A fi creștin

 În România,  şi nu numai aici, a fi creştin este redus frecvent la a merge periodic la biserică, a avea legături cu preoţi şi episcopi, a sponsoriza ceva din ceea ce fac aceştia. Ca efect: câţi nu clamează creştinismul, dar în viaţă sunt doar instrumentele, uneori în straie de sacerdoțiu, ale grupărilor (servicii secrete, grupuri de influenţă, suporteri de guverne eşuate etc.)? Câţi din generaţiile socotite tinere nu sunt decât profitori care exploatează clişeele ideologice ale zilei ca „înţelepciune” şi atacă „ierarhia” doar pentru a-i lua locul? Câţi nu pretind „apolitismul” fiind aserviţi unor „activişti” mediocri, deveniţi peste noapte, prin confuzia de valori endemică, demnitari? Nu extind întrebările, căci lista ar fi prea lungă în România actuală, iar orice persoană responsabilă şi le pune, cu siguranţă, astăzi. Peste toate, se pune întrebarea: ce înseamnă a fi creştin şi cât de bine se cunosc creştinismul şi tradiţiile iudaice ale dreptăţii, din care fondatorul crestinismului s-a revendicat?

 La această întrebare avem astăzi răspunsul mai clar. Nu mă refer acum la ceea ce am citat adesea în emisiuni de televiziune, la Antena 3, Realitatea sau TVR Cluj, pentru a-i scoate pe intelectuali din clişee. De pildă,  observaţia Angelei Merkel: „nici creştinismul nu este apolitic”, căci şi în spusele sublime ale lui Iisus din Nazareth este un angajament pentru o cauză umană. Nu mă refer aici la literatura majoră generată în jurul întrebării de mai sus, pe care tinerii anilor şaizeci (cu Joseph Ratzinger, Einführung in das Christentum, 1969, şi Hans Küng, Christ sein, 1974, în frunte) o reprezintă plenar. Mă refer la noua carte a arhiepiscopului de München şi Freising, Reinhard Cardinal Marx, Christ sein heisst politisch sein (Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2011, 140 p.), al cărei titlu este deja elocvent. Accentuez că este vorba de noua carte, căci pe cea deja clasică a eminentului profesor de teorie socială, Das Kapital (2008), am comentat-o nu demult (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, 495 p.) şi nu o redau, chiar dacă într-un spaţiu mai mare s-ar impune.

Cel puţin câteva judecăţi ale lui Reinhard Cardinal Marx capătă relief cu totul  memorabil (poate epocal în succesiunea encliticii Caritas in veritate, 2011, a lui Benedict al XVI-lea) şi merită citate ca atare. „Credinţa nu trebuie să se limiteze la aparent <propriu-zisele> întrebări teologice, ci are de abordat, de asemenea, temele dreptăţii sociale şi mesajul despre eliberarea şi demnitatea omului ‘’ (p. 7). Altfel, spus, spiritualitatea şi răspunderea pentru ceea ce se petrece cu oamenii în jur, încrederea în prezenţa lui Dumnezeu şi intervenţia personală a crestinului pentru a înlătura nedreptatea, religia şi politica, aşadar, merg mână în mână, fără ca astfel credinţa să fie instrumentată de politicile zilei. Episcopii şi oamenii bisericii au nu numai datoria de a răspândi o morală individuală, ci şi pe aceea de a cultiva „etica socială (Sozialethik)”. Aceasta din urmă nu se suprapune cu morala individuală, ci este nevoie, de asemenea, de structuri şi instituţii, ce corespund opţiunilor etice de bază ale Bibliei ”(p. 12). Aşa stând lucrurile, se poate spune fără ezitare că „a fi creştin înseamnă a fi politic ( Christ sein heisst politisch sein !” (p. 13), adică, a te manifesta efectiv in sensul acelor optiuni. Episcopul şi preotul nu devin, în felul acesta, „asistenţi sociali (Sozialarbeiter) ”, ci rămân definitiv prelaţi şi îngrijitori de suflete (Seelsorger) (p. 25). Ei îşi asumă libertăţile fundamentale şi drepturile oamenilor, precum  şi proprietatea privata, dar luptă contra instrumentării acestora ca scopuri în sine, ce duc la vulnerabilizarea și chiar  sclavizarea unei părţi a oamenilor.

Reinhardt Cardinal Marx îl invocă mereu pe fostul episcop von Ketteler, care, contemporan cu Karl Marx fiind, a optat pentru ajutarea muncitorilor expuşi acumulării primitive a capitalurilor într-o concepţie ce a anticipat actuala „economie socială de piaţă (soziale Marktwirtschaft)” a Germaniei. Reamintind textele lui Ketteler şi optica din Caritas in veritate, cunoscutul cardinal arată că în considerarea economică sau sociologică, filosofică sau teologică a societăţii umane „este vorba despre o dezvoltare întreagă, de viaţa omului în întregimea ei” (p. 41), nu doar de aspecte economice separate. Aşa cum spunea Ketteler, biserica nu trebuie să se teamă de libertatea oamenilor:  după ce se asigură de „fundamentul biblic”, biserica are de intervenit în discutarea şi soluţionarea problemelor din societate. Abstinenţa socială a bisericii nu are nicio justificare şi este eventual un simplu oportunism străin de creştinism. Pe de altă parte, creştinismul însuşi îi cere proprietarului să procedeze creştineşte. „Proprietatea îndatorează (Eigentum verpflichtet)” (p. 50)  – această deviză ar trebui să fie maxima proprietarului, care veghează nu numai la binele său, ci şi la binele comunităţii. „Proprietatea şi răspunderea (Eigentum und Verantwortung)” ar trebui unite” (p. 53).

Reinhard Cardinal Marx apără, cu energică şi stringentă argumentare, teza după care creştinismul, „această credinţă, are şi consecinţe politice (p. 73). Le-a avut de la început, în luptă cu păgânismul antichităţii şi le are şi acum pentru cine va lua în  serios crearea omului după chipul lui Dumnezeu. Prin această imagine biblică s-a schimbat profund înţelegerea relaţiei dintre individ şi societate. Celebra formulare biblică s-a aflat, de fapt, la originea ideilor de libertate, de drepturi ale omului şi de democraţie, care au stat la baza societăţii moderne. Ea a putut limita puterea şi exercitarea forţei de-a lungul istoriei europene. Plecând de aici, arată Cardinalul, se poate spune că „religia nu este o piedică pentru o societate democratică şi liberă, ci parte a posibilităţii acesteia” (p. 75).

Oamenii care împărtăşesc cu adevărat credinţa creştină au, în orice caz, de făcut ceva, nu doar de crezut. „Noi nu putem crea paradisul pe pământ, dar nici nu ne putem permite să ne mulţumim cu ceea ce este dat în fiecare clipă. Nefericirea şi mizeria unui singur om şi ale acelora mulţi, de aproape şi departe, sunt un temei suficient pentru a acţiona”. (p. 97-98). Oamenii bisericii au de propovaduit  învăţătura despre împărăţia lui Dumnezeu – care este mesajul fundamental al lui Iisus Christos – nu doar de la amvon, ci „prin acţiunea lor”. Angajamentul bisericii pentru „mântuire  (Erlösung)” nu este doar pentru „mai târziu”, ci începe „de pe acum”. „A fi creştin înseamnă a fi politic! Aici nu este o sarcină specială pentru un «episcop social», ci sarcina şi chemarea oricărui creştin şi ale oricărei creştine … Credinţa noastră creştină nu este o relicvă a epocilor trecute, ci terenul de pe care se hrăneşte viaţa noastră aici şi acum. Să avem astfel curajul de a anima însărcinarea (Auftrag) dată de Iisus, de a fi sarea Pământului şi lumina Lumii, şi pe  marele câmp al societăţii şi politicii” (p. 137). Reinhard Cardinal Marx aduce astăzi pe scena argumentărilor teologiei şi filosofiei sociale, ale dezbaterii publice cea mai profundă şi mai energică argumentare din epoca teologica  a lui Joseph Ratzinger în favoarea angajamentului social şi uman neînjumătăţit, nefracturat al bisericii şi al celor care o slujesc. El scoate convingător din stagnare și clişee comode o temă preluată greşit şi tratată superficial, de multă vreme, şi o repune în termenii adecvaţi.

(din volumul Schimbarea lumii (Globalizare, cultură, geopolitică), Buucrești, Editura Academiei, 2013.)