De ce s-a rupt USL?

De ce s-a rupt USL?

 

 

 

Se discută obsedant sfârșitul Uniunii Social Liberale (2014) și răspunderea celor implicați. Este însă un amestec de zvonuri, supoziții și interpretări fără suport din care omul cu capul pe umeri nu are cum să înțeleagă ceva. Desigur, ipoteza cea mai simplă nu este neapărat și cea adevărată. Dar, în condițiile în care, așa cum se întâmplă de obicei, mulți se pronunță știind subiectul doar din auzite, discuția se cuvine să fie adusă la ceea ce se poate proba factual și, firește, la logică. De altfel, se observă ușor că nu rezolvă probleme și nu dă rezultate durabile continua înlocuire a ceea ce nu se cunoaște precis cu simple bănuieli sau supoziții.

Am revenit în viața politică cu o pledoarie la Casa de Cultură a Studenților din Cluj în favoarea schimbării și cu participarea președintelui liberal la lansarea primei cărți despre criză publicată în țară (volumul Criza și după criză, Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Am dorit atunci să rămân rector al universității clujene și, pentru a respecta Carta instituției, am intrat doar în Biroul de conducere al partidului, ceea ce m-a onorat. Primisem în 2004 Premiul Național Brătianu, cu propuneri în consecință, dar nu am vrut să intru în conducerea liberală a acelor ani. 

      Problema majoră în 2009 era înlocuirea unui regim politic care lăsa perceptibil în urmă o nouă subdezvoltare a României, iar strategia marii coaliții între social-democrați și liberali era evident soluția politică. Am apărat-o cu mijloace rezultate din cunoașterea experiențelor europene.  În vizita la Cluj-Napoca a lui Mircea Geoană și Crin Antonescu, s-a putut progresa cu propunerea de guvern Johannis, susținută de o majoritate confortabilă (la care aderaseră parlamentari de pe un spectru larg, inclusiv din partidele ce susțineau guvernul din 2009!). Blocarea la Cotroceni a inițativei legale și legitime a opoziției de atunci de înlocuire a unui guvern diletant, a arătat că nu se poate aștepta nimic pozitiv din acel loc.

      Am preluat conducerea unuia din grupurile organizate pentru elaborarea programului USL, care au fost lansate public printr-o serie de reuniuni (pe educație, pe economie, pe asistență socială, pe energie etc.). Semnarea actului de constituire a alianței de către liderii partidelor componente a stârnit entuziasm în societate, încât s-a putut formula critica adâncită a regimului. Am arătat în presa momentului, pe baza unei documentări precise, că  ceea ce s-a numit „criză” nu este nicidecum o „criză mondială”, cum se spunea la Cotroceni (dovadă, între altele: Polonia, China, Austria, Germania etc. au creșteri economice!) și că măsurile „anticriză”  nu sunt decât reluarea carpatică a măsurilor impuse de Mussolini, unele dintre acestea pentru a-și lovi adversarii politici. Apăr părerea că abordarea crizei din 2007-2012 în România a fost greșită, ceea ce se poate dovedi și acum, cu argumente chiar întărite de comparația cu ceea ce au făcut alte țări și luând în seamă, desigur, efectele pentru țară nici astăzi vindecate ale acelei abordări (precum reducerea efectivului de angajați sau degradarea instituțiilor).

      Vizita cancelarului federal german la universitatea clujeană a fost ocazia unei discuții temeinice. Două dintre răspunsurile pe care le-am dat în acel cadru au relevanță directă în analiza de față. Am arătat, cu detaliile de rigoare, că abordarea crizei în România amintește de politici rău famate și că soluția înlocuirii guvernului de la acea oră cu formula Johannis era net superioară.

        În 2012, am ocupat o profesură la cea mai prestigioasă universitate israeliană, urmând ca, după încheierea acesteia, să funcționez la o universitate canadiană. Pe parcursul stagiului la Ierusalim, cei doi lideri ai USL m-au invitat să preiau ministerul de externe în guvernul care urma să se formeze după reușita moțiunii de cenzură. Consideram că Victor Ponta reprezintă un pas înainte față de oricine din guvernele perioadei, iar Crin Antonescu întruchipează nu numai oratorul principal, ci și omul care poate să aducă așteptata schimbare în exercitarea primei demnități a țării. Am dat curs invitației, cu gândul de a pune umărul la ceea ce își propunea să fie „un alt fel de a face politică” și o renaștere democratică în România, după mulți ani de prăbușire a țării.

       Paritatea partidelor majore din USL și încrederea reciprocă au asigurat o atmosferă de conlucrare benefică a celor care reprezentam alianța. În prezentarea pe care am făcut-o la Parlament (care este publicată în Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri…, Ecou Clujean, 2013), am propus revenirea la Constituție în ceea ce privește actorii politicii externe și, în baza rezoluției legislativului, am sprijinit imediat, prin competențele ministrului de externe, normalizarea reprezentării României la Consiliul European prin delegarea primului ministru. Parchetul General a recunoscut, de altfel, abordarea, după ce adepții statu-quo-ului, prost orientați, au încercat să forțeze mâna justiției. În iunie 2012, a venit decizia Parlamentului de suspendare a președintelui, ca urmare a încălcării prevederilor constituționale de către acesta din urmă.

      Orice se spune astăzi, cine analizează cu precizie și onestitate faptele nu poate să nu tragă două concluzii: a) suspendarea a fost constituțională și promitea izbăvirea; b) procedura aplicată a fost legală, bazată pe reglementările cu putere de lege ale României, începînd cu Constituția. Este un basm – creat la București și apoi vehiculat de politicei indigeni printre europeni neinformați – acela că s-ar fi petrecut o „lovitură de stat”. Argumentele factuale contrazic acest clișeu, inclusiv argumentul de bun simț că un parlament nu are cum să dea lovituri de stat aplicând Constituția în vigoare! Desigur că, în zvonurile din străinătate, a contat nefericita declarație a ministrului de atunci al justiției că va trece la schimbarea unor judecători ai Curții Constituționale, declarație pe care presa timpului a reținut-o. Nu s-a discutat în guvern așa ceva! Nu a fost vorba niciodată de afectarea statului de drept, care a constituit, se știe prea bine, un obiectiv major al tuturor revoluțiilor est-europene din jurul lui 1989 (dacă noțiunea este bine înțeleasă), chiar dacă și astăzi unii concetățeni fac cariere „împroprietărindu”-și statul de drept și independența justiției, ca și cum nimeni, în afară de ei, nu le-ar apăra pe aceste meleaguri.

        Personal, am reprezentat două opțiuni corelate. Prima era aceea de a angaja neîntârziat reforme chibzuite pentru a face ruptura cu mormanele de prostii numite „legile lui Boc”. A doua era aceea de a duce până la capăt schimbarea pe căi democratice a regimului, căci aceasta era legală, legitimă și, cum avea să se dovedească cu prisosință la scrutinele din 2012 – 2014, susținută de covârșitoarea majoritate a populației țării.

      De aici nu rezultă că poziția pe care o apăram era aducătoare doar de aplauze. Semne de rău augur în privința USL au apărut devreme. Pentru mine, primul indiciu a fost remarca unui demnitar – la o reuniune ce preceda referendumul din vara lui 2012 – că „oricum, cel suspendat se întoarce”. Unii liberali evocau alte semne ale unei situații ce rămâne încă greu de explicat. Am propus președintelui interimar și primului ministru (cum se poate observa, de asemenea, în documente și în presa momentului) un „desant diplomatic” pentru a ne ține partenerii bine informați asupra proceselor din țară.

       Pe cât cunosc, tocmai în contextul încercării de încheiere legală și legitimă a mandatului prezidențial s-a creat în USL fisura care a dus la sfârșitul prematur al acesteia, înainte de a-și îndeplini menirea înlocuirii regimului. De ambele părți, s-au făcut atunci pași ce rămân nelămuriți până astăzi. Enumăr doar doi, fără a-i pune aici în legătură temporală.

       Primul ministru a venit la un moment dat cu „lista celor unsprezece puncte” de la Barosso, listă pe care, trebuie spus, chiar unii social-democrați din Parlamentul european au pus-o pe tapet, măcar parțial (cu toate că, în calitatea menționată, am atenționat din vreme că social-democrații români ar trebui să discute fără întârziere cu liderii social-democrați europeni pentru a preveni dezinformarea și neînțelegerile ce puteau să apară din cauze mai vechi!). Președintele interimar de la Cotroceni a ratificat fără amânări o ordonanță privind cvorumul referendumului, cu toate că parlamentarii alianței se întrebau, nedumeriți, pe bună dreptate, încotro se îndreaptă lucrurile. Urmările acestor pași se cunosc.

       Nu este adevărat că s-a impus din străinătate cine pleacă sau rămâne la Cotroceni, oricât de plauzibilă este ideea într-un climat de suspiciuni. Nimeni nu putea impune unui stat care se respectă o asemenea decizie, nimeni nu a pretins că ar fi impus-o și, dacă ar fi pretins, nu erau temeiuri. Deciziile au fost, în fond, să o spunem răspicat, indigene, chiar dacă, firește, anumite opinii erau formate și printre partenerii României și se exprimau public. Aceștia puteau, desigur, să exercite presiuni, ca de atâtea ori în istorie, dar, orice am crede, presiunile nu se confundă cu intervenția. În mod legitim, multă lume se interesa de schimbările din țara noastră, dar nu sunt probe suficiente, pentru o minte matură, că cineva a impus ceva. Există puteri și puteri în viața internațională, dar, în condițiile date, au fost intoxicări, evaluări fără fundament, declarații deplasate cu privire la evoluția din România, dar nu mai mult. Din păcate, a devenit din nou obicei la noi ca deciziile lipsite de clarviziune  să fie puse pe seama intervenției străine!

      Pașii amintiți – asupra cărora voi stărui cu alt prilej – au început, însă, să lase loc neîncrederii în sânul USL. În loc să strângă rândurile pentru schimbarea democratică  a regimului și să pună în mișcare reformele la care s-au angajat, de care România are nevoie stringentă (care sunt altele decât ridicola „reformă a statului”, cu care se flatau, privați de cultura chestiunii, cei care guvernaseră anterior!), liderii s-au repliat temători în dreptul interesului de partid. Victor Ponta a crezut că se cuvin reduse puterile liberalilor și a transferat în contul propriului partid ministerele Externelor și Justiției. Crin Antonescu s-a arătat nemulțumit, dar a vrut să salveze aparențele și a lăudat un guvern care, de fapt, nu mai funcționa decât pentru a gestiona o țară ce avea nevoie de mult mai mult. Atmosfera de conlucrare încrezătoare de la începutul guvernării USL s-a stins devreme. Pregătirea alegerilor parlamentare din decembrie 2012 impunea însă, în acel moment, etalarea a ceea ce s-a făcut, nu a ceea ce nu funcționa, încât orice clarificare s-a amânat.

        Au urmat alți pași care au adâncit fisura din USL. Îi amintesc pe cei mai importanți. Primul a fost „pactul de coabitare” dintre Victor Ponta și Cotroceni. Acest „pact” nu numai că era de prisos din punct de vedere constituțional, dar nu era cerut de nimeni din străinătate, cum s-a indus propagandistic  opiniei publice. Pactul convenea, desigur, unor forțe, dar aceasta nu înseamnă că a fost impus. Era de fapt o soluție pentru persoane în fața unui viitor  incert. Acest pact, însă, a creat impresia unei înțelegeri politice a liderului PSD cu Cotroceniul, peste capul USL.

        Al doilea pas, care a întărit această impresie, a fost golirea de conținut a ministerelor alocate PNL în guvernul Ponta 2 (Finanțe fără buget, Economie fără energie, Transport fără mari proiecte etc.). Liberalii au făcut eroarea de a nu clarifica de la început raporturile din guvern, pe care social-democrații au folosit-o de la un timp pentru a reduce ponderea liberalilor în decizii, sub argumentul superficial că „șeful își face echipa”, ce are trecere astăzi, la noi.

        Pe fundalul erodării în viteză a  ministerelor liberale (prin fabricări de dosare de corupție, de Securitate, de orice fel), Crin Antonescu a redus în mod neașteptat motoarele campaniei sale prezidențiale în vara lui 2013. Vacanța sa a lăsat spațiu vociferărilor unor social-democrați cu privire la nevoia de candidat propriu la alegerile prezidențiale și a prilejuit, desigur, începutul căderii în sondaje. În felul acesta, neîncrederea a sporit încă o dată.

      Când liberalii s-au opus adoptării legii amnistierii și grațierii, social-democrații au avut sentimentul că nu vor putea coopera cu un președinte al țării care provine de la liberali. Capacul a fost pus însă de respingerea de către Curtea Constituțională a proiectului de modificare a Constituției, care a făcut limpede faptul că social-democrații vor trebui să coopereze cu un președinte rămas puternic prin legea fundamentală, care nu este a priori cucerit. Pentru social-democrați, era perceptibil că nu-și pot satisface interesele decât cu un candidat propriu. Faptul a fost interpretat rapid de către Crin Antonescu ca o forțare tacită la subordonarea PNL față de un PSD preocupat vizibil să racoleze parlamentari.

      În acest fel, fisura devenise de fapt ruptură. Ea mai avea nevoie, ca totdeauna, doar de o ocazie pentru a se putea manifesta pe față. Această ocazie a fost remanierea de guvern cerută de liberali, nemulțumiți, pe bună dreptate, de reprezentarea lor slabă (inclusiv ca urmare a unor desemnări ce s-au dovedit cu totul stranii!) în guvernul Ponta 2.

      Restul este istorie cunoscută, însoțită însă de interpretări care de care mai subiective: că „liberalii au spart USL”, că „Antonescu este la originea faptului”, că „președintele actual controlează liberalii”, că „forțe străine lucrează în spatele scenei” etc. Toate aceste interpretări nu au de a face cu realitatea. Desigur, diferiți politicieni ostili USL au fructificat copios neîncrederea apărută în sânul alianței, fisura și ruptura. Un regim politic care a adus țara în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne, și care trebuia înlocuit, a început, în mod neașteptat, să fie albit, cel puțin prin implicație, și să facă și mai de neînțeles o situație oricum confuză.

       Firește, ceea ce se petrece la vârful politicii României interesează la Bruxelles, Washington sau în alte capitale. Marile puteri preferă îndeobște stabilitate politică în țări care nu emit pretenții în raporturile geopolitice. Dar nimeni din afara USL – nici forțe din țară, nici puteri străine – nu a creat neîncrederea dintre lideri și nici fisura ce s-a lărgit apoi necontenit, până la ruptură, încât răspunderea trebuie circumscrisă pe baze factuale.

      Iar neîncrederea însăși are – dincolo de sursele ei atitudinale, psihologice, contextuale, de orice natură ar fi – o sursă majoră, care s-a lăsat identificată abia cu timpul: amânarea excesivă a schimbării și reformelor de care România avea nevoie și pe care populația le aștepta sau, poate, insuficienta pricepere de a face schimbarea și reformele necesare. Altfel, cum s-ar putea explica faptul că o majoritate parlamentară de 70% a rămas nefolosită în scopul pentru care a fost aleasă de populație? Cum s-ar putea explica împrejurarea că nici acum nu există proiecții ale evoluției în care s-a angajat România? Cum s-ar putea explica faptul că nici această experiență a angajării țării nu a fost însoțită decât sporadic, grație inițiativei private a unui autor sau altuia, de temeinice lucrări de analiză, proiectele rezumându-se, în cele din urmă, la declarații de intenții și vorbe mediatizate? Cum s-ar putea explica divorțul vizibil dintre funcții de decizie și competență, pe care România, din nefericire, îl cultivă, cu costuri enorme, de mai bine de un deceniu?

      Liderii USL au proclamat, în mod salutar, un „nou fel de a face politică”, asumându-și adevărul profund, afirmat chiar înainte de începerea tranziției din Europa Centrală și Răsăriteană (vezi Guillermo O Donnell, Philippe Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule…, The Johns Hopkins University Press, 1996)  că nu poți construi societatea deschisă cu mijloacele demantelării socialismului oriental. Dar gândirea unor decidenți, din păcate, a rămas cea pe care și-au propus să o înlocuiască: descurcarea pentru preluarea funcțiilor în stat de către propriul grup sau, eventual, partid.

       De aceea, efectele regimului ce trebuia înlocuit – extinderea sărăciei, desfigurarea democrației, slăbirea instituțiilor, declinul educației, lățirea corupției, degradarea culturii – nu au mai fost atacate cu măsuri adecvate, ci continuă nestingherite. Lipsa angajării pentru reforme și, cum se poate bănui, insuficienta pricepere de a le face, au dus la subțierea continuă a schimbărilor. Se trăiește, din păcate, în prelungirea perioadei pe care moțiunea de cenzură izbutită din aprilie 2012 promitea să o trimită în muzeu. Iar politica a rămas mai departe greșit înțeleasă ca simplă luptă pentru aranjarea persoanelor, la distanță de normala înțelegere a acesteia drept căutare deliberativă și onestă de soluții  în serviciul comunității. Cel puțin deocamdată!