Conștiința a ceea ce lipsește, dar ar putea fi, este propriu-zis europeană. Adesea ea a fost stilizată în forma distincției dintre a fi și a trebui. Uneori a alunecat în utopii și s-a discreditat, dar realitățile o recuperează de fiecare dată. În vremuri mai noi această conștiință a dus la abordări critice ce raportează societățile moderne la baza de legitimare din care se revendică. Pe această direcție s-a profilat cel mai mult Școala de la Frankfurt, care a contrapus realităților principiile (demnitatea umană, de pildă) și valorile (libertatea, dreptatea, etc.) încorporate în constituții. Nu de mult, cel mai profilat filosof de astăzi a privit relația dintre științe, filosofie și religie din punctul de vedere al exprimării a ceea ce lipsește modernității (Jürgen Habermas, Ein Bewusstsein von dem, was fehlt, 2008).
Oricare ar fi idiosincraziile, nu se poate tăgădui că Școala de la Frankfurt a avut dreptate. Societatea modernă a adus cu sine democrația liberală, care are întinse consecințe benefice, dar democrația conține ceva ce o face vulnerabilă la asalturi din sânul ei. S-a trecut la producția industrială de masă, dar discrepanțele sociale au rămas mari. Se prelucrează materiale pe scară fără precedent, cu tehnologii mai performante ca oricînd, dar afectarea ordinii naturale se răzbună în subminarea vieții. Integritatea persoanei este apărată de drepturi, dar mulți oameni sunt striviți în diverse feluri. Libertatea de inițiativă este mai largă decât înainte, dar lumea s-a umplut de pericole. Peste toate, azi sunt la dispoziție cunoștințe mai mult decât în orice altă epocă a istoriei, dar nu s-a intrat într-o societate luminată. Mai curând, s-a extins debusolarea. Somnul rațiunii a revenit sub justificările sofisticate ale conformismului.
Conformismul a sporit și mai mult în democrațiile tinere. Se dezbate copios ce a fost, încât abia dacă mai rămâne loc pentru ceea ce se trăiește. Destui oameni care reflectează se refugiază în trecut, până la a nu mai explora prezentul și ceea ce poate veni. Lumea din jur, cu instituțiile și comportamentele pe care le favorizează, se ia tacit ca reper ultim. Un concetățean socotit proeminent evoca recent, abia stăpânindu-și emfaza, că a devenit profesor universitar, a ocupat demnități și a primit titluri, ceea ce l-ar face desăvârșit. Altul se declara “om împlinit” prin aceea că a ajuns într-un fotoliu. Narcisismul este, se vede bine, mai mult decât o modă. Se discută infim, la propriu, ceea ce ar putea fi și cum s-ar putea face schimbarea; obsesia este cine ce funcție preia, nu conceperea dezvoltării. Nu contează ce poate face un candidat sau altul, ci ocuparea nudă a funcțiilor.
Nu facem aici analiza situației, dar lipsurile se percep la tot pasul. Decidenții se recrutează după reguli formale, fără să se pună în dezbatere vreun program articulat de schimbare. Listele de dorinți sunt luate fals ca proiecte. Se funcționează ca “democrație fără scopuri”. Se știe cât de întinsă este sărăcia în societate, dar combaterea ei este ocazională. Se știe de unde vine mizeria satelor, dar chestiunea se abordează doar prin prismele unei afaceri sau alta. Se discută de ani ce s-a făcut cu pădurile României, dar lucrurile nu s-au mișcat din loc. Se observă că accesul în funcții este plin de abuzuri și falsuri, dar totul continuă. Unii promit schimbări, dar coalizează exact cu patronii conformismului, ca și cum pe lume nu mai pot fi alte idei. Se face ceva nou mai mult sub presiune. În multe direcții, așadar, se văd bine ceea ce lipsește și consecințele.
Cine poate repune în mișcare situația în care conformismul se extinde într-o realitate brăzdată de lipsuri? Presa contribuie în mod salutar, dar multe publicații sunt dependente de finanțatori nu numai comercial, precum în alte țări, ci și în conținut, încât tematizează strict subiectiv evenimentele. Mulți oameni pricepuți se exprimă mai mult confidențial, plecând de la premisa că nu este răspunderea lor. Maladia indiferenței, într-o situație care cere parti pris-uri pentru asanare, continuă să treacă drept morală.
Ultimele două decenii au profilat însă câteva adevăruri.
Primul este acela că democrația poate genera elan, solidaritate și dezvoltare, mai mult ca orice; ea poate fi, însă, și teren pentru manipulări și forme autoritare. Aceasta pentru că nici democrația nu își poate da singură resursele, încât are nevoie de alimentare din altă parte.
Al doilea adevăr este acela că specialiștii cu formație tehnică pot corecta evoluții, ceea ce nu este deloc neglijabil. Ei pot ameliora organizări, dar soluțiile tehnice nu lucrează niciodată la schimbare fără voință politică. De aceea, tehnocrații (care, în pofida a ceea ce se crede la noi, sunt altceva decît independenții sau cei fără de partid) pot, la rigoare, administra – poate mai exact și mai transparent – dar administrarea, oricât de importantă rămâne, nu este niciodată de ajuns. Și dacă ar fi veritabili, tehnocrații nu apucă lucrurile de la rădăcină și le lasă, până la urmă, unde sunt, încât nu de la ei poate veni înnoirea de care este nevoie.
Al treilea adevăr este acela că, în virtutea naturii lor, arta, literatura și filosofia explorează, deja prin imagini artistice și, respectiv, concepte, nu doar ceea ce este, ci și ceea ce ar putea fi. În cazul fiecăreia, amputarea unei dimensiuni înseamnă dispariția de facto. Poezia ce deschide perspective asupra lumii, romanul destinelor umane, arta plastică, creatoare de sensibilitate, filosofia de concepție semnalează ceea ce lipsește și ar putea fi.
Pentru a configura alternative, toate abordările depind însă de instituții. În fapt, trăim în „societăți asimetrice“, în care indivizii sunt cei care au idei și inițiative, dar forța de a le converti în forme ale vieții o au instituțiile. Unele instituții administrează ceea ce este și distribuie bunuri de importanță vitală; ele își satisfac astfel menirea. Oamenii nu trăiesc, însă, doar cu ceea ce este present, ci și cu limitările acestuia și năzuințele corespunzătoare. De aceea, întrebarea de mai sus trebuie pusă altfel: ce instituții pot să facă temă din ceea ce lipsește?
Opinia mea este că dintre instituțiile existente, Universitatea și Biserica, în virtutea misiunilor proprii, sunt echipate mai bine să cultive conștiința a ceea ce lipsește. Universitatea are printre funcțiile ce-i concretizează misiunea – alături de formare de noi generații, de cercetare științifică și de răspîndire a cunoștințelor – funcția de a lumina oamenii asupra situației lor. Biserica are misiunea de a conduce oamenii spre mântuire, asumându-și că au fost creați pentru un destin mai înalt decât supraviețuirea și viețuirea. Universitatea nu este doar instituție de învățământ superior, cum se crede prea ușor, ci și subiect al promovării de valori în societate. Biserica nu înseamnă doar loc pentru manifestări liturgice, cum se crede simplist, ci și subiect al unui proiect de umanitate.
O replică se formulează frecvent: una este misiunea unei instituții și alta este comportamentul ei efectiv. Exemple se pot da, firește, pentru aproape orice pe lume. Argumentarea propriu-zisă nu poate rămâne însă la exemple. Desigur, la rândul lor, cele mai vechi instituții ale Europei au nevoie de o anamneză: Universitatea are a-și aminti că nu poate abdica de la autonomie de gândire și angajare culturală fără a deveni altceva (asociație civilă, unitate comercială, corporație închisă etc.), iar Biserica are de a-și aminti că locul ei este lângă cei în suferință, fiind angajată deja de întemeietor pentru umanizarea societății. Și Universitatea și Biserica pot fi lovite de lipsuri, dar, spre deosebire de celelalte instituții, presupun conștiința a ceea ce lipsește deja în misiunea lor. Ele pot să nu fie uneori la înălțimea misiunii, dar aceasta nu se schimbă.
Pe aceste două premise – misiunea și conștiința inerentă a ceea ce lipsește – se poate concepe nu doar rolul Universității și Bisericii în societate, ci și conlucrarea lor pentru a deschide orizonturile și a smulge comportamentele din conformism. Nu Universitatea și Biserica hotărăsc direcția evoluției societăților, dar ele ar putea, prin inițiativele și acțiunile lor, să nu fie în afara deciziei, în avantajul acesteia.
Dau câteva exemple de teme de conlucrare a Universității și Bisericii între ele și, desigur, cu celelalte instituții.
Istoricește, libertățile individuale și drepturile cetățeanului din era modernă au avut ca premisă conceptul biblic al demnității umane. Nu numai în practica vieții, ci chiar în constituții și interpretări juridice recente exercitatea libertăților și drepturilor cetățenești s-a rupt însă de originea lor. Demnitatea umană mai rămâne o valoare printre altele, dar nu un principiu. Rezultatul? Explozia infracțiunilor de corupție, intensificarea forțării legilor (de la adoptare, la aplicare), formalizarea aplicării dreptului! S-a ajuns, aș spune, la “libertăți și drepturi fără demnitate”, situație ce nu mai poate fi contracarată fără conlucrarea celor două instituții. Biserica poate aminti principiul demnității umane, iar Universitatea poate arăta cum poate fi recuplat acesta cu libertățile și drepturile cetățenești. Problema practică este legarea dreptului, în toate fazele, de o cultură ce lămurește sensul prevederilor legale și plasarea „neliniștii etice” în întreaga înfăptuire a justiției.
Politica – de care depinde în fond viața fiecăruia – a renunțat mai nou la obiective social-morale în favoarea gestiunii a ceea ce este. Ea s-a despărțit de legitimare, preferînd exercitarea puterii, și selectează personalul nu după valoare, ci conform conivențelor oculte. Iar acolo unde politica este desfigurată, cetățenii sunt îndepărtați din cercul deciziei, iar cei mai puțin pregătiți ajung să decidă, nici nu se întrevăd soluții. Aserțiunea se confirmă ori de câte ori este cazul. Așa stând lucrurile, tema „renovării politicii” (Innerarity) se dovedește realistă și intră în abordările Universității și ale Bisericii ce-și asumă misiunea. Căci ambele sunt angajate față de doctrina drepturilor și libertăților individuale și principiul demnității umane, care rămân baza de legitimare în societatea modernă. De altfel, se vede cu ochiul liber că au progresat mai susținut societăți în care Universitatea și Biserica s-au angajat în reflecția publică cu optici proprii elaborate, decât cele în care nu au făcut-o.
Oarecum la fel se petrec lucrurile în cazul democrației. După lecțiile dure ale totalitarismelor, este limpede că abia procedurile democrației previn concentrarea puterii în mâini puține și asigură suveranitatea poporului. Ne aflăm, însă, și după o istorie de exercițiu democratic, care atestă că societatea are nevoie de o infrastructură culturală pentru a întreține democrația. Simpla proclamare a alegerilor libere nu este încă democrație și nici procedurile nu epuizează democrația. Democrația mai are nevoie de democrați. Democrația generează multe (elan creativ, solidaritate, etc.), dar nu-și poate genera în măsură îndestulătoare resursele culturale de care are nevoie.
De unde ar mai putea veni resurse suplimentare într-o epocă în care tradițiile rămân în criză, științele se declară neutre axiologic, iar filosofia se oprește, pe o mare parte a ei, la proceduralism? Este tot atât de limpede că în etica iudeo-creștină, așezată pe un fundament căruia nu i s-a putut găsi o alternativă de pondere comparabilă – „iubirea aproapelui”, ca parte a doctrinei mântuirii – mai este o asemenea resursă pentru democrație.
Mult invocata, dar puțin citita Declarație de la Bologna (1999) își propunea să compatibileze sistemele universitare din țările europene și să le mărească competitivitatea prin patru măsuri: restructurarea studiilor pe formula bachelor, master, doctorat, sporirea mobilității interțări a studenților, dezvoltarea dimensiunii europene a universităților și asigurarea calității studiilor. Declarația nu conține nimic altceva. În aplicarea Declarației de la Bologna au intervenit, însă, pe nesimțite, schimbări ce au pus-o pe o altă direcție. Este vorba de reducerea pregătirii la formarea de „competențe”, scurtarea duratei studiilor de licențiere (cu excepția medicinei și dreptului), fragmentarea disciplinelor, înlocuirea formării studenților cu profesionalizarea, aplicarea de criterii cantitative în evaluarea performanței, crearea birocrației evaluărilor, considerarea studenților drept „clienți” și a profesorilor drept „funcționari”, înlocuirea autonomiei universitare cu servirea cadrului dat. În fapt, Declarația de la Bologna, elaborată înăuntrul unei viziuni clasice despre universitate, a intrat în mâinile unei aplicări neoliberale și a fost absorbită de o optică comercialistă asupra educaţiei. Pe bună dreptate, unii dintre cei care au intervenit (vezi Zenon Cardinal Grocholewski, Überlegungen zur Standortbestimmung der Theologie im Bologna Prozess und im Europäischen Hochschulraum, Wien, 2010) au atras atenția asupra contiguității învățămîntului axat doar pe „competențe” cu punctul 20 al programului NSDAP (1934) și au pledat pentru restabilirea formării cuprinzătoare a studentului și a universității propriu-zise. Dinspre teologi de certă calificare a venit astfel una dintre alternativele cele mai elaborate la aplicările restrictive ale Declarației de la Bologna.
Reflecția organizată asupra ultimului război mondial a debutat cu cartea Dialektik der Aufklärung (1947). Prin sintagme șocante – “umanitatea a intrat de fapt într-o nouă barbarie” și, odată ce se „confundă inteligența cu adversitatea față de spirit”, se desfășoară „neobosita autodistrugere a iluminismului” – Horkheimer și Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Îngrijorați de distorsiunile societății moderne, autorii interogau felul în care oamenii se raportează la natură. Observația lor era aceea că, dacă natura este doar obiect de prelucrat, atunci, la limită, oamenii vor ajunge, prin intermediul întortocheatelor organizări ce le anonimizează răspunderea, să se ia, unii pe alții, drept material de prelucrat. Și cel care alimentează fără rețineri incendiul ajunge să fie cuprins de flăcări!
După efervescentul curent al ecologismului, care a pus în lumină faptul că prin cucerirea naturii se ajunge la ruinarea naturii cuceritorilor, în zilele noastre, mișcarea pentru schimbarea atitudinii față de animale explicitează mai departe natura de care este vorba. Adversarii „șovinismului animal” cer, pe bună dreptate, o atitudine creștină față de orice ființă. Ar fi de revenit la Apostolul Pavel, când spunea că “toată firea suspină și suferă durerile nașterii” (Epistola către Romani, 8, 19-20), sau măcar la Ioan Gură de Aur, care a observat: “noi imităm moravurile lupilor, leoparzilor, sau mai curând facem mai rău decât aceștia”. Cursul argumentării a înaintat nu de mult cu o observație ce pune pe gânduri: mulți dintre organizatorii genocidului din Al Doilea Război Mondial (Himmler, Höss etc.) veneau, profesional, din zona „gestiunii brutale a animalelor” (Charles Patterson, Un eternell Treblinka, Calman Levi, Paris, 2008). A devenit încă o dată evident: comportamentul față de animale prefigurează atitudinea față de oameni, dacă nu cumva o conține direct.
Recenta acțiune teroristă de la Paris – constând din atacuri executate invocându-l pe Allah – readuce în discuție legătura dintre terorism și religie. Aspectul religios, legat de conflictul deschis dintre sunniți și șiiți înăuntrul Islamului, dar, mai ales, de conflictul pe care o direcție a Islamului îl întreține cu restul lumii, este parte a situației. Este clar că nu va fi pace fără limpezirea apelor în religie. Aceasta mai ales în situația în care într-o parte a Islamului, cum se observă în declarațiile unor imami și șeici, nu se ascunde unitatea dintre religie, politică și acțiune în forță. De aceea, au dreptate cei care propun o discuție lămuritoare cu Islamul.
Nimeni nu poate duce mai bine această discuție decât Biserica. În opinia mea, în contextul terorismului actual, sunt, de fapt, cinci teme ce se impun oricărui cetățean, religios sau laic, cu convingeri democratice, și pretind lămuriri. Ele se referă la importanța rațiunii proprii în viață, la relația cu Iudaismul, Creștinismul și alte religii, la raportul cu modernitatea, la „războiul sfânt (jihad)” și la recunoașterea frontierelor. Peste toate, suntem într-o lume a pluralismului vederilor și organizărilor, a interacțiunilor și coabitării abordărilor rivale, încât nici o parte nu are cum să câștige, oricare ar fi strategiile, dacă îi ignoră pe ceilalți. Suntem, în definitiv, ființe care trăim în comunicare recurgând la temeiuri, care sunt diferite de iritările percepției. Universitatea și Biserica au de făcut convingătoare această optică.
Problemele etice ale medicinei nu mai încap în cadrele „eticii medicale”. Se știe că folosirea antibioticelor, aplicarea tehnicilor de respiraţie artificială au adus pe scenă întrebarea: când se întrerupe tratamentul? Practica transplantelor ridică întrebarea: după ce criterii se prelevează şi se aplică organe? Problema clasică a „morţii” a trebuit să fie reluată cu considerente noi. Dializa cere selecţia urgenţelor. Expansiunea anticoncepţionalelor, a tehnicilor de întrerupere a sarcinii, a schimbat viaţa multor femei, dar a agravat întrebarea privind identitatea umană. Folosirea geneticii, inseminarea artificială cer abordări etice explicite. „Biotehnologia” a permis evoluţia spre „bioeconomie” şi a dus la „revoluţia biotehnologică”. S-a închegat, între timp, o „alianţă strategică între politică, cercetarea fundamentală şi industria farmaceutică”. În acest context, acreditarea medicamentelor a devenit neliniștitoare.
Problema stringentă este acceptarea, alături de etica relațiilor dintre persoane, a eticii operării cu natura (Hans Jonas, Das Prinzip Verantwortung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003). Imperativului categoric al eticii lui Kant – „acţionează astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maxima conduitei tuturor” – va trebui să i se adauge un alt imperativ: „acţionează astfel încât consecinţele acţiunii tale să fie compatibile cu permanenţa vieţii umane autentice pe Pământ”. Cum se poate întemeia mai profund “responsabilitatea etică”, pe care „biovigilența” o presupune de acum, dacă nu pe temelia pe care teologii și filosofii sunt chemați să o dezvăluie?
În Europa, se întărește vizibil curentul renunțării la familia tradițională, în favoarea locuirii împreună, a parteneriatelor contextuale, chiar a parteneriatelor de același sex, și comercializarea raporturilor intime. Tema, apărută în aceste raporturi, este declinul „iubirii”, spre a face loc „eros”-ului, sau, pozitiv, exprimat, lupta „iubirii” pentru a-și face din nou loc în viața oamenilor.
În această situație, cel mai profilat teolog al timpului nostru a făcut justificat doi pași. Pe de o parte, Joseph Ratzinger a corectat (vezi Deus Caritas Est, 2005) neînțelegerea istorică a poziției creștinismului față de „eros”, argumentând că „erosul are nevoie de curățenie pentru a dărui omului… presimțirea înălțimii existenței”. Pe de altă parte, el a respins degradarea „eros”-ului în comerț și a așezat dezbaterea asupra relației dintre „eros”, „agape” și „phillia” într-un orizont nou. Acesta este concentrat în dilema: „dacă omul vrea să fie numai spirit și să deprecieze corpul ca simplă moștenire animalică, spiritul și corpul își pierd demnitatea. Iar dacă omul tăgăduiește spiritul și privește astfel materia, corpul, ca realitate exclusivă, își pierde, de asemenea, măreția”.
A devenit limpede că un sens superior al vieții umane nu se mai poate asigura, în condițiile comercialismului și relativismului de astăzi, fără viziune capabilă să genereze motivații. Ce este de făcut pentru a restabili viziunile după îndelungatul atac la care au fost supuse din partea pozitivismului, apoi a structuralismului și funcționalismului, mai nou a combinației de pozitivism și funcționalism ce dă tehnocratismul? Ne dăm seama că o viziune asupra societății presupune astăzi deopotrivă cunoaștere, „imaginație sociologică”, sensibilitate socială, „nelinişte etică”, interogare cuprinzătoare, interogare mai departe, până la captarea sensului. Formarea viziunii are nevoie deopotrivă de cunoștințe tehnologice, știință, artă, filosofie, religie. Doar cu sprijinul fiecăreia se poate ajunge mai sus în ordinea cunoașterii, de unde se și vede mai departe și mai profund. Numai cu ferestre larg deschise ale minților se disting suficient forțele hotărâtoare ale situațiilor și se obțin orientări adecvate.
Cele de mai sus sunt, se înțelege, doar câteva dintre temele de luat în seamă astăzi de o conștiință a ceea ce lipsește. Putem să procedăm ca și cum lucrurile ar sta altfel, dar neajunsurile îl izgonesc repede din siguranțe pe cel care se preface. Putem să amânăm luarea lor în seamă, dar ne vom întâlni din nou cu realitățile de până acum. În orice caz, în dreptul temelor evocate, conlucrarea Universității și Bisericii, ce rămân fiecare credincioase misiunii proprii, are multe de spus. (Din cuvântul lui Andrei Marga, la colocviul “Biserica în dialog cu lumea”, organizat de Universitatea din București, în 10 decembrie 2015).