În campania prezidențială 2014 din România s-au ridicat trei chestiuni delicate: este pregătit cineva care a lucrat numai în provincie pentru principala funcție în stat? se cuvine să devină președintele țării membrul unei minorități etnice? poate fi un lutheran, într-o țară majoritar ortodoxă, acel președinte? Aceste chestiuni au fost puse atât de vehement la un moment dat, chiar de către persoane cu răspunderi publice, încât păreau să fie hotărâtoare. Electoratul le-a dezlegat, însă, cu o bună intuiție, ceea ce este deja un fapt istoric, cu siguranță. România nu s-a lăsat la remorca prejudecăților. Numai că, așa cum știm, democrația nu se reduce la fapte împlinite, ci pretinde lămuriri raționale.
În țara noastră, suntem obișnuiți cu recrutarea din București a liderilor de la vârf. Rareori izbutește cine nu este un „escu”. Înainte de a ajunge în poziții de decizie, mulți dintre cei din provincie au trecut printr-un fel de stagiu prealabil în capitală. Și alte țări au această tradiție chestionabilă, după cum sunt țări în care oameni consacrați în provincie cuceresc direct funcțiile de vârf. În definitiv, mulți președinți americani (Carter, Reagan, Clinton în vremurile mai noi) veneau din poziția de lideri din afara capitalei federale, la ca și unii premierii italieni sau francezi. Pe de altă parte, de multe ori este o binefacere să vină cineva din afara establishment-ului, care schimbă o direcție de evoluție.
Pe bună dreptate, numeroși dintre cei care au urmărit prima dezbatere televizată a celor doi candidați la președinția României și-au dat repede seama că în fapt nu este, cum ne-am fi așteptat, vreo competiție între un orizont larg și unul provincial. A fost, de fapt, o confruntare între abilități activistice și onestitate. Nu orizontul de cunoaștere, mai larg sau mai restrâns, distingea candidații, ci cu totul altceva: disponibilitatea de a se angaja pe altă rută decât cea pe care, din nefericire, politica românească stagnează de ceva vreme și care înseamnă duplicitate, reducerea competenței la descurcare, preferința pentru inși slab pregătiți și sărăcia de idei.
Aceasta nu înseamnă că pe noul președinte nu-l așteaptă un efort enorm pentru a-și satisface mandatul. Efectiv, este de regândit cam totul în țară, dacă este ca deviza „România lucrului bine făcut” să devină realitate. De pildă, autoritățile nu și-au lămurit nici acum ce este de făcut într-o economie globalizată, spre a nu condamna țara la perpetue crize. Apoi, trebuie impulsionată o cuprinzătoare refacere a legislației, de la Constituție, trecând prin legile organice, la alte legi. Nici o lege organică de astăzi nu dă rezultatele de care este nevoie, fiind lovită de erori de toate felurile. În plus, se cere o politică externă care să nu mai fie mimetică și stearpă, precum cea din anii din urmă, ci să inoveze și să aducă beneficii perceptibile. Peste toate, regula „omul potrivit la locul potrivit”, fără de care nici o societate nu s-a normalizat, va trebui pusă în aplicare fără corupția devenită endemică.
Chiar și numai aceste mari capitole cer o pregătire a candidaților ce excede cu mult ceea ce ei au etalat până acum. Ele cer echipe în mod real pricepute, care cunosc țara și o pot pune în mișcare. Căci, din nefericire, nici dezvoltarea, nici modernizarea nici întâmpinarea globalizării – ca să reducem la trei orizonturi ceea ce este de făcut – nu găsesc România cu lecțiile făcute. Iar confuzia valorilor – care a inundat-o și în virtutea căreia oricine face ceva este împroșcat repede de neisprăviți – îi împiedică orice pas înainte.
Faptul că un minoritar (etnic) ajunge în fruntea unei țări nu mai este o surpriză. Istoria modernă este plină de exemple celebre (de la Disraeli, dacă vrem, la Atatürk sau, în zilele noastre, la Rousseff). În sistemele democratice, această eventualitate nu este exclusă. Se cuvine adăugat că cine ajunge să concureze la o funcție nu amenință să ocupe locul altuia, cum s-a mai crezut în campania recent încheiată. Democrația bine înțeleasă nu operează de fapt cu algoritmi. De aceea, în 1998, Klaus Johannis, deși venea din Forumul Democrat al Germanilor, o formațiune cu doar 8% pondere în populația locală, a putut fi numit inspector general școlar la Sibiu, iar apoi Convenția Democratică i-a dat, în aceleași condiții, susținerea pentru a a deveni primar. Nu s-a procedat algoritmic, iar aceasta s-a dovedit a fi soluția matură.
Nu insist asupra argumentului lui Nicolae Iorga, care observa judicios că interferența popoarelor din regiunea europeană în care ne aflăm face ca națiunile să poată fi distinse mai curând după limbă. Vreau să aduc în față un fapt prea puțin discutat la noi: contribuția creatoare a comunității germanilor din arcul Carpaților, care a întrecut totdeauna, de departe, ponderea lor demografică. După epoca romană, sașii au fost cei care au dat profil Transilvaniei în cadrele europene și au legat-o de Occident (cum ne arată Harald Zimmermann, Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996). Ei au dat unul dintre primele sisteme școlare organizate riguros din Europa (Heinz Brandsch, Haben die Siebenburger Sachsen das erste allgemeine Schulwesen gehabt?, Hermannstadt, 1931). Din rândul lor s-au ridicat devreme rectori ai universității din Viena și învățați renumiți ai regiunii. Ei au dat inovații tehnice recunoscute universal, de la Meissner la Oberth (cum ne arată Hans Barth, Von Honterus zu Oberth…, Bukarest, 1980). Ei și-au asumat inițiative culturale în premieră (de pildă, crearea primei reviste de literatură comparată, cum ne spun cercetători americani). De la aproape un milion în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, sașii și șvabii au ajuns – datorită deportărilor și emigrării – la cifra de azi. Micșorarea comunității germane a adăugat de fapt – după diminuarea comunității evreilor români, datorită holocaustului și emigrării, a doua mare pierdere a României postbelice, de care țara noastră se resimte și acum.
Peste toate, între timp lumea s-a schimbat mai mult decât se ia în seamă, încât dimensiunea demografică și teritoriul în sine au importanță majoră împreună cu alte coordonate. Punerea în lucru a capacității creatoare și contribuțiile efective contează de asemenea.
Foarte probabil, odată cu alegerea din 16 noiembrie 2014, se privează de suport acuzarea „naționalismului” autohton, care a rămas plină de clișee. Românii au arătat că pot proceda conform valorilor universale. Pe de altă parte, acum se vede limpede că Georg Weber (în monumentala sa monografie Die Emigration der siebenburger Sachsen…, Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 2003) a avut dreptate când lăsa deschisă întrebarea dacă prezența germană în arcul Carpaților se încheie după opt sute cincizeci de ani, cum spuneau neîncrezătorii. Fondatorul Forumului Democrat al Germanilor, Paul Philippi, a reluat, totuși, nu cu mulți ani în urmă (în volumul Weder Erbe noch Zukunft?, Honterus, Sibiu, 2010), două întrebări grave: se mai poate păstra moștenirea săsească? se mai poate construi un viitor pentru comunitatea germană în România? Nu sunt întrebări ușoare. Aproape sigur, la încheierea alegerii prezidențiale din România lui 2014, învățatul istoric și pastor va trebui să scrie o nouă carte.
Unii, laici sau credincioși, au insistat pe ideea că cine nu este ortodox nu s-ar cuveni să aspire la funcția supremă într-o țară majoritar ortodoxă. Punerea tranșantă a condiției a stârnit spiritele. O parte a alegătorilor, se poate bănui, a acceptat condiția, dar alta, cea mai mare parte, a nesocotit-o. Răspunsurile date explicit nu au fost mulțumitoare nici într-un caz, nici în altul mulțumitoare.
Nu mai este un răspuns suficient, ci mai degrabă sumar (chiar dacă în parte justificat) acela că statul este secularizat. Este un răspuns ce ocolește veritabila problemă. Căci nu putem împiedica oamenii să pună chestiunea religiei în calitate de cetățeni ai statelor secularizate. Știm, deja din iluminismul german, în mod exact de la Moses Mendelsohn, că nimeni nu poate cuceri fortăreața convingerilor unui om. În fapt, oamenii nu sunt cetățeni doar cu o jumătate a ființei lor. De altfel, secularizarea nu poate opri cetățeanul să aibă opțiuni religioase și să le exprime public, chiar în chestiuni ale vieții publice.
Discuția în spațiul public despre afilierea convingerilor ar trebui să rămână însă politică. Dar dacă, totuși, această discuție urcă la religie, atunci nu suficiența de sine reprezintă soluția. Nu duce departe, cultural vorbind, obstinația de a socoti că cei care au altă confesiune decât tine nu pricep adevărul. Pe de altă parte, ca parte a creștinătății, nici ortodoxia nu discriminează oamenii, ci-i integrează în comunitatea bazată pe smerenie și iubirea aproapelui. Autenticitatea credinței se confirmă în creștinism în preocuparea de a-l cuprinde pe celălalt în cercul vieții tale.
Dincolo de aceasta, ar trebui însă luată la cunoștință contribuția lutherană, a protestantismului în general, la modernizare, inclusiv în România. Din păcate, sintezele istoriografiei naționale nu reușesc decât prea rar să încorporeze rezultatele cercetărilor valide întreprinse în afara țării sau în institutele minorităților. Să mai spunem că protestantismul a inițiat și desfășurat (de la Reimarus, trecând prin David Strauss și von Harnack, la Sanders) impunătoarea cercetare a lui „Isus istoric”, fără cunoașterea căreia un creștin – fie el catolic, ortodox sau protestant – se privează de imensa cultură de astăzi a credinței sale?. Nu cumva chiar mari teologi protestanți (precum Jürgen Moltmann în relația cu Dumitru Stăniloaie) au vehiculat în actualitate vârfuri ale teologiei ortodoxe? Nu cumva cea mai mare parte a teologilor ortodocși de astăzi au studiat în spațiul germanofon, majoritatea la facultățile de teologie protestantă? Peste toate, Rusia nu a devenit mai puțin ortodoxă avd în frunte, nu de mult, un patriarh prestigios de sorginte germană și nimeni nu a pus problema în alți termeni decât în cei ai consecvenței credinței.
Discuția despre confesiunea candidaților la demnități publice – dacă este să aibă loc – ar trebui făcută, în orice caz, cu o cultură creștină adusă la zi. Sub alt aspect privind lucrurile, subiectele religioase au nevoie de o anume gravitate când sunt aduse în spațiul dezbaterii publice și nu ar trebui lăsate pe mâna unor propagandiști de ocazie. În definitiv, chiar în maxima protestantă „sola scriptura” este o invitație la opinia cea dreaptă, dar la o opinie dreaptă ce duce la nevoie dincolo de convențiile tradițiilor și se deschide continuu spre cunoaștere.