Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției

(Prefață la Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției. Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation, Cluj University Press, 2005, 618 p)

În Politische Philosophie heute. Eine Einführung (1990), Will Kymlicka a distins între marile teme ale filosofiei politice moderne (puterea, suveranitatea şi dreptul), ce au dominat scena cu un sfert de secol în urmă şi au inclus raportarea la  personalităţi ale domeniului, şi temele recente ale filosofiei politice: “în timpul din urmă idealurile dreptăţii, libertăţii şi comunităţii au intrat în avanscenă, iar instituţiile şi programele politice se evaluează în lumina lor“1. Cunoscutul filosof canadian a ales să abordeze direcţii din filosofia politică actuală apărute în jurul problematicii “unei societăţi drepte, libere sau bune”: utilitarismul, egalitatea liberală, liberalismul, marxismul, comunitarismul, feminismul. Argumentul său este acela că geografia intelectuală a filosofiei politice de astăzi arată diferit în comparaţie cu cea din anii şaptezeci, cel puţin sub aspectul argumentelor, temelor, dar şi al perspectivelor. “Un rezultat al acestor dezvoltări constă în faptul că tradiţionalele categorii sunt tot mai mult nefolosibile pentru discutarea şi evaluarea teoriilor politice”2. 

În favoarea acestei evaluări, Will Kymlicka a invocat faptul că, de pildă, distincţia clasică “dreapta” (cei ce dau prioritate libertăţii) şi ”stânga” (adepţii în primul rând ai egalităţii) nu mai funcţionează. Distincţia a fost univocă atâta timp cât relaţia dintre libertate şi egalitate a fost cercetată în domeniile dominate de bărbaţi, precum puterea de stat sau economia, dar încetează să funcţioneze din momentul în care se tematizează relaţia dintre genuri (odată cu reflecţiile asupra casei şi familiei). “O teorie folosibilă a egalităţii genurilor trebuie să conţină puncte de vedere care pur şi simplu nu apar în discuţiile tradiţionale stânga-dreapta”3. 

Pe de altă parte, distincţia “dreapta” – “stânga” nu mai permite evaluări adecvate. Aşa cum comunitarienii au arătat, instituţiile politice nu se pot evalua mânuind criterii abstracte, anistorice, ci numai considerând contextele fluide. “Sunt, de asemenea, probleme ale <<inculcării>> în istorie şi comunitate, ce nu apar în discuţia tradiţională stânga-dreapta. Este imposibil să înţelegem feminismul şi comunitarianismul dacă vrem să le plasăm în continuumul stânga-dreapta”4. În plus, dacă perspectivele tradiţionale legate de “stânga” şi de “dreapta” au operat cu valori (“libertatea” şi “egalitatea”) ireconciliabile, efectivul acestor valori a sporit (la cele menţionate adăugându-se “unitatea contractuală”, cu noul contractualism; “binele comun”, cu comunitarismul; “utilitatea”, “dreptul”, cu noul liberalism; “androginia”, cu feminismul), încât dificultatea de a construi o teorie cuprinzătoare a dreptăţii pe o singură valoare fondatoare a crescut. Se resimte nevoia unei astfel de teorii, dar elaborarea ei pare imposibilă.

Unele dintre abordările majore din filosofia politică modernă, care au alimentat dezbaterile până în 1989, au trecut în umbră. Dar abordările legate de Thomas Jefferson, Karl Marx, John Stuart Mill, Max Weber, Herder,Oswald Spengler, au fost puse la probă în 1989 şi în anii ce au urmat. Aceste abordări au alimentat dezbaterile tranziţiei,  chiar dacă nu au mai fost,  fiecare, în avanscena dezbaterilor. Răsturnarea istorică din Europa Centrală şi Răsăriteană din 1989 şi tranziţia au schimbat însă în mod semnificativ scena dezbaterilor din filosofia politică.

În volumul de faţă lămuresc în ce  fel 1989 şi tranziţia ce a urmat în societăţile Europei Centrale şi Răsăritene au pus la încercare abordările menţionate, precum şi locul din care o nouă interogare a devenit necesară. Mă sprijin pe cercetări de referinţă existente, precum şi pe reflecţiile cu care am însoţit 1989 şi tranziţia, pe care le-am publicat în România, în Germania, SUA şi alte ţări5. Privesc, aşadar, răsturnarea din 1989 şi tranziţia din societăţile Europei Centrale şi Răsăritene ca test6 pentru filosofie şi evidenţiez consecinţe.

Prin forţa lucrurilor, tranziţia este încă, în multe ţări,  în desfăşurare. De aceea, adesea voi evoca procese, lăsând pentru mai târziu generalizări desprinse de ”materia” socială a contextului. Analiza va viza teme principale ale filosofiei politice (şi, inevitabil, ale filosofiei sociale şi teoriei societăţii) precum criza societăţii, modernizarea, guvernanța, identitatea, ponderea religiei, importanţa educaţiei, limbajul democraţiei, unificarea europeană şi înfruntarea globalizării. Cei care nu au trăit direct experienţa tranziţiei vor fi familiarizaţi, prin acest volum, cu o evoluţie caracteristică a societăţilor central şi est-europene din timpul nostru, care a marcat istoria contemporană. Pentru cei care au trăit nemijlocit tranziţia acestă analiză va fi prilejul de a considera istoria în mod reflexiv, cu instrumente conceptuale elaborate, şi de a înţelege ceea ce s-a  petrecut într-un mod mai profund decât oferă relatările curente.

Voi proceda mai întâi la evocarea filosofiilor menţionate recurgând la teze şi fragmente sintetice, reprezentative pentru concepţiile lui Jefferson, Marx, John Stuart Mill, Max Weber, Herder şi Spengler. Am ales aceste concepţii pentru că ele au alimentat perspectivele intelectuale ce s-au confruntat în preajma lui 1989 şi în anii tranziţiei. Din operele autorilor amintiţi selectez teze ce exprimă condensat concepţia asupra forţelor ce dau formă societăţii moderne, asupra caracteristicilor modernizării şi societăţii moderne şi a evoluţiei acesteia.

Volumul este concentrat asupra consecinţelor filosofice (social-filosofice şi politico-filosofice) ale tranziţiei. Prin tranziţie – termen căruia cercetările germane îi preferă Transformation, iar cele austriece Übergang, cei trei termeni fiind echivalenţi – înţeleg mai întâi ceea ce Habermas numea „o modernizare recuperatoare (eine nachholende Modernisierung)”6. Este vorba de recuperarea de către ţările Europei Centrale şi Răsăritene a celei de a doua dimensiuni a modernizării”, „democratizarea”, lăsată în „uitare” în perioada postbelică, ca urmare a reducerii principiale a modernizării la „industrializare”. Tranziţia este, astfel, înainte de toate, corectarea „modernizării înjumătăţite” prin recuperarea democraţiei.

Tranziţia nu se lasă însă redusă la „o modernizare recuperatoare”, chiar dacă începe inevitabil cu recuperarea şi rămâne, o perioadă, identică cu aceasta. Ceea ce s-a petrecut după 1989 în ţările menţionate întrece simpla recuperare, căci este vorba de un proces mai complex, ce cuprinde şi o anumită sincronizare şi, uneori, şi alte acţiuni. De aceea,  înţeleg prin tranziţie (sau „Transformation”) ceea ce Wolfgang Zapf numea adecvat „procese ale dezvoltării economice care, sunt orientate explicit, prin devizele libertate, creştere, bunăstare, spre preluarea instituţiilor moderne. Scopurile transformării sunt astfel principial cunoscute, procesele recuperării au o direcţie clară. În acest sens transformarea este modernizare, respectiv o <<modernizare recuperatoare>>… Transformarea şi tranziţia sunt procese de modernizare deschise ale inovaţiei evoluţionare prin aceea că scopul este cunoscut: preluarea, instalarea, încorporarea de instituţii moderne democratice, economice de piaţă, juridice”7. Preiau, aşadar, această  conotaţie a tranziţiei.

Desigur, însă, că această conotaţie deplasează atenţia spre modernizare şi spre ceea ce se petrece înăuntrul modernizării. Este de observat că termenul „tranziţie” s-a aplicat, în cercetări anterioare efectuate în Europa şi Statele Unite ale Americii, trecerii de la feudalism la capitalism. După 1989, conţinutul tranziţiei este însă altul. Aşa cum Jeffrey Alexander a remarcat deja în anii nouăzeci, „în ultimii cinci ani, pentru prima oară în istoria ştiinţelor sociale <<tranziţia>> a ajuns să însemne ceva ce nu a putut fi prevăzut de abordările anterioare ale acestora. Este vorba de tranziţia de la comunism la capitalism, o fază ce pare oximoronică chiar pentru auzul nostru neprihănit. Sensul transformării istorice mondiale rămâne, dar direcţia pare să se fi inversat”8 .

Chiar dacă conţinutul este revenirea la capitalism în accepţiunea clasică a termenului, tranziţia nu se reduce la aceasta. În fapt, tranziţia include recuperare şi sincronizare, iar sincronizarea se face în raport cu societatea erei electronicii şi a globalizării. Aşadar mai adecvată este caracterizarea tranziţiei drept modernizare, având în vedere împrejurarea că mişcarea este spre o „societate deschisă”, ce rămâne parte a programului modernizării. Din punct de vedere istoric modernizarea a început cu capitalismul, dar a inclus mereu mai mult – anume, o abordare cuprinzătoare a instituţiilor, o cultură instituţională şi o etică.

Tranziţia o abordez aici din punctul de vedere al teoriei modernizării. Sub acest termen înţeleg o viziune sintetică asupra societăţilor contemporane şi evoluţiei lor, capabilă să absoarbă datele existente înăuntrul unei interpretări ce poate configura programe. Preiau conotaţia conform căreia ”teoria modernizării a fost un sistem simbolic care a funcţionat nu numai pentru a explica lumea într-un mod raţional, ci şi pentru a interpreta lumea într-un mod ce a asigurat <<semnificaţie şi motivaţie>> (Bellah). Ea a funcţionat ca un metalimbaj care i-a învăţat pe oameni cum să trăiască”9.

Folosesc termenul de „socialism răsăritean” pentru a desemna societăţile intrate în aria de influenţă sovietică. În societăţile amintite s-a atins o etatizare a bunurilor. Comunismul a generat o sugestie morală, care a fost însă contrazisă de dictatură, corupţie şi împărţirea asimetrică a puterii din societăţile respective. Nu este adecvat termenul de „state socialism”, chiar dacă etatizarea proprietăţilor a fost caracteristică acelor societăţi înainte de prăbuşirea din 1989. Căci socialismul răsăritean a fost mai complex decât „socialismul de stat”, incluzând mentalitatea politică a dictaturii.

Desigur că „socialismul răsăritean” trebuie circumscris nu doar geografic (căci acest sistem a afectat şi ţări central-europene şi din afara Europei), şi nici doar istoric (căci sistemul precede al doilea război mondial şi, în afara Europei, încă nu a fost pretutindeni abandonat). Am în vedere, prin „socialismul rasăritean” societatea ce etatizează mijloacele de producţie, înlocuieşte economia de piaţă cu economia planificată, înlătură pluralismul politic în favoarea dictaturii partidului unic – legitimată prin apel la „misiunea istorică a lichidării exploatării” – şi înlocuieşte drepturile şi libertăţile umane fundamentale cu mobilizarea ideologică – cu implicaţiile economice, instituţionale şi culturale ce rezultă de din toate acestea. Acest socialism este „răsăritean” prin trăsături precum subminarea democraţiei în favoarea şefilor, reducerea separării puterilor în stat în favoarea unei presupuse unităţi de interese fundamentale, politizarea ocupării funcţiilor publice şi ideologizarea culturii.

Argumentez în această lucrare schimbarea de paradigmă în abordarea societăţii moderne prin considerarea  sistematică nu doar a culturii produsă de intelectuali în solitudine şi izolare, ci şi a culturii împărtăşită de cei ce trăiesc şi acţioneză. Această schimbare a fost pregătită în diferite locuri de pe suprafaţa filosofiei şi ştiinţelor sociale. Tranziţia – prin înaintările, ezitările şi încetinirile ei – a oferit argumente factuale ce susţin trecerea la paradigma culturală sau, pe scurt, cotitura culturală (the cultural turn; die kulturelle Wende) în ştiinţele sociale şi filosofie.

Volumul conţine baza prelegerilor pe care le-am prezentat la Universitatea Ludwig Maximillians din München, ca Erich Voegelin Gast Professor, în semestrul de vară din 2004, la cererea institutelor organizatoare. Aduc mulţumiri studenţilor care au audiat prelegerile şi care m-au încurajat, prin interesul şi întrebările lor, să articulez un punct de vedere cu privire la tema încă puţin explorată sistematic a tranziţiei şi la noua cotitură – „cotitura culturală” – a filosofiei sociale şi politice. Exprim sinceră gratitudine institutelor conduse de profesorul Henning Ottmann şi de profesorul Armin Nassehi pentru condiţiile de cercetare pe care mi le-au asigurat.

Andrei Marga 

München, 30 iulie 2004

PAGE

PAGE  4