Apatia politică este, în România, prea extinsă pentru o democrație tânără. La orice sondare a opiniilor, partidele înregistrează încredere redusă. Mass media suspectează membrul de partid că nu a reușit în altceva (profesie, afaceri etc). Parlamentarii și demnitarii au proastă reputație.
Dincoace de aceste evaluări, ce pot fi discutate, realitățile sunt cele care ar trebui să alarmeze. România este în criză – poate cea mai cuprinzătoare criză din epoca modernă a istoriei ei – iar criza de azi ia forme izbitoare: industrie restrânsă, mari suprafețe agricole nelucrate, infrastructură învechită, salarii și pensii plătite din împrumuturi, educație în declin, emigrație crescândă, motivație firavă. Criza este gravă căci reunește toți acești indicatori. Statistica nu poate farda, oricum ar fi sucită, efectivul scăzut de lucrători, reducerea investițiilor, sărăcia tenace.
De ce stau lucrurile astfel, iar corectarea situației întîrzie?
Este la îndemână să se acuze conjurații, tradiții neprielnice, lipsa de educație, religia răspândită. Subiectul istoriei nu este însă anonim, căci totdeauna cineva a luat deciziile care au creat situația de criză. În plus, România s-a bucurat după 1989 de cea mai largă independență de decizie în ceea ce o privește. Adam Smith spunea că este destul ca națiunile să fie libere ca să-și ia decizii înțelepte și să se bucure de bunăstare. Vedem bine că nu este de ajuns.
Ar fi, de asemenea, prea ușor să punem vina doar în seama câtorva vârfuri care au luat deciziile. În fapt, cineva a adus acele persoane în funcțiile respective și are partea de răspundere pentru criză. Nu ar trebui eludată, așadar, nici răspunderea celor care au decis și nici răspunderea celor care i-au adus la decizii.
Putem căuta explicația unei evoluții luând în seamă legislația, instituțiile, moravurile, calificarea decidenților. În situația de astăzi a României, fiecare dintre acestea și-a lăsat urmele: legi încâlcite, decizii improvizate, instituții deturnate de la misiune, educație carentă, moravuri corupte, urcarea la decizii a celor slab pregătiți. Teza mea este însă aceea că situația actuală a României vine din starea partidelor, ce prezintă lacune peste care nu se va putea trece, dacă se vrea o altă situație. Nu doar partidele sunt vinovate de starea țării, dar în democrație răspunderea cade în seama partidelor ce-i selectează pe cei care decid și, firește, pe umerii celor care au luat deciziile.
Când vorbim de partide și de răspunderea lor, sunt inevitabile două observații.
Prima o datorăm lui Carl Schmitt, care a sesizat (deja în premonitoria sa capodoperă Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus, Dunker & Humblot, Berlin,1923) că democrația și parlamentarismul nu mai sunt legate și că s-a produs o schimbare istorică plină de consecințe. Simplu spus, parlamentarul nu mai este dependent, după alegere, nici de cei care l-au ales și nici măcar de conștiința proprie, ci pur și simplu de grupul parlamentar al partidului. Iar grupul este controlat de conducerea partidului și, până la urmă, de executiv, mai ales atunci când partidul se află la guvernare. Cu alte cuvinte, disciplina de partid a sufocat în practică reprezentarea democratică despre care se vorbește în unele state moderne.
A doua observație este acum comună: democrația înlocuiește autocrația, dar nu trece în omnicrație. Cum spunea Robert A. Dahl (în On Democracy, The University Press, New Haven and London, 1998), democrația în comunități mari este inevitabil reprezentativă și presupune intermediari între cetățean și guvern: „asociații și organizații independente, incluzând partide politice independente și grupuri de interese” (p.80). Ideea se poate formula mai ferm, recunoscând că nu este democrație fără partide care reprezintă interesele și valorile grupurilor din societate. Chiar și mult citata „definiție minimală” a democraței, dată de Norberto Bobbio (vezi Le futur de la democratie, Seuil, Paris, 2007, pp.108-111) – „decizie colectivă”, luată de un efectiv ridicat de membri ai grupului; aplicarea „regulii majorității”; existența de „alternative reale” de decizie, drepturi (de exprimare, de reunire, de asociere etc.) ale membrilor”; „proceduri de decizie” – presupune partidele, chiar dacă nu le mai menționează.
La noi, se crede că având partide, avem deja democrație. La propriu, democrația nu rezultă, însă, din existența partidelor ci, invers, partidele au ca sens exprimarea voinței politice a grupurilor în cadrul democratic.
În situația actuală din România, ar fi lămuritor să se ia în seamă nu numai „definiția minimală a democrației”, ci și o „definiție minimală a partidului”. Legile noastre sunt atât de rău întocmite, încât lasă în ceață tocmai noțiunile pe care le angajează: nu se știe, juridic vorbind, ce este un partid, ce este o universitate, ce este un profesionist, ce înseamnă constituționalismul etc. Văzând ce se petrece în societăți de referință, se poate spune că un partid în spațiul democrației presupune: efectiv ridicat de membri înscriși din convingere; proiect de schimbări și program de acțiuni ce-i reunește; o concepție conturată asupra societății împărtășită; democrație internă; decidenți legitimați prin convingeri, formare și performanțe.
Întrebarea care intervine irepresibil este dacă partidele din România întrunesc criteriile „definiției minimale”. Răspunsul este îndoielnic. Iată argumentele.
Nu este nimic jenant să ai convingeri social-democrate, liberale, creștin-democrate sau de orice fel, de „dreapta”, de „centru” sau de „stînga”. O democrație ce-și merită numele le presupune. Democrația implică pluralismul, chiar dacă înseamnă mai mult. La noi proliferează, însă, în ultima decadă, demagogia pretenției de a fi „de dreapta”. Se prezumă, fără temei, că „stânga” ar fi iremediabil compromisă, iar „dreapta” merită apriori respect. Faptul ține de subdezvoltarea politică și, desigur, civică în care s-a ajuns, care a început recent să fie arătată cu degetul pe plan internațional, precum și de incultura unor opinenți, care își maschează lipsa de competență cu oportunismul părerilor.
Problema mai gravă în România este, însă, că în partide se înscriu prea puțini oameni de valoare, care, având și alte posibilități de viață, gândesc cu propriul cap și exprimă interesul public. În consecință, partidele sunt compuse în mare măsură din cei înrolați în căutarea de avantaje (alocări financiare, carieră, aranjarea odraslelor etc.), mai curând decât din convingeri. Probele sunt la îndemână. Vedem unii social-democrați îmbogățiți peste noapte, care se sinchisesc de soarta dezavantajaților doar când le cer voturile. Vedem o seamă de liberali care caută să-și aranjeze clientela pe seama statului, în loc să creeze condiții favorabile inițiativei particulare. Vedem creștin-democrați avizi să nu scape ocaziile, care nu au nimic comun cu morala creștină a adevărului și a iubirii aproapelui. Atunci când ajung la guvernare, cei menționați fac de obicei altceva decât le cer valorile pe care le declară emfatic: unii social-democrați fac concedieri, o seamă de liberali fac asistență socială, în vreme ce unii creștin-democrați vor să fie vătafi la spolierea resurselor.
Ca urmare a discordanței dintre vorbe și fapte, rămân fără răspuns întrebări grave: cine îi reprezintă pe numeroșii angajați aruncați în șomaj? dar pe țăranii care nu au unde să-și valorifice produsele? dar pe funcționarii lăsați la bunul plac al șefilor? dar pe zecile de mii de tineri care îngroașă rîndurile debusolaților? dar sutele de mii de amărâți care abia își duc zilele, într-o societate în care abandonul școlar, analfabetismul, apatia, corupția și sărăcia se extind nestingherite?
Pe de altă parte, discordanța dintre valorile pretinse și fapte încurajează indirect eseismul liricoid și istorismul fără orizont, tot felul de carieriști cu pregătire aproximativă simțind că este ora lor. Într-o cultură, dacă oamenii competenți (care există și la noi, orice s-ar spune!) nu conceptualizează cu pricepere și răspundere, atunci își face loc confuzia valorilor, acompaniată, cum se vede, de o „cultură a părerilor”, ce este calea sigură a baterii pasului pe loc.
Pe scurt, partidele poartă la noi povara unei superficialități care vine din compunerea lor. Ca urmare, ele se transformă pe nesimțite în niște asociații care vor pârghiile puterii pentru altceva decât valorile cu care se bat cu pumnul în piept. Faptul se vede bine nu numai în schimbarea peste noapte a culorilor politice, ci și, mai nou, în unanimitățile ridicole din reuniuni.
Din cele menționate rezultă drept consecință slaba preocupare pentru articularea programelor de partid. Dacă cineva ar face o examinare și-ar da seama că nici nu prea se știe ce înseamnă program de partid și cine răspunde de aplicarea promisiunilor electorale. Programele par să fie, de altfel, pe cale de dispariție, dacă termenul este luat în serios. Mai nou, se răspîndește prostul obicei de a nu mai formula în scris obiectivele și măsurile propuse (scrisul putând fi supus mai ușor controlului ulterior!) și de a pune totul în declarații. S-a alunecat în „politica de vorbe” ce nu are de a face nici cu democrația, nici cu politica, ci este doar ținere la taclale a amatorilor de povești.
Grupurile sociale au, se cunoaște, optici diferite asupra evoluției societății. Dar aceste optici se cuvine ca partidele să le ridice la rangul unor concepții asupra dezvoltării, ce se desfășoară până la propuneri de măsuri. Unde sunt concepțiile partidelor? Mai nou, congresele sau convențiile partidelor discută susținerea de candidați, nicidecum probleme ale cetățenilor și programe de acțiuni. Argumentul fals, dar de succes la noi, din păcate, este acela că abia ulterior vin programele și expunerile de concepție. Cu excepția a patru persoane, nici un fost demnitar al statului nu a tipărit în volum ceva de felul unei raportări a ceea ce a făcut în mandat. De prisos să mai spun că elaborările conceptuale și cultura teoretică ce creează, cum se știe, drumul spre cunoaștere și viitor, sunt disprețuite cu suficiență, din capul locului, ca pierdere de timp.
Un partid trăiește din dezbateri în jurul proiectelor proprii, care exprimă valori și-i orientează pe decidenți. Aceste dezbateri s-au prăbușit de fapt în partide și în jurul lor. Dezbaterile au dispărut căci s-a prăbușit democrația din partide. Ceea ce se acuză astăzi – separarea democrației de deliberare și dezbatere (vezi, de pildă, Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006, p.16) – la noi se ia ca ceva normal. Reuniunile (ședințele) sunt mai mult ocazii de informare asupra deciziilor deja luate, decât locuri de exprimare de opinii alternative, între care se decide democratic. Cei care iau deciziile ies de sub controlul partidelor, încât mai nou își promovează amicii pe o scară ce face din năravurile socialismului oriental abia o prefață. „Șeful își face echipa” este sloganul ce se atribuie, la noi, în mod abuziv democrației însăși. Chestiunea meritului, atât de dramatic discutată în România, a fost uitată. Prăbușirea dezbaterii a mers atât de departe, încât candidații la demnități sunt examinați de mântuială, inși nepregătiți trecând drept foarte buni.
Deoarece nu funcționează nici criterii și nici democrația internă a partidelor, decidenții sunt rezultatul conjuncturilor. Neavând valoare, mulți se împopoțonează cu titluri universitare, pe care le-au obținut intrând în funcții. Cum remarca odinioară Virgil I. Bărbat, „la noi, politicienii ajung specialiști: miniștrii de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte țări, specialiștii ajung miniștrii și uneori șefi de stat” (vezi Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928, p.185). Am fi curioși ce ar spune Tony Blair sau Gerhard Schröder sau Vaclav Klaus sau Laurent Fabius sau mulți alți lideri de succes ai țărilor lor, care s-au dedicat administrației publice, fără altceva!
Până una alta, rezultatele partidelor și ale deciziilor ultimei decade se văd cu ochiul liber și se trăiesc din plin. Într-o societate în care politica a preluat, ne place sau nu, conducerea evoluției, iar deciziile depind de ceea ce generează partidele, nu va fi pas înainte fără a normaliza funcționarea acestora. Poți să faci politică de partid sau să nu faci, dar de politici ale partidelor depinde viața fiecăruia până la urmă, încât subiectul merită o discuție aparte, firește calificată.