Nu mai sunt lideri de anvergura lui Churchill, Adenauer sau de Gaulle, nici de cea a lui Harold Wilson sau Willy Brandt, a lui Helmut Schmidt sau Jacques Delors, se spune frecvent în Europa. Deja în 1984, Jürgen Habermas, cel mai profilat filosof de astăzi, invitat în Parlamentul Spaniei să susțină o conferință pe tema resurselor schimbării (Die neue Unübersichtlichkeit, Suhrkamp, FaM, 1985, pp.141-167), semnala scăderea acestora și relansa tema capacității celor care conduc.
Dar și dacă ar fi lideri, nu ajunge. Căci liderii pot iniția și conduce mișcări de reorganizare, dar abia oamenii de stat pot reforma statele și relațiile acestora. Fiind pretențioasă, întrebarea „unde sunt oamenii de stat?” se pune mai rar. Resimțindu-se însă nevoia lor în crizele interne și internaționale existente, întrebarea nu poate fi evitată.
În conjuncturi în care trebuie luate decizii cruciale se înalță lideri. La cotituri ale istoriei se afirmă oameni de stat. Dar ar fi greșit să vedem totul prin prisma împrejurărilor, mai ales că sunt frecvent conjuncturi și cotituri, dar lideri și oameni de stat nu apar.
„Unde sunt liderii?”, se întreabă mulți cetățeni ai României actuale în fața stagnării în neajunsuri. Unii îl au în minte pe regele Carol I, care și-a dat seama de nevoile modernizării României și a acționat clarvăzător, alții pe Vasile Goldiș, cultivatul lider ardelean, alții pe Ion I. C. Brătianu, personalitate cu gândire proprie și capacitate de a lua decizii, alții pe Regele Ferdinand, care s-a pus, cu integritate exemplară, în serviciul națiunii, alții pe Nicolae Titulescu, care a fost în stare să conceapă politica externă.
Refugiul în trecut nu surprinde. Este evident că multor decidenți actuali le lipsește pregătirea pentru funcție. Inițiativele lor sunt prin imitare, iar proiectele le dau spre elaborare altora, de obicei comisiilor, unde se și înmormântează. Politica este mai degrabă mimetică, iar cea externă a devenit turistică. Când nu plagiază, decidenților le scriu alții lucrările, ca și cum asta ar fi mai puțin decât plagiat. Spre a avea un reper, venerabilul Papa Benedict al XVI-lea și-a scris personal, tot timpul, nu numai cărțile, dar și orice intervenție publică, căci nu concepea să profite de munca altora. La noi, obrazul nu roșește când mâna semnează ceea ce au scris alții. Apar decidenți care se manifestă după ce s-au maculat, ba prin avariție, ba prin strecurarea pe uși lăturalnice, ba profitând de lacunele legislației, ca și cum nu mai contează o maculare în plus. Nu mai insistăm asupra meschinăriilor și asupra tratării funcțiilor ca un fel de proprietate – luate nedemn drept politică.
Faptul nu este fără urmări. Lipsind, de pildă, ani la rând proiecte propriu-zise, nu se fac autostrăzi decât în deceniul ce urmează, deși au fost mereu și bani și forță de muncă și firme interesate. Reportajele despre închisori atestă că se cam bate pasul pe loc, deși reprimările din România anilor cincizeci erau recorduri de cruzime în spațiul european. Dacă compari, îți devine limpede că unele partide scot în față astăzi exponenți aflați mult sub nivelul studenților care au căutat să păstreze flacăra schimbărilor în jurul lui 1990, sau al studenților care, în jurul lui 1968, gândeau transformarea societății. O reflecție asupra valorii persoanelor care ajung să decidă soarta cetățenilor a devenit, oricum, necesară, dacă este ca România să nu mai fie coada Europei și să reînceapă suișul.
Aristotel considera că abia prezenţa „raţiunii (nous)” permite unei organizări să-şi atingă scopul. Argumentul rămâne valabil, încât, privind cu luciditate în jur, are actualitate în continuare distincția între şefi, manageri, lideri, pe care o făceam odinioară (în Diagnoze. Articole și eseuri, 2006). Nu este doar o distincţie verbală. Cum remarcam și altădată, Dicționarul explicativ al limbii române traduce în mod greșit cei trei termeni pe care limba engleză i-a diferențiat de mult – boss, manager, leader – confundându-i. Azi, însă, distincția se impune făcută cât mai precis cu putință. Totodată, în confuzia valorilor din zilele noastre, se cere lămurit când avem de a face cu oameni de stat.
Observația de căpătâi este că între şef, manager, lider și om de stat sunt diferențe nete. „Șeful” stă în fruntea unei organizări ca urmare a unei alegeri sau a unei desemnări, având putere dată de statute. „Liderul” are, la rândul lui, putere, dar aceasta i-o asigură autoritatea pe care a dobândit-o prin capacitatea de a înţelege cuprinzător contextul, de a formula orientări şi de a-i convinge pe ceilalți. În raport cu „şeful”, „managerul” este desemnat și vine cu plusul ce constă în posesia de cunoştinţe şi de competenţe, iar în raport cu „liderul”, „managerul” operează într-un cadru stabilit de opţiuni. Abia „liderul” elaborează asemenea opțiuni. „Omul de stat” înseamnă și mai mult: el poate asambla diversele unități în stat, are capacitatea de a concepe statul integrând interesele partizane și de a-l conduce, precum și de a direcționa relații dintre state. Și la „lider” și la „omul de stat” respectul demnității cetățenești – a propriei cetățenii și a cetățeniei fiecăruia – nu este ceva ocazional, relativ.
În realitatea vieții de astăzi, „şefii” sunt vizibil nenumărați, iar lupta pentru şefie se duce în organizații și la nivelul celor care desemnează, de îndată ce locul este vacant. „Managerii” sunt mai rari, căci, în crearea unui manager, decisivă nu este desemnarea, cât pregătirea, ce presupune efort bine călăuzit. Dar abia cu „lideri” o organizare este nu doar existentă printre altele, ci şi competitivă, relevantă. Aceasta cu atât mai mult în condiţiile lumii actuale, în care succesul pe pieţe depinde (cum a arătat la timp Robert Reich, The Work of Nations, 1992) nu atât de latura fizică a produsului, cât de inteligenţa încorporată în produs. Se observă ușor că nu se mai ajunge la competitivitate fără manageri calificaţi şi lideri propriu-ziși.
Dar cum se devine șef, manager, lider și om de stat? „Şefii” rezultă, desigur, din accesul în funcții, prin desemnare sau alegere, a unor persoane. La „manager”, „lider” și „om de stat” nu se ajunge prin aceea că cineva a devenit șef. Experiența atestă că mulți „şefi” sunt manageri lamentabili, iar lideri sau ;efi de stat nu vor fi niciodată. Pe de altă parte, trecerea de la „şef”, la „manager”, apoi la „lider” sau „om de stat”, nu se face prin simplă sforţare a celui în cauză, nici măcar prin vot. Votul stabilește rareori valoarea. Se și spune, pe drept, că „funcţiile nu creează lideri”. O maximă spaniolă – „să te ferească Cel de sus de harnicul fără har” – este mereu avertismentul față de obsesia „șefilor” de a trece drept „manageri”, ba chiar „lideri” sau „oameni de stat”.
Cum se formează, totuși, „liderii” și „oamenii de stat”? O lucrare clasică (Cartwright şi Zander, Group Dynamics: Research and theory, 1968) considera, pe drept, leadership-ul drept ansamblul acţiunilor de „a stabili scopuri de grup, de a pune în mişcare grupul către scopuri, de a ameliora calitatea interacţiunilor dintre membri, de a clădi coeziunea grupului şi de a face resursele accesibile grupului”. Liderul nu este cel ce se autoproclamă, așadar, ci acela care confirmă prin perspicacitate și acțiuni, nu este cel care dă cu barda, ci cel care convinge că are o înțelegere superioară a situațiilor și servește interesul public mai bine.
Astăzi, probele cele mai puternice pledează în favoarea conceperii liderului ca rezultat al învăţării continue („the transformational theory„), în cel puţin aceste dimensiuni: cunoştinţe valorificabile tehnic, competenţe de interacţiune şi reflexivitate. Mai nou, trebuie adăugat: capacitatea de a elabora analize proprii și de a strânge forțe în jurul lor.
„Oamenii de stat” sunt aceia care pot încadra însușirile liderului într-o viziune cu privire la organizarea statului și pot converti această viziune în acțiuni adecvate. Nu este om de stat acela care nu a ajuns la o viziune, luând cuvântul la propriu. Mulți „șefi” au păreri, „managerii” au cunoștințe și competențe, „liderii” au concepții, dar abia „oamenii de stat” au viziuni articulate despre organizări și contexte.
Nu este om de stat acela care nu poate converti viziunea în instituții funcționale – după ce înțelege efectiv chestiuni de economie, drept, sociologie, filosofie, chiar dacă nu este licențiat în așa ceva. Unii oameni nu ajung la viziune, mulțumindu-se să preia sugestii din jur. Alții ajung la viziune, dar nu concurează pe terenul organizării de stat. Alții sunt preocupați de treburile publice, dar nu pot să convertească idei în acțiuni. Mai sunt și dintre aceia care au viziune, știu să facă acea convertire, dar împrejurările nu îi avantajează.
Aceste delimitări contrazic multe clișee despre ocupanții funcțiilor publice. Bunăoară, la noi se crede că „diplomatul” este cel abil să se strecoare, să smulgă ceva, să obțină șmecherește acordul cuiva. Este destul să observăm că din asemenea „diplomați” a ieșit o țară cu investiții mediocre, ocolită de rutele europene, care importă copios bunuri banale și trece ca una ciudată. În alte țări, diplomatul este o persoană cultivată, de bună ținută logică și morală, care dispune de cunoștințele ce îi permit să rezolve probleme pentru comunitatea sa, negociind.
Apoi, este tentant ca „liderul” și „omul de stat” să fie confundați cu personalități autoritare. Aceste roluri se bucură, desigur, de autoritate, dar aceasta rămâne legată de capacitatea de a concepe soluții și de a le face convingătoare. A avea autoritate și a întruchipa autoritarismul nu se suprapun, iar cel care devine „politician”, chiar „conducător”, nu este neapărat „om de stat” sau „lider”.
O întrebare intervine aproape inevitabil: cum se stă, printre decidenții actuali, cu şefii, managerii, liderii, oamenii de stat? Fapt este că sunt din abundență „şefi”, dar „managerii” sunt rari, „liderii” nu au contur, iar „oamenii de stat” nu se zăresc. Mai grav este faptul că de fiecare nivel se leagă acum o întreagă patologie.
Mecanismul discutabil al desemnărilor unipersonale sau al alegerilor scoate în față o mulțime de șefi. El este un cancer al sistemului instituțional – căci aduce la șefii nulități profesionale pe scară mare, în locul oamenilor pricepuți și integri care există în societate. Adesea, alegerile sunt, cum se vede și acum, sub presiunea unor intervenții oculte sau pe față. Nefiind în stare să dea soluții la sărăcie și abuzuri, mulți decidenți se ocupă la nesfârșit să invoce justiția și să manipuleze informațiile publice, ca și cum acestea ar ține loc de dezvoltare.
Sunt prea mulți șefi și locțiitori de șefi cam la toate nivelurile, în dauna celor care ar trebui să aplice proiecte. Pregătirea multor „șefi” lasă de dorit, încât întrebarea ironică pe care o pun vizitatorii din alte țări – „la voi cum se ajunge de fapt demnitar al statului?” – se justifică.
Managerii sunt puțini, iar pregătirea lor îi face mai mult tehnicieni mărunți, decât persoane care gândesc urmările în societate a ceea ce fac sau nu fac. Uneori sunt și prost plasați. De pildă, pretenția ca managerii să conducă unitățile medicale, în pofida medicilor. Sau pretenția de a înlocui redactorii șefi de publicații cu manageri! Iar pretenția că au venit la decizii „tehnocrați” a fost păcăleală administrată cetățenilor – lista „tehnocraților” trădând de fapt, la o analiză atentă, o corupție stridentă și penibilă.
Discuția despre statul de drept arătă că abia dacă sunt una-două persoane, printre decidenți, care știu cum stă tripartiția puterilor într-un stat ce funcționează normal. În rest, cultura decidenților este lacunară, încât nici citirea pe prompter nu o poate ascunde. Dacă s-ar da un extemporal cu întrebări simple din sfera funcției mulți candidați ar transpira fără rezultat. În atari condiții, lideri și oameni de stat nu se întrevăd.
S-a ajuns pe nesimțite la mediocrizarea consecventă a ocupării funcțiilor publice și la diletantocrație, care nu aduc nimic bun. Din socialismul oriental s-a trecut în postcomunism, apoi în neoliberalism, pentru ca înaintarea să se împotmolească în amatorismul organizat. Așa stând lucrurile, nici nu este de mirare că soluțiile sunt frecvent nepricepute, eronate sau amânate, performanțele sunt comparativ mici, iar neajunsurile inundă societatea. Nu ar fi cazul, de pildă, ca recentul indicator care atestă că jumătate dintre copiii din țară sunt afectați acum de sărăcie, înregistrându-se astfel recordul european, să-i alarmeze pe cei care decid?
Problema mare în România actuală ține de neînțelegerea faptului că democrație fără meritocrație este calea eșecurilor, că meritocrația generează în mai mare măsură șefi legitimi, manageri pricepuți, lideri și oameni de stat, decât „democrația” nepotistă sau cleptocratică ce se cultivă astăzi. Nu se acceptă nici acum că trebuie ieșit din numirile „la plesneală”, cum s-a spus, care nu duc departe și nu au cum să ducă, spre concursuri deschise.
Știm că mecanismul concursurilor serioase incomodează și nu este reacție mai vehementă la ministerele nereformate de astăzi decât cea pe care o suscită o asemenea opțiune. Dar concursurile curate rămân condiție a oricărei însănătoșiri. În fapt, valoarea persoanei nu ține nici de proptele, nici de vârstă, nici de afilieri, nici de evaluările cuiva, ci este ceva în sine, dacă este.
Când este vorba de răspundere, la noi se invocă adesea echipa, iar de muncit muncesc cei conduși. Este de mult cazul unei inversări: munca să fie efectiv în echipă, iar răspunderea pentru întreg să revină celui care și-a asumat conducerea. Aruncarea vinovăției mereu pe umerii celor conduși este un truc vechi care nu a scos vreodată din necazuri. Răspunderea este, în mod firesc, proporțională cu poziția persoanei în ierarhie și cu pretenția de a fi recunoscută ca șef.