Mulți cred că jurnalistul este înrobit evenimentelor cotidiene și exprimă opinii pasagere, încât nu contează decât prin articole perisabile, mai puțin prin totalitatea acestora și viziunea lor. Prin definiție, jurnalistul ar fi legat de efemer, ca de o soartă!
De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie și de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiații i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tranziției 1997-2000 (Editura Compania, București, 2015, volumele I, II, III), puțini le mai analizează, considerându-le absorbite în momentul scrierii. Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul simplu că în aceste volume este vorba nu numai de o cotitură în viața României, ci și de una dintre vocile publice principale, care și-a asumat jurnalismul veritabil și l-a reprezentat.
Se știe că Einstein a fost un student oarecare, că Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Așa stând lucrurile, să nu ne așteptăm însă la minunea inversă, ca din absolvenți de orice nivel să iasă performeri – în știință, în administrație, în artă, în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce s-a instalat la noi și derutează vizibil destule minți! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenție, dar, trebuie spus, el a fost în fruntea promoției sale și numai reglementările epocii, de repartizare a absolvenților de vârf mai întâi în alte locuri, au făcut să nu rămână la catedră în universitatea de origine. Jurnalismul nu a fost pentru el vagonul ultim pe care l-a mai prins, ci o profesie pe care a îmbrățișat-o având premise pentru multe altele.
La mulți dintre cei care exercită această profesie dacă le aduni scrierile, le faci un deserviciu, căci se pot sesiza ușor tribulațiile și absența convingerii. Mulți au cedat continuu impresiilor sau incitărilor și au devenit captivi împrejurărilor sau propriilor suficiențe. Nu s-a întâmplat doar jurnaliștilor, ci și unora dintre cei care vor să treacă drept figuri emblematice. Cineva mi-a atras atenția zilele trecute asupra unei persoane – pe care nu o nominalizez din respect pentru faptul că am fost laureații unui premiu – care scrie că poate doar emoționa oamenii, nu să-i și conducă, dar ia de bune tot felul de bârfe și zvonuri privindu-i tocmai pe cei care s-au încumetat să-și asume răspunderi. Ba le și sporește, crezând că faptele decurg din simple vorbe. Ce se poate face când nu se știu stabili faptele, iar logica este în suferință? Se poate cel puțin constata că rațiunea fără emoții este o rătăcire, dar și că emoțiile fără rațiune pot duce la patologie.
Nu a fost și nu este ușor să faci acceptabile două înțelepciuni străvechi, anume, că în viață contează adevărul împreună cu calea pe care l-ai dobândit, și că adevărul nu este ceva care îți vine, pe care îl iei în posesie deodată, în întregime. Cornel Nistorescu a profilat printre jurnaliștii timpului său o atitudine critică, inerentă profesiei, dar deschisă spre eventualitatea surprizei, o atitudine aș zice failibilistă. Pe de o parte, el a portretizat cu asprime credința că la adevăr se ajunge direct, cu “logica bâtei sau a bunului plac”, pe care “o întâlnești în fiecare zi la funcționarul de la primărie, la cel de la guvern, la vecin, la colegi. O întâlnești și la oamenii puterii când nu ești de acord cu ei …” și a conchis judicios: „nenorocirea este că această logică a lipsei de logică nu ne ajută la nimic. Cu fiecare sclipire ne mai scufundăm un centimetru” (I, p.223). Pe de altă parte, Cornel Nistorescu a promovat un crez ce merită redat tot în cuvintele lui: “niciodată nu ești stăpânul adevărului absolut. […] Oricât de priceput analist, comentator sau politician ai fi, îndoiala trebuie să te însoțească mereu. Certitudinile grosolane sfârșesc întotdeauna într-o mizerie cruntă. Cel mai adesea, ele micșorează creierul și numai lipsa unor secreții speciale face ca acestea să nu adauge pe creștetul oamenilor prea siguri și câte o pereche de coarne (I, p.162)”. Îmbrațișarea acestui crez îl onorează ca jurnalist și ca cetățean, iar pe întinsa suprafață a scrisului său îl vezi întruchipat.
În cele trei volume puse sub titlul În cazanul tranziției 1997-2000 avem o cronică comentată a anilor zbuciumați ai guvernării Convenției Democratice, cu dificultăți enorme și pași ce au schimbat fundamental societatea. Fiind unul dintre cei implicați în cele trei guverne ale perioadei, nu voi comenta, la rândul meu, aserțiunile sale, căci aș fi, în mod fatal, tributar trăirilor personale. Eu cred că se cuvin însă scoase în relief particularități ale jurnalisticii lui Cornel Nistorescu – un jurnalist stăpân pe tehnicile profesiei, dar și pe valori ferme – și împrejurarea că analizele sale, în teme majore, au fost confirmate de trecerea timpului.
A te adapta la împrejurări, vedem bine în jur, este deviza conducătoare pentru mulți. Câți nu s-au înrolat în acei ani în corul celor care cereau înlocuirea în funcții a oricărei persoane care a însemnat ceva în regimul anterior? Cornel Nistorescu nu a făcut pasul, preferând să cunoască și înțeleagă mai întâi istoria și apoi să judece oamenii. Chiar în contextul în care criterii biografice treceau înaintea altor criterii, el a reacționat lăudând insistent, de pildă, în 1997, “mutarea accentului dintr-un trecut încărcat într-un prezent dureros, dominat de nevoia de schimbare guvernată de competență, nu de patetism” (I, p.47). El nu a ezitat să fie răspicat, dintr-un motiv principial: “România are nevoie de justiție ca de aer. Dacă greșelile sau speriații de ea vor reuși să creeze doar imaginea unei răzbunări, atunci toată operațiunea ar putea fi compromisă”(I, p.55). Oricum s-ar privi în urmă, nu se poate contesta că opțiunea sa a fost cea corectă.
Cu aceeași naturală intuiție, Cornel Nistorescu a subliniat nevoia reprofilării personalului de reprezentare a țării prin aducerea în roluri a celor ce pot sluji dezvoltarea, în primul rând cea economică. Și el știe că de veleitari și carieriști este plină lumea noastră și că este nevoie de altceva. “Ambasadorii României în capitalele europene ar trebui – scria el – să fie mai puțin purtători de drapel spiritual și mai mult deschizători de uși capitonate pentru interesele noastre economice. La noi marea bătălie se joacă pe tărâm economic” (I, p.17). În agitata discuție privind ocuparea funcțiilor de decizie, Cornel Nistorescu a apărat un principiu: “Progresul României este mai important decât trecutul unuia sau altuia dintre noi. Iar această nouă atitudine nu obligă pe nimeni să-și uite suferințele sau vinovățiile”(I, p.47). Această opțiune s-a dovedit, prin reușite și eșecuri și la orice comparație cu țările cu istorie postbelică similară, sănătoasă.
Cornel Nistorescu a vorbit la timp de importanța pentru democrație – în care scopul principal nu este obținerea puterii, ci prosperitatea comunității – a bunei tratări a opoziției. El a pledat, când a fost nevoie, pentru invitarea opoziției la negocieri. Cu atât mai mult atunci când a fost vorba de reformă la propriu, căci, “în fond, este o reformă care privește întreaga Românie, nu doar puterea și electoratul acesteia” (I, p.28). Obiceiul ce avea să se instaleze – sub impresia care i-a înșelat pe mulți, că în democrație majoritatea ar fi nu numai mecanism de decizie, ci și probă a adevărului sau dreptății – el l-a respins, pe bună dreptate, mereu. La un moment dat, el a arătat că “bucuria coaliției majoritare de a fi ridiculizat ieri în Cameră o moțiune a opoziției ar trebui, așadar, să-i pună pe gânduri pe cei care și-au arătat mușchii majorității” (I, p.111). Cornel Nistorescu a apărat o “relație de comunicare, de înțelegere, nu de alianță, între putere și opoziție” (I, p.56) și a pus, printre foarte puținii jurnaliști de la noi, întrebarea încărcată de răspundere “de ce România este singura țară din Est care are partide socialiste atât de anemice?” (I, p.68). El o putea prelungi ușor, în logica analizelor sale, cu întrebări precum „de ce liberalismul este prea puțin infuzat de cultură?” sau „de ce creștin-democrația a rămas incipientă?”. Oricum, o întrebare, nu e nevoie să insistăm, ce bate, din nefericire, departe în timp!
Cu bună percepție a nevoilor, el a cerut comunicare extinsă în societate, conform exigențelor democrației (I, p.72) și a semnalat riscul de a se dobândi tehnologie, dar de a funcționa, instituțional, ca o “țară africană” (I, p.97). Restituirea de proprietăți și privatizarea – procese fără de care tranziția la societatea deschisă nu este posibilă – el le-a înțeles mai profund, cu dilemele lor faptice cu tot (restituirea caselor a văzut-o ca “un fel de război între surzi și răniți”,I, p.103), și nu s-a abținut să le examineze caatare. De aceea, când reforma amenința să se reducă la subiecte colaterale și “ intra pe un calendar greșit” (II, p.156), el a argumentat că “ n-ar fi stricat totuși o concentrare pe economie și pe eradicarea corupției. După aceea ar fi fost mai ușor“ (I, p.183). Orice măsură trebuie să participe la relansarea și consolidarea, nu la slăbirea economiei.
Accentuând importanța economiei, Cornel Nistorescu a apărat opinia că schimbarea din România trebuie să fie înainte de toate una de atitudine, poate de cultură. “Oricâți bani ar veni în România, fără o schimbare de atitudine, progresul societății și al fiecăruia dintre noi nu poate fi decât întâmplător”(I, p.117). La rândul său, el a arătat că “importul de instituții sau reînființarea altora, dispărute pentru o vreme, nu rezolvă nimic. Sunt doar forme care așteaptă un sens, un fond, un alt mod de a gândi, printr-un alt mod de a munci și de a respecta legea”(I, p.119), și a pledat pentru schimbarea cuprinzătoare a societății.
România s-a confruntat după 1989, ca și alte țări, cu abordarea trecutului, care trebuie reconstituit așa cum a fost. Unii au urmărit în mod îndreptățit înfăptuirea, fie și tardivă, a dreptății. Au fost și dintre aceia care au făcut din trecut suportul răfuielilor și au crezut că, elucidând trecutul, dau soluții la problemele prezentului. Lucid, Cornel Nistorescu a pledat pentru lămurirea fără rest a trecutului, dar a exprimat reserve vis-à-vis de speranța că deschiderea mult discutatelor dosare ale Securității duce, ca în alte țări, la adevăr. “Accesul la dosare nu va genera decât clarificări necesare. Pentru fiecare dintre noi față de ceilalți, dar mai ales în raport cu sine. Are și o doză de nedreptate, pentru că urme adevărate ale colaborării cu securitatea au rămas mai ales la cei care au avut de suferit. La cei care au profitat cu vârf și îndesat n-a rămas aproape nimic, și aceștia scapă a doua oară și zâmbesc șmecherește” (II, p.49). Aceasta, pe lângă faptul că, în lupta politică, s-a recurs la orice fabricație pentru a limita audiența rivalilor!
Cornel Nistorescu a formulat în editorialele sale variate considerații despre stilul vieții politice din România. În multe locuri el a salutat inițiativa, priceperea, onestitatea, fermitatea, dar, unde acestea lipseau vădit, a stigmatizat situațiile. El a veștejit “amatorii fuduli” (II, p.89) instalați în funcții, a vituperat “înțelegerea românească a democrației”, în virtutea căreia nu doar că nu se recrutează oameni capabili, ci “se rade totul” (II; p.106), a acuzat căderea frecventă în “neputința” ce “gripează” mecanismele (II; p.111), “superficialitatea” unora ajunși la vârf (II, p.118), slaba pregătire școlară (II, p.121), incapacitatea comunicării cu cetățenii (II, p.162), vorbăria despre orice (III, p.23) lucrul la “nimereală” (III, p.162), ineficiența (II, p.175). Cornel Nistorescu nu a ocolit alternativa “tehnocratică”, pe care o critică pentru “prestația discretă, neconvingătoare, nestructurată pe etape și lipsită de curajul confruntării directe” (III,p.489). El nu a menajat nici disidența, care, “ajunsă în vârful piramidei, s-a îngrijit mai întâi de ea însăși” (III, p.487), după ce “amatorismul” administrativ i-a devenit evident (III, p.486). Cornel Nistorescu lansa de fapt un apel: “ceva tot se mai poate schimba în România dacă în judecățile noastre despre noi și despre ceilalți am trece mai des pe la examenul onoarei. Ceva îmi spune că pe scenă ar mai rămâne foarte puțini” (II, p.199). Iar acest apel a rămas, neîndoielnic, actual.
Unul dintre adevărurile desconsiderate în tranziția românească a fost acela că mijloacele folosite în societatea anterioară, inclusiv cele aplicate pentru a demantela socialismul oriental, nu dau rezultate dacă se vrea articularea unei societăți deschise. Acest adevăr este solid argumentat, încă de cei care, la mijlocul anilor optzeci, în publicații internaționale, au anticipat tranziția din Europa de Est și i-au prescris pașii (vezi Guillermo O’Donnell, Philippe C.Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1996). Din perspectiva editorialistului de cotidian, Cornel Nistorescu a criticat fățiș continuitatea dinspre reprimările vechiului regim spre cel nou. El a pus întrebarea mai mult decât retorică: “care este diferența între trimiterea pe capul cuiva a Securității, miliției, partidului și cea a trimiterii Departamentului de Control? Doar una care ține de epoci” (II, p.120), cu ecouri persistente. Cornel Nistorescu nu a încetat să pledeze pentru o ordine efectiv democratică, ce s-a rupt de tradiția represiunii.
Discutarea perioadei Convenției Democratice atrage în analiză subiectul spinos al țărănismului politic. Un partid cu obiectivul radical al restabilirii proprietății private și schimbării societății, a rămas cu soluții sumare în fața necesarei reforme economice și, apoi, cedând unor interese de grup, s-a prăbușit în imaginea publică. Nimeni dintre jurnaliștii de prim plan nu a tratat mai cu înțelegere, mai critic și mai responsabil situația PNȚCD. Țărăniștii, scrie Cornel Nistorescu, “pot alcătui o rotondă de statui vii, dar gestionarea unei societăți este cu totul altceva” (I, p.291), încât “nepriceperea” în economie (I, p.317) și lipsa de “luciditate” (III, 320) privind propria prestație i-au coborât de pe piedestal. Cornel Nistorescu avertiza că “sunt prea multe greșeli într-un singur an pentru a mai păstra poziția de cavaler neprihănit al dreptății” (I, p.355), iar pregătirea celor care revendicau un anumit fundamentalism trebuia să fie mai solidă. “Țărăniștii conduseseră cel mult un șantier de construcții sau o asociație de locatari. Puțini dintre ei aveau experiența economiei de piață și ajunseseră vreodată în situația de a răspunde pentru lefurile a douăzeci de salariați” (I, p.420). Cornel Nistorescu nu numai că a tratat mai echitabil țărănismul politic, dar avea de la început atitudinea potrivită pentru a o face.
Reflexiv, Cornel Nistorescu se află printre cei doi-trei jurnaliști de carieră care au evaluat corect răspunderile din societate pentru înaintări și eșecuri. El a pledat inflexibil pentru presa liberă, dar aceasta nu l-a împiedicat să ia constant distanță de pervertirea libertății. “În numele dreptului la informație și al circulației libere a acesteia, scrie el, omul contemporan este învăluit și îmbătat cu bârfe și speculații. De la știre și opinie, pe nesimțite, mass media a alunecat într-o adevărată industrie a bârfei. Și adeseori operează ca o putere care le controlează pe toate celelalte trei ale statului. În fapt ea stăpânește viața omului contemporan.Personal mi se pare prea mult” (I.p.225). A fi liber nu se poate despărți de răspunderea pentru ce spui sau scrii.
Un autor, jurnalist sau nu, dacă este veritabil, se satisface nu atât cu orgoliul că a lovit în dreapta și în stânga, cât cu mulțumirea că valorile în care a crezut sunt solide, iar analizele sub care și-a pus semnătura se confirmă. După o controversă televizată în care nu părea să fi câștigat, Cornel Nistorescu scria: “singura mea consolare, spre sfârșitul emisiunii, indiferent cât de mult aș fi pierdut, era că viața îmi va da dreptate. Că adevărul va ieși la iveală (I, p.67). Este o mărturisire tulburătoare, ce-i indică anvergura. El poate avea acum mulțumirea că, în numeroase teme abordate în volumele inspirat întitulate În cazanul tranziției 1997-2000, atitudinea și mijloacele sale au apărat adevărul care a ieșit la iveală, chiar și după mulți ani.