După 1978, China s-a dezvoltat în lărgime și intensitate într-o asemenea măsură, încât a urcat pe primele locuri ale scenei mondiale. Nu întâmplător, după preluarea mandatului la Departamentul de Stat, Hilary Clinton a făcut prima vizită în China și a exprimat evaluarea de cotitură: „împreună, SUA și China pot soluționa criza din lume”. Iar președintele de atunci al Chinei, Hu Jintao, a putut spune la Casa Albă că țara sa nu este loc al crizei și nu a produs-o, dar își asumă să coopereze la soluții.
Astăzi, după mulți indicatori, situația evoluează mai departe în direcția sporirii ponderii mondiale a Chinei. Oricât de reținuți sunt chinezii în autoevaluări, oricare ar fi dificultățile depășirii disparităților de dezvoltare moștenite, oricât de tenace sunt clișeele de interpretare pe care le întâmpină, rolul internațional al Chinei devine evident și se înșeală cei ce-l minimalizează. Dovezi directe sunt înfăptuirile chinezilor din trei decenii și jumătate și, mai ales, felul în care gândesc, proiectează viitorul și procedează.
Vreau să pun în relief evoluția actuală a Chinei pe baza observațiilor dintr-o nouă călătorie în marea țară de la Răsărit, ocazionată de fundația Hanban și de renumita Universitate Jilin din capitala proviciei Manciuria. Observațiile mele privesc aici această provincie, evoluția generală a țării și acțiunea culturală externă a Chinei actuale.
Nu reiau ceea ce am consemnat anterior relativ la cele mai recente „studii chineze (China studies)” (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012, pp.86-93) sau la înfățișarea unor regiuni din China (vezi China în ascensiune, Ana Pantea ed. Cluj University Press, 2011, pp.7-28) sau la felul în care China vede lumea de astăzi (Andrei Marga, Explorări în prezent, Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Am fost impresionat, în timp, cu ocazia vizitelor pe care le-am făcut în Orientul Extrem, de capacitatea Chinei de a-și concepe dezvoltarea proprie, de anvergura înnoirii industriei, infrastructurii, instituțiilor și relațiilor sociale ce are loc în această țară, de dinamica singulară a provinciilor chineze de la Pacific, de metropolele Beijing, Shanghai, Nanjin, Hangzhou, de nivelul de dezvoltare din Taiwan, de deschiderea internațională din Hong Kong. De data aceasta, șansa a fost aceea de a fi în Manciuria, la Changchun, la Changbaishan, Changbai și la Shenyan, și de a sesiza dezvoltarea dintr-o altă parte a Chinei.
A fost pentru prima oară când am vizitat, după Beijing, Nord-Estul Chinei. Orașul Changchun, cu o populație de două mai mare decât cea a Berlinului, l-am putut memora ca profund modern (fiind, de fapt, baza industriei de automobile a țării), cu nenumărate parcuri și lacuri ce-și iau forme printre clădiri ce sfidează gravitația și construcții în plină desfășurare pe sol și sub sol (extinderea metroului). Toate marile firme de automobile din lume sunt prezente, după cum toate firmele de modă din lume au reprezentanțe, ca și marile bănci. Orașul brăzdat de autostrăzi ridicate pe stâlpi de susținere și constituit din largi bulevarde și străzi colorate tradițional, cu o populație foarte lucrativă, are multe de oferit, pe lângă forța sa productivă copleșitoare. Universitatea Jilin – cea mai mare acum din China (cu 69000 de studenți) și una dintre cele mai bune – impresionează prin campusul impecabil construit, institutele experimentale racordate la cel mai înalt nivel științific, profesorii foarte dedicați, studențimea bine motivată și personalul excelent calificat din administrație. Muzeul ocupației japoneze și cel al ultimului împărat al Chinei sunt ireproșabile, cu o prezentare elocventă și obiectivă a evenimentelor. Orașul Changbaishan dă aceeași impresie, a unei modernități înfloritoare, bine integrate în tradiții chineze. Iar stațiunea Changbai ilustrează trei lucruri: preocuparea Chinei pentru protejarea naturii, expansiunea neobișnuită a turismului intern și extern, buna pregătire logistică, inclusiv a periferiilor țării (zona fiind la frontiera cu Coreea de Nord). Orașul Shenyan, fie și văzut mai mult din automobil, impresionează prin gradoare (fiind, de altfel, ceva mai mare decât Parisul), diversificarea soluțiilor arhitecturale ale modernității, deschidere manifestă spre lume, cu un aeroport față de care oricare dintre aeroporturile Europei Centrale ar părea mici terminale.
Datele evoluției generale a Chinei sunt edificatoare, în continuare. Între 2007 și 2013, produsul social total al țării a sporit cu 190%, încât China este acum partenerul comercial numărul unu pentru 109 țări, cu investiții directe proprii în alte țări de peste 500 de miliarde dolari și cu mai mult de 20.000 de firme în străinătate. „China are nevoie de lume și lumea are nevoie de China” – ne spun oficialii chinezi și oferă probe convingătoare. Comerțul exterior condiționează peste 50% din economia Chinei, iar de energia importată ea depinde cu peste 60% din economie. În următorii cinci ani, China va realiza importuri de peste zece mii de miliarde dolari, iar o jumătate de miliard de chinezi vor vizita alte țări. Țara va înregistra o creștere economică socotită „moderată”, de 7-8% anual. China se așteaptă la o lume în care „competiția, cooperarea și interdependeța” vor fi coordonatele caracteristice și se prezintă, pe baza performanțelor proprii, ca o „ Chină încrezătoare în sine (confident China)”.
Chestiunea drepturilor omului nu este trecută sub tăcere, fiind abordată azi sub patru aspecte: situația drepturilor omului nu este mulțumitoare nici pentru autorități; în China se fac progrese în respectarea drepturilor omului; SUA au dreptate să exprime nemulțumiri; nu este realist să se facă din respectarea drepturilor omului „precondiție a cooperării”.
China privește în urmă, la anii scurși de la lansarea noului curs de către Deng Xiaoping, și face un bilanț realist. Unul dintre cei mai cultivați ziariști ai săi consemna că „un sistem paralizat de economie planificată a fost dezasamblat treptat. Un grup de oameni simpli, neâmpăcați cu destinul lor în situația dată, și-au luat soarta în propriile mâini. “Oameni ca toți ceilalți (small people)”, aceștia au convertit o „țară uriașă”, de 1,3 miliarde de oameni, într-un vast experiment. Sub privirea uimită a oricui, știind că nu erau în stare să se întoarcă din drum, ei au îndreptat China către o societate a comerțului și în direcția lumii din afară. Spre a atinge autodeterminarea și bunăstarea individuală, poporul Chinei a reușit să facă joncțiunea cu cel mai important curent al istoriei” (Wu Xiaobo, China Emerging. How Thinking about Bussiness Changed, China Intercontinental Press, Beijing, 2009, p.191-192). Iar situația în care s-a ajuns nu poate fi sintetizată mai bine decît în cuvintele fostului director al Federal Rezerve din capitala americană: „felul în care China înaintează pentru a îmbrățișa piețele globale va determina destinul economiilor pe întregul glob” (Alan Greenspan, The Age of Turbulence. Adventures in a New World, 2005).
Nu sunt trecute sub tăcere nici chestiunile deschise ale vieții, în discuțiile zilelor recente fiind câteva semnificative. Unii aduc în dezbatere perspectiva schimburilor cu Japonia, ca urmare a desfășurărilor politico-militare din Marea Chinei de Sud (Financial Times, 11 august 2014). Cu SUA diplomația chineză negociază pe 90 de domenii de probleme, spre a remodela relațiile celor două supraputeri. Statul chinez își asumă într-o abordare nouă (cum ne spune ziarul China Daily, 7 august 2014) creștinismul chinez, care are pe latura protestantă, până la patruzeci de milioane de oameni, iar pe latura catolică în jur de zece milioane. Japonia și China folosesc contextul creat de sancțiunile americane și europene pentru a intra pe piața de credit a Rusiei (vezi Global Times, 11 august 2014). China a exprimat de la început acordul cu noile acțiuni americane din Irak, în vederea combaterii terorismului și a asigurării stabilității irakiene în condiții de suveranitate ( vezi Daily China, 9-10 august 2014). Trecerea la „politica celor doi copii” pe familie are loc plecând de la premisa că populația este „matricea forței de creație și a talentului” (vezi China Daily, 11 august 2014). Noua politică demografică va face ca, anual, în China să se nască nu numai echivalentul populației Australiei, ca acum, ci, adăugat, cel al populației Noii Zelande. China a devenit cea mai mare piață a roboticii (vezi China Business Weekly, 11 august 2014) din lume.
China este deschisă fără reținere spre lume, dar unii vizitatori – ne spun gazdele chineze – vin în China nu pentru a descoperi China, ci pentru altceva. De aceea, disponibilitatea mentală, acel „mind setting”, ce condiționează de fapt informațiile și schimburile de idei dintre oameni, capătă importanță practică în abordarea Chinei. Președintele Xi Jinping spunea că „lumea ar trebui să cunoască mai mult despre China”. Iar această cunoaștere pretinde un rol sporit din partea culturii, a limbajului. În interacțiunile culturale de astăzi, reprezentanții chinezi delimitează cu limpezime momentele respect, cunoaștere, înțelegere, comunicare și evaluare. Ei observă cu luciditate că se intră într-o lume în care un sfert din populația globului sunt chinezi, care folosesc o limbă străveche, vorbită de cei mai mulți oameni pe glob, și care sunt parte a acestei lumi. Iar autoritățile chineze își pun explicit întrebarea: cum se va raporta restul lumii la chinezi și ce au aceștia de făcut?
Politica culturală externă a Chinei își are mai nou nucleul instituțional în rețeaua Institutelor Confucius. Înființată cu zece ani în urmă și pusă sub conducerea Fundației Hanban, rețeaua constă acum din 458 de institute amplasate pe glob, dintre care peste 100 în SUA. Orice universitate relevantă din lume aspiră să aibă un Institut Confucius, orice țară face demersuri în acest sens.
Această rețea este acum în fața unui extraordinar pas înainte, odată cu documentul Management Mesures for the Model Confucius Institute Project (2014), pe care l-am discutat la recenta reuniune de la Changchun, la care am participat în calitate de consultant principal (senior consultant). Este vorba de inițiativa creării „Institutelor Confucius model”, prin decizii ale înseși universităților gazdă, pe câteva axe importante: alocarea unui spațiu de mimimum 2.000 metrii pătrați (pentru cursuri și seminarii, laboratoare de limbi, multimedia, activități culturale etc.) unui Institut Confucius; integrarea activităților acestuia în programele didactice ale universității respective (inclusiv în sistemul creditelor transferabile); încadrarea în departamente universitare a personalului chinez, cu drepturile aferente; stabilirea de aranjamente între Hanban și universitatea respectivă pe cel puțin treizeci de ani etc. Soluțiile administrative amintite aduc cu sine o reorganizare profundă, care permite trecerea într-o fază nouă a evoluției Institutelor Confucius. Acestea, odată remodelate, urcă în situația unei capacități crescute de a reprezenta o limbă și o cultură care au în spatele lor nu doar avantajul vechimii și al amploarei, ci și pe acela al unei neobișnuite dinamici în lumea de azi și, previzibil, în cea de mâine.
În mod simptomatic, recent, primul ministru britanic David Cameron apela la studenții britanici să-și îndrepte interesul spre China, iar autorităților educației din țara sa le cerea să includă chineza printre limbile de mare circulație din curricula universitaților. Împărtășesc, la rândul meu, opinia că avem acum – chinezi și cei care cooperăm cu China – de reflectat asupra integrării limbii și culturii chineze în preocupările noastre, din diferite țări. Reflecția noastră poate pleca cu profit chiar de la misiunea încredințată de legislația chineză institutelor și de la configurația actuală a acestora.
Misiunea Confucius Institute prevăzută de reglementările din China este aceea „de a promova limba și cultura chineză în străinătate”. Publicațiile Institutelor Confucius prevăd „introducerea culturii chineze” și apelează la o colaborare cu institute și personalități din diferite țări pentru atingerea acestui scop.
Pe de altă parte, misiunea Hanban este stabilită pe o scală ascendentă: „Hanban is committed to providing Chinese language and cultural teaching resources and services worldwide. It goes all out in meeting the demands of foreign Chinese learners and contributing to the development of multiculturalism and the building an hamonious world”. Este important de remarcat faptul că „Divizia de sinologie și studii chineze” funcționează ca parte din Hanban.
Plec de la experiența Institutului Confucius din Universitatea „Babeș Bolyai” din Romania, la a cărui organizare am participat. Acest institut și-a propus, de la inaugurarea din 2009, să „satisfacă solicitările celor care învață limba chineză și să sporească înțelegerea de către ei a limbii și culturii chineze”. Acțiunile Institutului s-a desfășurat în registrul următor: învățarea limbii chineze și asigurarea resurselor pentru aceasta; pregătirea de instructori pentru învățarea limbii chineze; organizarea de examinări HSK(Chinese Proficiency Test) și de testări pentru obținerea Certificatului de către cadrele didactice de limbă chineză; asigurarea de informații și de servicii consultative privind educația și cultura din China; organizarea de schimburi lingvistice și culturale.
Dacă aruncăm o privire în agendele Institutelor Confucius din Europa, reținem inițiative pentru cunoașterea științelor din China (Berlin), introducerea programelor de licență pentru limba chineză (Frankfurt am Main, Bochum, Gottingen, Tubingen) în universități și în învățământul secundar, acomodarea cu „Chinese vocabulary software” (Toulouse), folosirea institutului ca platformă de dialog intercultural (Ljubliana), utilizarea tehnologiei electronice în sprijinul învățării limbii chineze.
Privind lucrurile din perspectiva misiunii amintite a Institutelor Confucius și a celor mai recente dezvoltări, se poate vorbi justificat de un progres cert al contactelor cu limba și cultura chineză datorat acestor institute și fundației Hanban. De acum, însă, în relația noastră cu China sunt de luat în seamă, atât de partea chineză cât și de partenerii ei, multe aspecte noi ale evoluției Chinei, care sporesc prezența chineză în cultura lumii actuale. Mă refer aici la șapte aspecte.
Este, bunăoară, de regândit cărui segment de populație i se adresează cu precădere programele Institutelor Confucius. Desigur că mulțimile de elevi, de studenți, de tineri ce se pregătesc pentru industrii, comerț, studii au prioritate, dar nu trebuie minimalizată importanța celor care au trecut de formarea inițială, nici chiar a celor care parcurg reconversii profesionale și formarea continuă. Eu cred că învățarea limbii chineze rămâne hotărâtoare în interacțiunile cu China și trebuie să prevaleze în cazul generațiilor tinere, după cum informarea sistematică asupra Chinei și dezvoltarea cunoașterii culturii chineze trebuie adresate pe scară mai mare oricărei generații.
Sunt de părere că trebuie evaluată cu luciditate ponderea Chinei în lume. După cele mai multe indicii, China este astăzi într-o situație istorică nouă în epoca modernă: țara cu cea mai puternică dezvoltare economică, care a scos deja din sărăcie peste trei sute de milioane de oameni, cu anvergură comercială fără precedent, care se înnoiește instituțional continuu, ale cărei investiții sunt căutate de toate țările și a cărei cooperare este condiție a stabilității internaționale. China joacă un rol hotărâtor în economia și politica mondială. În mereu instructiva sa Filosofie a istoriei (1810), Hegel considera că, cel puțin în China, India, Babilonia, „popoarele s-au închis înăuntrul lor”, chiar și atunci când au navigat pe mări. Nu știu dacă cercetările istorice confirmă interpretarea marelui filosof. Este neândoielnic însă că, mai ales după 1978, lumea întâlnește o Chină nu numai „deschisă” spre lume, ci și capabilă să joace un rol mai amplu decât oricând în istoria lumii. Întreprinzători, specialiști și muncitori chinezi sunt tot mai mulți astăzi în diferite țări, încât Institutele Confucius procedează înțelept dacă socotesc printre resursele lor nivelul prezenței economice și comerciale chineze în regiunea sau țara în care funcționează.
Amploarea înnoirilor tehnologice, economice, sociale, politice și culturale din China este atât de neobișnuită, încât diagnozele cad una după alta. Nu mai face față de mult eticheta „China roșie”, luată în accepțiunea europeană de azi. Nu face față nici formula recentă a unor istorici britanici, care vorbesc de „capitalism de stat”. În chip evident, China nu încape în taxonomia existentă a sistemelor sociale și ne cere elaborarea de noi concepte pentru a o caracteriza. Afirmarea ei viguroasă pe scena civilizațiilor lumii de azi infirmă opiniile grăbite privind sensul ineluctabil al istoriei. În orice caz, China parcurge o experiență istorică cu semnificație universală și poate fi cunoscută numai abandonând clișeele istoriei și denunțând caracterizări improvizate.
China nu este astăzi doar cea mai populată țară a lumii, nici doar cel mai mare producător al lumii, nici numai prima putere sportivă a lumii, nici doar deținătoarea artei culinare celei mai rafinate. Ea este, se știe, toate acestea și multe altele. Dar China este și țara unei culturi intelectuale impunătoare, care nu se lasă închisă în muzeu, ci rămâne creativă și inspiratoare și astăzi. În definitiv, nu era posibilă dezvoltarea din ultimii peste treizeci de ani fără o cultură intelectuală, inclusiv de natura științelor și tehnologiei, de mare randament și soliditate. Această bogăție chineză trebuie pusă, de asemenea, în relief.
Există o religie chineză? Există o știință chineză? Există o medicină chineză? Aceste întrebări nu sunt noi și nici ușoare, dar răspunsurile au nevoie de cercetări atente și se află cel mult în curs. Ceea ce este cert este faptul că în cultura Chinei avem de a face cu o moștenire de gândire originală, care și-a păstrat contururile de-a lungul istoriei. Este, trebuie spus, moștenirea unui pluralism fecund al viziunilor, care poate oferi puncte de sprijin prețioase pentru viața oamenilor din lumea de astăzi. Naturalețea vieții, moderația evaluărilor, caracterul comunitar al conviețuirii, reinterogarea legitimității regulilor, repunerea în legătură a politicii cu opțiuni morale și altele sunt câmpuri de probleme în care cultura chineză are ceva de spus.
Multă vreme în Europa, cultura chineză a fost cunoscută prin traduceri făcute de europeni care au învățat chineza. Se poate observa că traducătorii chinezi de astăzi, în limbi de mare circulație, sunt mai elocvenți și ne aduc mai aproape moștenirea chineză. Bunăoară, în noi traduceri, făcute de specialiști chinezi, Confucius însuși ne apare într-o lumină plenară, ca gânditor care a sesizat cât de importantă este baza morală a instituțiilor statului pentru funcționarea cu succes a acestuia. În definitiv, o teză precum „existența omului rezidă în integritatea sa. Un om lipsit de integritate poate exista doar prin norocul său” ar semna-o fără ezitare orice adept serios al lui Vico, Kant, Jefferson, Dewey, Habermas sau, în zilele noastre, Margalit sau Sandel. Împrejurarea că, astăzi, confucianismul reprezintă o „înțelepciune specială ce duce la prosperitate” și că se poate vorbi de „cercul cultural al confucianismului” – cum ne spune Xin Guanje de la Institutul de Filosofie din Beijing (în monografia lui Chen Jingpan, Confucius as a Teacher. Philosophy of Confucius with Special Reference to Its Educational Implications, Foreign Language Press, Beijing, 1990) – confirmă din nou caracterul fecund al acestei viziuni.
Având în vedere considerentele de mai sus, sunt de părere că reflecția asupra standardelor de organizare și criteriilor de evaluare a Institutelor Confucius, pe care le-am discutat în reuniunea din Changchun, trebuie să ia în seamă un evantai cuprinzător de activități: de la familiarizarea cu tradiții chineze, trecând prin însușirea limbii chineze și urcând la cunoașterea culturii chineze și a Chinei contemporane și la elaborarea de „studii consacrate Chinei (China studies)”. Așa cum atestă convingător, între altele, inițiative din SUA, Marea Britanie, Germania, Franța, toate aceste activități sunt importante și au acum adresanți siguri, tot mai mulți, în țările în care operează Institutele Confucius.