În România, legitimarea este confundată adesea cu legalitatea, dar fapte din istoria recentă obligă la distincție. De pildă, în urma alegerilor parlamentare din 2008, un partid a preluat conducerea guvernului, având ca suport ceva peste 30% din voturile unei prezențe la vot de aproximativ 40%. Partidul putea revendica legitim o parte oarecum proporțională a puterii. În ceea ce a urmat, acesta nu numai că a participat la guvernare, dar a pretins toată puterea atunci când a dat, prin mecanismul asumării răspunderii guvernului, o mulțime de legi (pensii, salarizare, educație etc.). Pachetul respectiv a rămas legal adoptat – cu toate că, la un examen riguros, se observă că se încălca tocmai Constituția, care permite recursul la mecanismul asumării doar în condiții istorice extraordinare (război, dezastre etc.). Respectivele legi sunt însă ilegitime. Pot fi date multe alte exemple de lipsă a legitimării în deciziile autorităților române, în pofida legalității acestora (desigur, dacă legalitatea este ea însăși înțeleasă restrictiv, doar ca respectare formală a legii, fără a se mai pune întrebarea, pe care o pune juristul matur, privind sensul legii!). În definitiv, migrația parlamentară de la un capăt la altul al spectrului politic, prin ignorarea validării electorale, nu avea legitimitate, chiar dacă legea nu o interzicea. Exemplul cel mai recent se referă la ocuparea președinției țării, care, dată fiind importanța funcției, nu poate să nu fie în centrul atenției.
A fi legal înseamnă a fi conform cu prevederile legii în vigoare la data respectivă. Bună sau rea, bine sau prost formulată, legea aceasta se aplică, statul de drept conținînd, pînă la urmă, obligația aplicării ei (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2013). A fi legitim, însă, înseamnă altceva, anume, a avea în mod întemeiat calitatea de reprezentare pretinsă. Opiniile se despart atunci cînd este vorba despre felul întemeierii. Bunăoară, dictaturile leagă legitimarea de voința celui care controlează pârghiile puterii sau chiar de charisma celui care conduce, regimurile mai tehnocratice pun legitimarea în seama performanțelor, după cum regimurile tradiționaliste văd în istorie sursa de legitimare, ca să ne oprim doar la cîteva ilustrări. De la Locke, trecând prin Max Weber sau Carl Schmitt, la Luhmann și Habermas, avem panoplia soluțiilor diferite date cerinței de legitimare. În democrația ce se ia în serios (nu într-una de paradă), izvorul legitimării este, cum spunea James Madison, voința exprimată democratic a cetățenilor reprezentați. În raport cu această voință se judecă legitimarea. Mai trebuie observat că procedurile aplicării legii își au importanța lor, interpretarea textului legii de asemenea, dar acestea nu constituie izvor de lege și nici substitut al legitimării. Observația se cere formulată mai ales la noi, unde însuși cel chemat să aplice primul legea recunoștea emfatic că „a speculat” asupra textului legii.
Să ne amintim însă faptele, căci ele riscă să fie uitate. În mai 2012, după preluarea guvernării de către opoziția de la acea dată, ca urmare a repetatelor forțări și încălcări ale legii, Parlamentul l-a suspendat pe președintele în exercițiu. Curtea Constituțională nu a putut contesta faptele. Votul pentru suspendare a fost covârșitor, inclusiv din partea unor aliați ai președintelui. O nouă majoritate parlamentară a schimbat, într-un ritm alert, liderii celor două camere ale Parlamentului și alți exponenți ai regimului de până atunci (precum avocatul poporului), după procedura folosită la desemnarea lor. S-a organizat imediat, potrivit Constituției, referendumul ce urma să stabilească ocuparea președinției. În multe țări, referendumurile nu au cvorum, dar noua majoritate parlamentară, sub presiunea unor lideri europeni, a legiferat pînă la urmă cvorumul de 50% plus unu.
Preocuparea s-a deplasat spre întrebarea: care este mărimea electoratului din România? Cu ceva timp înainte, avusese loc în țară recensămîntul populației, dar guvernele anterioare au amânat publicarea rezultatelor. Un raport al Institutului Național de Statistică, comunicat deja în iulie 2012, atesta că România are în jur de 20 de milioane de cetățeni, ceea ce implica un corp electoral de puțin peste 16 milioane de electori. Ministerul de Interne de la acea oră a transmis însă oficial o cifră a populației cu mult mai mare, în consecință, cu un corp electoral mai mare. Ca urmare, referendumul din 29 iulie 2012, care a avut o participare de peste 8 milioane de votanți, dintre care aproape 90 % s-au pronunțat pentru demiterea președintelui în funcțiune (peste 7,2 milioane de voturi pentru demitere – cea mai mare cifră pentru sau împotrivă înregistrată la vreo alegere liberă din România!), a fost declarat de Curtea Constituțională nevalid, căci nu a atras cel puțin 50% plus unu de electori.
Deznodămîntul a rămas dureros pentru conștiința românească. Mai este legitim un președinte respins în condițiile amintite? Chiar nu există, la noi, capacitatea de a număra cetățenii? Pînă la urmă, președintele a fost impus de Curtea Constituțională și de obstinația unor lideri europeni. În situația creată, o altă chestiune și-a făcut loc: nu este România în stare să-și dea soluții, în mod democratic, prin forțele ei? Deznodămîntul fiind cel cunoscut, trebuie să ne întrebăm: unde au fost scăpările? După părerea mea – iar această opinie am exprimat-o public la timpul potrivit – decidenții care au condus operațiunea în vara anului 2012 ar fi trebuit să se îngrijească de la început ca cifrele privind mărimea electoratului să fie lămurite fără cusur, iar parlamentul să ia o decizie consonantă cu practicile europene în privința cvorumului.
Se pune și astăzi deznodămîntul referendumului din 29 iulie 2012 în seama presiunilor din afară. Această abordare rămîne exagerată. Se știe că rapiditatea schimbărilor inițiate de noua guvernare a țării, prin hotărâri ale Parlamentului, a surprins (Se putea însă schimba altfel un regim ce tindea să ia sub control societatea?). Iar din momentul în care un ministru (deci un membru al Executivului) a anunțat intenția de a schimba judecători ai Curții Constituționale, interpretarea după care în România se încalcă statul de drept nu a întârziat să apară și să se transmită cancelariilor occidentale. În fapt, în afara acelei declarații nefericite, nu s-a putut găsi vreun fapt care să confirme acuzarea încălcării statului de drept. Era nevoie, desigur, de discuții intense, purtate de cei responsabili în spațiul extern. Aceste discuții au avut loc și pot să spun, pe baza documentelor de arhivă, că nu a fost nici o declarație de ministru de externe, de șef de guvern sau de stat, care să fie defavorabilă țării și critică față de evoluțiile angajate până la mijlocul lunii august 2012. În câteva cancelarii se exprima preocupare și se puneau întrebări. Pe plan internațional, cîștigase deja teren optica bine argumentată, profilată de liderul liberalilor europeni (Graham Watson). Mai tîrziu, declarațiile critice și chiar reproșurile au devenit săptămînale, dacă nu cumva cotidiene. Se poate constata că schimbarea opiniei unor lideri social-democrați europeni (precum Martin Schultz), ca și a unor partizani ai statu-quo-ului bucureștean din rândul “popularilor”, a întâmpinat dificultăți.
De câteva zile, situația ocupării președinției țării apare într-un nou context. Cu puține zile în urmă, Institutul Național de Statistică a confirmat, prin cifrele recensământului date acum publicității și asumate oficial de primul ministru, că, fie și la un cvorum de 50% plus unu, referendumul de demitere a președintelui a fost valid și concludent. Participarea la referendum a fost peste pragul de validare. Pierzînd un referendum valid, persoana pierde, sub aspect legal, funcția (legitimitatea, oricum s-ar interpreta lucrurile, se pierduse de mult, cel mai tîrziu în 29 iulie 2012).
Ce este de făcut în aceste condiții? Se vor găsi, ca întotdeauna, tot felul de interpretări subiective pentru a nu face nimic. La noi, inacțiunii i se găsesc mai multe rațiuni decît inițiativei. Situația este, însă, încărcată de gravitate, căci în joc sunt un aspect de legalitate și, în plus, delegitimarea, din nou, a exercitării unei funcții importante în stat. De la început, nu este bine ca o astfel de situație să fie tratată anecdotic, ca de obicei. Consider că sunt indispensabile analize de drept constituțional, ce cad în competența juriștilor calificați. Înainte de toate, însă, este nevoie să se convoace Parlamentul într-o reuniune în care să se ia act de noile date ale situației și să se emită o declarație politică. Dezlegarea situației se află acum în mâinile forului legislativ, ca principal cadru al exprimării interesului public și ca putere a statului ce întruchipează în primă linie suveranitatea poporului. Este de luat în seamă împrejurarea că legitimările și delegitimările, soluționările confuze sau după “regula faptului împlinit”, au efecte dramatice nu numai în funcționarea instituțiilor (ceea ce ar fi un motiv suficient), ci și în cultura, educația, evoluția durabilă a unei țări. Confuziile se plătesc, cu atît mai mult în cazul unei națiuni. A nu face nimic ar echivala cu a lăsa o rană deschisă în istoria țării, pentru care cineva va trebui să răspundă, mai degrabă sau mai târziu. Ar fi încă o confirmare a ipotezei unei neputințe endemice, de această dată nu a poporului – care, în chip evident, și-a făcut datoria – cât a celor care i-au preluat conducerea.
(Articol apărut în Cotidianul, 08.07.2013)