Arheologie biblică

de  Andrei Marga

Este fascinant să observi ce se petrece în câmpul tot mai important al religiei, atât cu privire la scripturi și istoria lor, cât și în ceea ce privește conceptualizările teologice și eclesiale. Două prejudecăți se cer însă mereu depășite. Prima este opinia că nu ar fi nimic nou sub soare în religii, încât ne-am putea rezema pe ceea ce știm deja. A doua prejudecată este că doar credința trăită în intimitate contează, restul, acțiunile personale și alte manifestări exterioare, fiind nesemnificativ. Ambele prejudecăți întâmpină astăzi contraargumente hotărâtoare (pe unele le-am desfășurat în volumele Religia în era globalizării, 2005, și Teologia șiphilosophia hodje, 2008). Aceste contraargumente sunt parte a culturii de astăzi, încât cel care este în mod serios religios și responsabil le ia în seamă. După cum ar trebui să le ia în seamă și cei care se pronunță asupra religiei.

Pentru cine împărtășește tradiția iudeo-creștină (folosesc acest termen consacrat de Jean Danielou) rămâne crucială relația dintre „Iisus escatologic” și „Iisus istoric”, adică dintre Iisus redat de Noul Testament ca mesia și Iisus prezentat de cercetările istorice din ultimii două sute cincizeci de ani, în fapt de la Reimarus încoace. Suntem după schimbări majore, iar generațiile care trăiesc astăzi pot cunoaște, mai bine decât oricare altă generație din două milenii de creștinism, ceea ce s-a petrecut în Galileea și la Jerusalim înainte de nașterea lui Iisus din Nazareth, în timpul vieții lui pământești și după crucificare. Câte dintre aceste cunoștințe sunt accesibile, la noi, publicului larg? Care este nivelul general de cunoaștere? Cât ține seama liturghia de cunoștințele noi? Din păcate, traducerile dintr-o literatură mondială foarte prestigioasă sunt prea puține, iar cercetările autohtone lipsesc. De aceea, ca să iau doar un exemplu, monumentala interpretare din Jesus von Nazareth (2006), datorată lui Joseph Ratzinger-Benedict XVI, nu a stârnit pe aceste meleaguri decât infime comentarii.

Am evocat în alt loc literatura majoră a temei „Iisus istoric”. Aici mă refer doar la cercetările de arheologie biblică. Aceasta nu este o disciplină recentă, dar în ultimul secol a adus noutăți ce au făcut istoria iudeo-creștină din Țara Sfântă verificabilă în termeni concreți. Cu puțin mai mult de un deceniu în urmă, autori americani au listat descoperirile ce marchează timpul nostru (vezi John D.Crossan, Jonathan L.Reed, Excavating Jesus. Beneath the stones, behind the texts, Harper, San Francisco, 2001). Sunt descoperiri arheologice, precum inscripția privindu-l pe  Pilat din Pont, casa și barca lui Petru de la Tiberia, vestigiile de la Jerusalim și Cesareea ale lui Herod cel Mare, orașele Sephoris și Tiberia ale lui Herod Antipa, primele sate evreiești în Galileea, monumentele rezistenței evreiești de la Masada și Qumran, osuarul lui Caiafa, schelete ale unor crucificați, alte osurare (autorii exaltând importanța celui al lui Jacob cel Drept, care nu se confirmă, totuși!). Sunt apoi, notează autorii, descoperiri scripturale ca, de pildă, manuscrisele de la Marea Moartă, codicele Nag Hammadi, la care se adaugă interpretări noi, precum cea care vizează dependența lui Matei și Luca de Marcu, a celor trei evangheliști de o evanghelie sursă (acea căutată încă evanghelie Q), dependența lui Ioan de evangheliile sinoptice, independența lui Toma de ceilalți evangheliști și existența unei surse diferite pentru Petru, diferențele dintre Pavel și Ștefan. La acestea putem adăuga noutățile cercetării istoriei romanilor și ale istoriografiei evreiești (care permit, între altele, mai profunda înțelegere a interacțiunii fariseilor, saduceenilor, esenienilor, creștinilor înăuntrul iudaismului vremii), descoperirea de scrieri neinterpolate (precum cea a unor fragmente ale lui Josephus Flavius), lectura scrierilor în ebraica vremii (nu doar în greacă) și, desigur, noile strategii de interpretare, care permit să se capteze contextul evreiesc, grecesc și roman al elaborării evangheliilor.

Asemenea fapte îți vin în minte citind extraordinara carte a lui Shimon Gibson, The Final Days of Jesus. The Archeological Evidence (Lion, Oxford, 2009). Acesta folosește cercetările arheologice, inclusiv personale (după mai mult de două decenii de săpături la Ierusalim), pentru a verifica traseul lui Iisus, mai ales săptămâna finală care a schimbat istoria lumii. Eminentul cercetător britanic combină, ca orice investigație de arheologie biblică temeinică din zilele noastre, constatările făcute în urma excavărilor cu datele înscrisurilor și face deducții riguroase. El aduce linii pentru un portret istoric demn de atenție. Iisus s-a născut în anul 6 î.e.c. și a fost crucificat în 30 e.c. (p.7). A fost echivalentul unui rabin instruit, gânditor cuprinzător („cosmopolitan individual, free thinker”, cum spune Shimon Gibson la p.170), avînd capacități terapeutice ieșite din comun. A venit la Ierusalim, în „cetatea lui Dumnezeu”, pentru sărbătoarea Paștilor și cu intenția precisă de a-și face cunoscută viziunea. In săptămîna finală, înconjurat de discipolii săi, a atras din nou mulțimi mari de oameni, stârnind autorităților romane impresia unei mari forțe „disruptive”, în vreme ce autorități ale Templului percepeau capacitățile terapeutice extraordinare ca amenințare. După arestare, Iisus a fost dus mai întâi la Marele Preot iudaic, și nu la autoritățile romane, într-un efort al lui Iosif din Arimathea de a preveni condamnarea. De teama impactului enorm al lui Iisus în rândul mulțimilor, în cele din urmă romanii au procedat la condamnare, văzând în Iisus „a subversive troblemaker and a leader of a potentially dangerous group of agitators and malcontents” (p. 86).

Portretul lui Iisus este sprijinit de Shimon Gibson pe argumente arheologice și scripturale. Noutatea cercetării sale este, însă, și mai conturată pe planul a ceea ce cercetătorul britanic localizează cu siguranță. Este vorba de două contribuții pe care el le aduce, sprijinite pe arheologia biblică. Prima se referă la stabilirea cu probabilitatea cea mai  ridicată a locului în care a avut loc procesul lui Iisus și condamnarea de către Pilat din Pont. Acest loc este, după cum permit să se conchidă excavările de la Poarta Esenienilor, în Jerusalimul  de sus, pe latura vestică a palatului lui Herod cel Mare (p.106). A doua se referă la stabilirea locului Sfântului Mormânt. Shimon Gibson respinge, pe bună drepteate, propuneri fanteziste de localizare (precum Muntele Măslinilor sau Hinnom Valley) și analizează cu atenție propunerea multor arheologi și teologi de a considera cunoscuta Garden Tomb, situată ( pentru cei care sunt familiarizați cu harta Ierusalimului) la câteva sute de metri, spre nord, în afara zidului cetății,  de ceea ce tradiția socotește loc al Sfântului Mormânt. El conchide că tradiția are în acest caz dreptate, chiar dacă, între timp, din vremea lui Hadrian, trecând prin Constantin, încoace, zona din jurul Golgotei a cunoscut schimbări arhitecturale (p.152 și urm.). Shimon Gibson încheie riguroasa sa cercetare cu o concluzie pe care o cităm caatare: nu există explicație istorică pentru mormântul gol („the reality is that there is no historical explanation for the empty tomb[…]p.165).