Nu ai totdeauna răgazul să citești înaintea unei călătorii, cum recomanda George Călinescu. Îți rămâne, în acest caz, avantajul întâlnirii neatinse de experiențele altora cu locurile respective. Așa mi s-a întîmplat recent, odată ajuns la Xiamen (China), pentru a participa, ca „senior consultant”, la conferința globală a Institutelor Confucius (Embrace a New Decade of Confucius Institute).
Aveam în minte doar generalități despre Xiamen, un oraș ceva mai întins decât Berlin-ul, răspândit pe insule și peninsule din strâmtoarea Taiwanului. De pildă, că a fost o sursă majoră de emigrație chineză (revenită la fața locului cu investiții, inclusiv aceea a unei universități, deja în 1921), că este printre cele mai preferate orașe din China sau că a fost una dintre primele „zone economice libere”, în care s-a pus în aplicare politica inițiată de Deng Xiaoping în 1978.
La Xiamen dai de o modernitate exorbitantă, plasată într-o mare de verdeață și flori subtropicale, cu o temperatură de vară târzie în decembrie. Nu poți să nu fi sensibil la eleganța arterelor și buna absorbție a liniilor arhitecturale moderne și a celor chineze tradiționale, la autostrăzile plasate pe suporturi plantate în mare (China fiind astăzi locul multor asemenea autostrăzi), la insulele încântătoare și pietrele ce se ridică din mare precum balenele, la infrastructura turistică de bun gust ce asigură orașului, alături de educație, a doua industrie ce-l susține.
Înainte însă de decolarea de pe aeroportul din München, a trebuit să-mi dau seama că ascensiunea Chinei, pe care o comentasem după călătorii anterioare, începe să aprindă controverse. Presa internațională, în mod exact cea americană, germană și chineză („China Daily”, 6-7 dec.2014), tocmai exprima situația creată de două evenimente.
Pe de o parte, a fost vorba de o carte a lui Marshall Sahlins, cunoscutul antropolog din Chicago, care vede în promovarea culturală, realizată de Institutele Confucius, o acțiune de răspândire a unei politici străine de libertatea academică. Această carte l-a incitat pe congressmanul Christofer Smith să ia poziție, iar Universitatea din Chicago a decis sistarea negocierilor pentru continuarea funcționării Institutului Confucius în cadrul ei.
Pe de altă parte, a fost vorba de interviul fostului cancelar federal Helmut Schmidt, care a arătat, cu ocazia prezentării cărții China regieren (Beijing, 2014), a președintelui Xi Jinping, că s-a ajuns la o asimetrie: liderii chinezi cunosc mai bine ce se petrece în restul lumii, decât cunosc partenerii lor europeni China. Lansând același volum la târgul de carte de la Frankfurt am Main, fostul cancelar german Gerhard Schröder a subliniat că ascensiunea Chinei actuale este în interesul Europei. Ambele intervenții au suscitat opinii în spectrul politic german.
Desigur că din împrejurarea că unii lectori ai Institutelor Confucius nu discută politica țării lor, nu rezultă neapărat violarea libertății academice. Profesori chinezi emigrați de multă vreme în SUA aveau să arate, de altfel, că acei lectori pot să nu discute tema deoarece nu erau pregătiți să o facă. În definitiv, ia timp formarea culturii indispensabile abordării temeinice a unei teme ce câștigă practic lună de lună noi date.
Spiritele se despart de multă vreme în asemenea chestiuni. Sunt de părere că nu este realist să ne așteptăm ca termenii în care chinezii (moștenitori ai unei culturi străvechi, extrem de greu de sintetizat, cum constată Shi Zhongwen și Chen Quiaosheng în La Culture Chinoise. L’incroyable richesse d’une civilisation millenaire, Beijing, 2014) consideră lumea să fie automat cei ai culturii în care noi, ca europeni, ne-am format. Pe de altă parte, viața intelectuală a Chinei actuale învederează că preluarea conceptelor europene înaintează, cum se poate observa în librării, la Beijing sau Shanghai și, în mod exact, parcurgând cărți precum cele semnate de Chu Yu (Criticism of the Chinese People’s Thinking. All decided by the pattern of thinking (Beijing, 2009), de Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower (Washington DC, 2011), de Yu Keping, Democracy Is a Good Thing (Washington DC, 2011), de Liu Jie, Human’s Rights: China’s Road (Beijing, 2014), sau în reviste, ca cea editată de Du Guiping, Seeking Truth (Harbin, 2014). Această viață intelectuală conține, însă, și un efort de punere în valoare a opticilor proprii. Așa stând lucrurile, și noi, europenii, și chinezii trebuie să fim destul de deschiși și de reflexivi pentru a putea capta de fiecare dată problemele concrete pe care vrem să le abordăm, dincoace de viziunile moștenite, care pot fi diferite. Cine duce discuția direct în viziuni asupra lumii are puțini sorți să înțeleagă despre ce este vorba și să coopereze.
În ceea ce privește opiniile, oricare ar fi ele, se impune verificarea în raport cu stările de lucruri. Dincoace de verificare, însă, este nerealist să nu acceptăm că dezvoltările din China ultimelor trei decenii (pe care unii le consideră „miraculoase”!) ne pun în fața nu doar a obligației de a ne informa, ci și a solicitării de a reflecta asupra aplicării conceptelor. S-ar putea – experiența este încă deschisă – să trebuiască amendată pretenția de a vedea China practicând fără rezerve felul de a gândi lumea în alternativele cu care modernitatea târzie ne-a obișnuit. Numai cine este gata să preia informații până la nivelul la care devine disponibil să-și dezvolte propriul cadru conceptual poate face față situației.
Cele două evenimente editoriale au aprins discuții privind inserarea Chinei nu doar în economia mondială, ci și în cultura lumii de azi. A sosit ora la care trebuie acceptat că, în zilele noastre, în multe teme se întâlnesc, două culturi – cea euroamericană și cea chineză – cu prestații profilate și pretenții de universalitate, iar faptul provoacă opinii felurite. Unii văd doar diferențele. Alții, începând cu Alfred North Whitehead, văd mai curând, dincolo de modalitățile de expresie, abordări convergente (de pildă, Confucius și pragmatismul lui John Dewey). Voi trata în alt loc, cu mai mult spațiu la dispoziție, temele concrete și particularitățile întâlnirii ce se produce în anii noștri, dar, spre a nu lăsa neclarități, aș spune aici că, poate pentru prima oară, cultura modernă a Europei întâlnește o cultură cu alte puncte de plecare, dar care oferă ea însăși contribuții durabile, în acord cu exigențele modernității. Nu întâmplător, pentru personalități reflexive, de la Max Weber și John Dewey, la Helmut Schmidt, chestiunea de primă instanță era dezlegarea unui „mister”, care rămânea cultura chineză. Acum, acest „mister” se dezvăluie ca o experiență de cunoaștere și de viață ce susține o ascensiune istorică – cea a Chinei din ultimii treizeci de ani.
În abordarea acestei întîlniri, nu dau rezultate câteva formule ce vin din trecut, dar ale căror stafii mai bântuie astăzi. Nu dă rezultate, de pildă, privirea situației prin prisma „războiului social mondial”, pe care unii o preiau de data aceasta dintr-un arsenal dubios (vezi, de pildă, ce trecere are Ernst Nolte printre cititori care nu și-au format la timp cultura istorică!). Această formulă ideologizează istoria și privește societățile ca luptă de excludere a unora de către ceilalți. Nu dă rezultate nici privirea situației prin prisma „războiului culturilor”, câtă vreme culturile sunt socotite aidoma organismelor, închise în sine. Această formulă relativizează totul cu suficiență (așa cum se vede în noua escaladare a temei opoziției dintre „asiatism” și „europenism”!), astfel încât experiența diferitelor culturi nu spune nimic. Așa cum, spre exemplu, însăși raportarea culturii europene de după Al Doilea Război Mondial, la „fiica” ei de odinioară, cea americană, a probat, dă rezultate doar o interacțiune în care partenerii sunt dispuși la reflexivitate.
Conferința rețelei globale a Institutelor Confucius a prilejuit reafirmarea cu accente noi a opțiunilor favorabile deschiderii spre diversitate. Menționez, fie și în treacăt, că rețeaua dirijată de fundația Hanban este la această oră cea mai mare rețea de promovare a unei culturi în lume, ea operând acum cu 475 de institute, 851 de „clase Confucius”, în 126 de țări. Tonul reafirmării menționate l-a dat vicepremierul Liu Yandong, care a făcut bilanțul a zece ani de istorie a rețelei. Aceasta „a deschis un capitol nou în schimbul dintre civilizația chineză și alte civilizații diversificate” ca urmare a cultivării „răspunsului activ la tendința globală a comunicării interculturale” și a „aderenței la principiile fondatoare ale reformei, inovației și constantei înnoiri”. Oficialul chinez a pus în relief importanța crucială a „win-win strategy of opening up” pe fondul implicării Institutelor Confucius amplasate pe întregul glob în dezvoltarea de la fața locului. „Este esențial – declara Liu Yandong – să se acționeze în linie cu scopul poziționării instituțiilor gazdă și să se devină parte integrantă a strategiei de dezvoltare, cu cultivarea intensă a talentelor, a cercetării sinologice și a internaționalizării”.
Cunoscutul președinte de la Brooklins Institution (Washington DC), John L.Thornton, a schițat în fața participanților un tablou al situației din lume („the most complex decade in 70 years”), cu globalizarea a cărei viteză crește, cu Europa în recesiune, cu SUA în căutarea relansării, cu China în ascensiune („the rise of China”), cu nevoia perceptibilă a reorganizării relațiilor internaționale pe „principiul win-win”, care are acum printre avocați marea țară de la Răsărit. O parte a populației din țările cele mai dezvoltate – a continuat cunoscutul politolog american – este încă circumspectă în privința Chinei. Însăși presa chineză evoca (vezi Daily China, 8 dec. 2014), de altfel, faptul că, la un sondaj recent în rândul cetățenilor altor țări, 71% dintre respondenți consideră China ca supraputere economică, 36% și ca una politică, 33% drept una militară, 29% ca una culturală, iar 57% văd în China o țară „prietenoasă și cooperativă”. Generațiile noi văd însă China mai bine și perspectivele sunt dintru început favorabile pentru o activitate plină de încredere a Institutelor Confucius.
Unul din întreprinzătorii chinezi cu acțiune globală, Li Dongsheng, de la Thomson C.L. Corporation, a adus în discuție importanța vederilor lui Confucius, organizate în jurul valorii „bunăvoință (benevolence)”, în management. El a arătat, folosind și experiența celor de la vârful firmelor Sony, Samsung, Panasonic – inspirați mărturisit de Confucius și conduși de maxime precum „o minte hotărâtă este cheia succesului”, „compania este suma angajaților săi”, „managementul se face cu oameni” – cum s-a ajuns la un management performant. În plus, el a propus o modelare a abordării manageriale inspirate de Confucius. Li Dongsheng a argumentat că, pentru a deveni un „antreprenor de succes”, este nevoie de „personalitate” (cu „simț al responsabilității”, în primul rînd), „business acumen” („abilitate de a lua decizii”), „caracter”, „cunoștințe manageriale” („abilitate organizațională”). El a pus în relief legăturile lăuntrice dintre „aspirație”, „hotărâre” și „responsabilitate” înăuntrul „calităților antreprenoriale”. Conferința renumitului întreprinzător chinez a ilustrat la ce nivel de competență și reflexivitate se plasează în China pregătirea managerilor și cum se înțelege valorificarea patrimoniului cultural propriu chiar în domeniul aparent irelevant al comportamentului celui care ia decizii.
Răspunzând tezelor antropologului american, directorul general al Hanban, Xiu Lin, l-a invitat oficial pe autor să accepte o vizită în China pentru a cunoaște activitatea Institutelor Confucius și a propus recunoașterea diversității culturilor ce aspiră legitim la universalitate. Ministrul chinez a preconizat concentrarea acestor institute asupra istoriei, artei, literaturii, filosofiei, la distanță de abordări politice, și a anunțat că, după câteva zile, Universitatea din Chicago a reluat negocierile pentru o nouă perioadă de activitate a Institutului Confucius înăuntrul ei.
Dezbaterea pe podium din forumul consacrat temei „Statutului legal al Institutelor Confucius” a devenit, mai cu seamă în contextul celor două evenimente, centrală în cadrul conferinței globale de la Xiamen. Paneliștii aveau de dat răspuns la două întrebări. Care este formula juridică de viitor a Institutelor Confucius – părți ale universităților gazdă sau unități independente în țările respective? Cum se poate asigura managementul de succes al acestor institute care au deja un spectru întreg de activități, de la învățarea limbii chineze de către oameni de la fața locului, la elaborarea de „China studies” și de sprijinire a cooperărilor dintre țări? Cum era de așteptat, răspunsurile s-au diversificat. De la cele din Australia, care au îmbrățișat fără rezerve formula „parte a universității gazdă”, la cele din Germania, unde Institutele Confucius sunt „unități legal independente” ce colaborează cu universitățile, cu implicațiile manageriale de rigoare.
Este aici o chestiune bogată în implicații de toate felurile. Am pledat pentru a se iniția Institute Confucius, în funcție de oportunități, ca părți ale universităților, dar și pentru a progresa, cât se poate de rapid, spre statutul legal de unități independente, ce cooperează cu universitățile și alte unități de drept public și drept privat și desfășoară o gamă largă de activități, de la învățarea limbii, la studiile sinologice. Am argumentat că Institutele Confucius sunt altceva decât departamentele de sinologie, care există deja în mari universități, și că, prin programul lor mult mai complex, institutele din rețeaua Hanban au nevoie de o concepere holistă. Mulți participanți au arătat că este timpul ca acțiunile de cooperare cu instituțiile de învățămînt superior să fie negociate pe termen lung. Pașii cei mai importanți care urmează ar fi util să fie includerea limbii chineze și a studiilor de sinologie în curriculum-ul respectivei universități, cu absorbția corespunzătoare a personalului de specialitate în staff-ul didactic.
Reuniunea globală care s-a desfășurat la Xiamen a prilejuit adoptarea unor măsuri semnificative, în mare măsură noi. Este vorba de trecerea la constituirea de „Institute Confucius model”, care vor încorpora pași privind staff-ul și curriculum-ul, împreună cu angajamente clare ale universităților gazdă în materie de infrastructură și autonomie financiară. Este vorba de înființarea „Academiei” de pregătire a directorilor de Institute Confucius. Este vorba de organizarea asociației absolvenților acestor institute și de amplificarea susținerii programelor de învățare a limbii chineze din diferite țări. Sunt evident, măsuri pe care le poate lua o țară cu ponderea Chinei și cu o rețea globală deja exersată, ce anunță un competitor de neobișnuită vigoare în domeniul promovării culturii.
Învățarea limbii chineze are, în orice caz, un sprijin deosebit de amplu. Zăbovind de această dată la „Institute of Global Chinese Language Teacher Education” din Shanghai – care, la abia cinci ani de la înființare, este plin de oaspeți din SUA, Germania, Franța, interesați să interacționeze cu noua unitate de promovare a învățării chinezei pe glob – îți dai seama încă o dată cu ce minți solid pregătite și motivate se lucrează.