunile și caută să le facă acceptate. Sensul acestei acțiuni este instalarea unei organizări a celor din jur din partea unui subiect individualizat. Aici avem de a face cu o „raționalitate dramaturgică” ce constă în punerea în valoare a atuurilor subiecților și a capacității lor de a induce rezolvări în practica vieții. Și această acțiune combină cunoștințe, cauzale și comprehensive, sub condiția selecției din partea celui care acționează. Aceste cunoștințe formează „științele dramaturgice”.
Recurgem la „acțiune emancipativă” atunci când se vrea ieșirea de sub controlul unei forțe inacceptabile. De exemplu, schimbarea unei guvernări care împovărează viața oamenilor. Sensul acestei acțiuni este recâștigarea autonomiei de fasonare a vieții proprii în fața unor forțe ipostaziate. Raționalitatea aici este „raționalitate emancipativă” și constă în recâștigarea naturaleței vieții și a libertății și dreptății în mijlocul interacțiunilor ce compun viața oamenilor. Cunoștințele combină și aici explicații cauzale cu abordări empatice – ele iau forma „științelor emancipative”.
Recurgem la „acțiune etică” atunci când ne preocupă ieșirea de politizări și relativizări afirmând valori etice. De exemplu, apelul la oprirea nepotismului în instituțiile unui stat. Sensul acestei acțiuni este extinderea aplicării unei opțiuni etice. Raționalitatea este aici „raționalitate etică” – ea constă în promovarea acelei valori etice în contexte de viață. Cunoștințele ei sunt acumulări de înțelepciune ce iau forma doctrinelor etice.
Recurgem la „acțiune reflexivă” ori de câte ori reflectăm la insuportabilitatea situației în care trăim și căutăm ieșirea din ea. De exemplu, reflecția dintr-un partid de opoziție care propune schimbarea situației în care trăiesc concetățenii. Sensul „acțiunii reflexive” este declanșarea reflecției asupra unei situații care ar trebui oprită.Raționalitatea este dată aici de faptul că în relațiile societăților se ajunge la momente de stagnare în organizări vetuste, chiar opresive, ce sunt de depășit. Cu cât se depășesc mai devreme, cu atât mai benefic pentru oamenii respectivi. Cunoștințele la care recurge această acțiune sunt din „științele reflexive”.
Recurgem la „acțiune în raport cu absolutul” atunci când așteptările oamenilor privind evoluția lumii sunt înșelate, încât ei caută un reazem, un alt liman, nu în istoria trecătoare, ci în Dumnezeu. De pildă, după 1990, în lume, pe fondul nedreptăților și tensiunilor existente, s-a produs, prin multe initiative, o „renaștere a religiei”. Sensul „acțiunii în raport cu absolutul” este modificarea unei modalități de adresare către absolut. Raționalitatea acestei acțiuni este asigurată de faptul că orice om se poate adresa ființei supreme. Religiile organizate conceptual și teologiile oferă cunoștințele.
De această delimitare a acțiunilor după sensul lor leg trei teoreme: a) reproducerea umană a vieții pe treapta culturală o asigură abia întregul tablou al acțiunilor, raționalităților și cunoștințelor; b) nici o acțiune nu se lasă substituită de alta, chiar dacă în realitatea vieții ele merg efectiv împreună; c) tabloul devine operational doar în cadrul unei conceperi adecvate a sociertății.
*
Rezum și noua concepere a societății pe care o apăr. Astfel: a) societatea nu se mai lasă concepută traditional, sub inspirația economiei politice clasice și a statului national, din moment ce orizontul „societății mondiale (Weltgesellschaft)” (vezi Niklas Luhmann, Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main,1998) s-a impus. Puternice unități statale din secolul douăzeci s-au prăbușit ca urmare a repercusiunilor apartenenței inevitabile la „societatea mondială”. Nu dispunem nici astăzi încă de o analiză elaborată a “societății mondiale”, dar faptul nu ne dispensează de a o lua sistematic în considerare; b) a lua în seamă „mediul înconjurător (Umwelt)” în conceperea societăților este astăzi o chestiune de realism. În era globalizării nici nu avem alternativă. Politica nu mai dă rezultate dacă nu este susținută de o bine elaborată geopolitică și de analiza schimbărilor din lume; c) legătura între componentele „societății mondiale” o face piața, dar poate fi și comunicare făcută posibilă ca urmare a împărtășirii unor valori, a limbii commune, a traductibilității limbilor folosite și a infrastructurii de comunicații; d) „societatea mondială” este în mers și atrage în mișcările ei indivizii ce compun societățile; d) în societățile individualizare, indivizii compun „sisteme”, plastice, în înțelesul că sunt ansambluri de relații instituite de oameni pentru a asigura supraviețuirea și viețuirea umană într-o anumită organizare, cu anumit sens. Societatea are finalitate imanentă, ce încarcă cu sens faptele din sânul ei – un sens ireductibil la sensul asumat de individ pentru viața sa, la suma sensurilor asumate de indivizi sau la sensul istoriei; f) societatea este autopoietică, ca să preluăm termenul lui Humberto Maturana (Humberto R.Maturana, Kognition, în Siegfried J. Schmidt Hrsg., Der Diskurs des Radikalen Konstruktivismus,Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1987, p.101) căci de ceea ce ce inițiază cei dinăuntrul ei și de interacțiunile lor, depinde starea proprie.
Aceasta, “autopoieza”, rămâne punctul de plecare al analizei unei societăți, iar primul pas ce este de făcut este să stabilim reperul în raport cu care evaluăm stările de lucruri. In cazul societății, în general al operelor umane, cunoașterea este dependentă de ceea ce luăm drept reper, căci o asumpție normativă este implicată inevitabil în orice constatare. Reperul însuși este conținut în “metanarativul” cu care operăm, care este astăzi cel al “dezvoltării” filtrată de “modernizare” și plasată în condițiile “globalizării”. Ca urmare, care sunt performanțele de sistem în raport cu care se evaluează realist o societate?
Teza mea este că însăși năzuințele culturale ale oamenilor reuniți ne pot oferi treptele acestor performanțe. Este vorba de diminuarea muncii ca trudă prin tehnologii și tehnici; randamentul economic prin tehnologii și raționalizări ale eforturilor; eliminarea exploatării și recompense pentru munca efectuată; asigurare pentru cazurile de dezavantajare socială; democratizare instituțională și acces la decizii; controlul comunității asupra deciziilor de interes public; dislocarea condiționării și manipulării din societate; etică a vieții în comunitate și a respectului pentru celălalt; libertatea configurării propriei vieți; posibilitate de promovare spre dezbaterea publică a propriului proiect. Viața oamenilor se desfășoară astfel încît chiar ei produc condițiile vieții, încît devine viață în condițiile culturii, mijlocită de un sistem ce concretizează un sens. Ea urcă de scara performanțelor de la simpla supraviețuire la viețuirea în scopul întruchipării de valori precum cele etice și estetice.
Ajunși în acest punct avem de răspuns la noi întrebări: cum se ating performanțele amintite mai sus? Care sînt acțiunile implicate în reproducerea socială și culturală a vieții? Înainte de a răspunde la aceste întrebări este de lămurit, însă, chestiunea suprafaței relațiilor cauză-efect în societate.
Care sînt însă subsistemele ce compun sistemul societății moderne tîrzii în care trăim? Operez de mult timp în analizele pe care le-am făcut (vezi Andrei Marga, Ieșirea din trecut, Alma Mater, Cluj, 2002; Andrei Marga, România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj, 2011; Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012) cu delimitarea în societatea modernă a subsistemului economic, subsistemului administrativ, subsistemului politic și subsistemului cultural. Economia asigură bunuri și servicii necesare viețuirii, administrația facilitează accesul la acestea pe baze de drept, politica explorează alternativele, iar cultura procură motivațiile de acțiune. În fiecare moment, societatea este rezultatul interacțiunii complexe și dinamice a acestor subsisteme. Atunci când o studiem avem de procedat la descrierea acestor subsisteme în interacțiunea menționată.
Prin forța lucrurilor, o captare a societății în termenii sistemelor și subsistemelor antrenează inevitabil o privire statică. Chiar dacă flexibilizăm destul noțiunea de sistem, nu vom putea evita să fixăm societatea de la un moment dat, fără a-i capta în același timp dinamica.
Astăzi societatea modernă este confruntată cu degradări din care, așa cum sunt concepute acum lucrurile, nu poate ieși. De exemplu, potențialul de dezvoltare în multe locuri din lume este mare, dar și dezvoltări modeste sunt lute sub control de către cei deja dezvoltați. S-a extins capacitatea de a comunica a persoanelor și instituțiilor, dar fake news-ul a devenit o industrie, ce stârnește impresia trecerii la „post-adevăr”. Democrația în țări dezvoltate trece explicit la segregări politice în numele protejării ei și rupe procedura democratică de conștiința și voința cetățenilor. În democrații s-a ajuns ca aleși fără rezultate să devină oligarhi, care recrutează, fără vreo legitimare, alți oligarhi și compun o „postdemocrație” sub pretenția alegerilor libere. A fost pace decenii la rând în Europa, dar acum nu se mai știe cum să se oprească războiul.
*
Spre a face față fenomenelor de subdezvoltare, care devin tot mai raffinate, avem nevoie de o altă privire asupra societății, complementară cu privirea ca sistem. Câștigăm asemenea privire întorcându-ne la tema iudeo-creștină a „vieții izbutite” și la abordarea ei aristotelică și punînd din nou întrebarea cu privire la ceea ce este de făcut pentru a a atinge asemenea viață. Desigur că Luhmann are dreptate să pretindă că această temă nu este privilegiată și că s-a produs o cezură în evoluția societății moderne, încît concurează pe scenă diferite înțelegeri alternative ale raționalității. El are dreptate să spună că “problema raționalității poate fi formulată mai abstract. Ea nu se mai lasă concepută ca direcționare spre formele de viață ale unui centru, nici ca apropiere de o idee sau în relație cu o poruncă normativă, ca împlinire sau deviere” (Luhmann, op.cit., p.178). Dar chiar dacă avem la îndemînă deja alternative de raționalitate și o reformulare a raționalității a devenit inevitabilă, problema „vieții izbutite” rămâne și trebuie preluată, inclusiv pentru a putea stăpâni „complexitatea” ce amenință să ne copleșească.
Se știe, că sub impresia triplă – a economiei politice engleze, a explorării istoriei și a cercetărilor de limbă din timpul său – Hegel a vorbit de muncă, comunicare și limbă ca termeni necesari și suficienți pentru a da seama de ceea ce duce oamenii la viața bună. Habermas a preluat acest conținutului în termenii unei teorii a acțiunii (Habermas, Theorie des kommunikativen Handelns,Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985). El a vorbit de acțiunea instrumentală, acțiunea strategică, acțiunea comunicativă, acțiunea dramaturgică și de tipurile de cunoștințe corespunzătoare.
Pe această cale trebuie înaintat punând mereu întrebarea: care sunt condițiile necesare și suficiente pentru o reproducere a vieții care este culturală și propriu-zis umană? La această întrebare este necesar un răspuns filosofic elaborate. El se cuvine dat în funcție de starea cercetărilor antropologice și sociologice și, desigur, de starea societății cercetate. Am căutat să-l formulez în cele de mai sus.