Cum și-ar putea dobândi Uniunea Europeană unitatea de acțiune? Întrebarea a revenit cu ocazia crizei emigranților, care a etalat divergențe între statele componente. Iar crizele care pot urma, ale unei lumi în schimbare, vor readuce întrebarea în actualitate.
Ne aflăm, desigur, după înfăptuiri pe cursul unificării în Europa. Le-am descris în Filosofia unificării europene (CUP, 2003), iar aici le rezum doar. În Europa s-a generalizat economia de piață. S-au format moneda unică și sistemul bancar european. Pluralismul politic și democrația liberală au fost generalizate, la rândul lor. Un sistem de drept european (având Curtea de Justiție ca nucleu) prinde contururi. Frontierele au fost absorbite în sistemul Schengen. O cultură ce are ca referință Europa unită și-a făcut loc. Suntem după primele acorduri privitoare la cetățenia europeană, drepturi ale cetățeanului și recunoașterea Uniunii Europene ca entitate.
Realizările nu sunt neglijabile. Paharul este, totuși, abia pe jumătate plin. Piața este comună, dar așteptarea ca ea să reducă disparitățile de dezvoltare nu s-a confirmat. O sărăcie, fie ea și relativă, urcă spre mijlocul unor societăți. Disparitățile sociale nu numai că nu au dat înapoi, dar au crescut. Partidele democratice nu au putut preveni derapajele autoritare. Nu s-a izbutit includerea cetățenilor în procesul decizional al Europei unite. Înfloresc, din nou, particularisme (naționalime, separatisme etc.) ce păreau depășite. Vechi demoni revin pe nesimțite.
Ca urmare, proiectul european este confruntat azi cu o agendă încărcată de neajunsuri, crize și nesiguranțe. Criza demografică, nesiguranța surselor de energie, grava lipsă de lideri, desfigurarea democrației, apatia politică, scăderea nivelului profesional, slăbirea eticii muncii, suspiciunea față de valori, reluarea tehnicilor autoritare, absența de la deciziile mondiale, reducerea inovației culturale, neîncrederea în viitor – grevează viața europenilor. Rezolvarea acestor probleme trebuie începută de undeva anume. Rămân la opinia că abordarea ce permite cuprinderea în arcul rezolvărilor a întregului spectru de probleme începe cu democratizarea (vezi detaliat în The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, 2012). Relansarea Europei prin democrație ca formă de viață, stat social reconstruit, naturalizarea economiei, renovarea politicii, reasumarea viitorului are, după părerea mea, mai multe șanse de a curma crizele și nesiguranțele decât abordările concurente.
În urmă cu câțiva ani, ministrul de externe german m-a invitat să particip la discuția privind acțiunea Europei unite în domeniul securității, pe baza documentului Strenghtening Europe’s ability to act în the area of security policy. It is hight time. Abordarea concepută de parlamentarii Andreas Schockenhoff și Roderich Kiesenwetter (30 mai 2012) pleca de la premisa că Europa sigură presupune “to establish greater European commonality” în condițiile recunoașterii “dependențelor mutuale”. S-a spus pe bună dreptate că abordările “à la carte” nu dau rezultate. Am fost și sunt de părere că o integrare europeană mai accentuat instituționalizată, dar consolidată prin democratizare, este soluția.
În urmă cu câțiva ani, se mai putea crede că organizările existente fac față timpului. Or, chiar și numai după cele trei crize ale anului 2015 – atacurile teroriste în inima Europei, criza Greciei și criza imigranților – organizările Uniunii Europene de azi nu mai pot fi scoase din discuție. Ele resimt nevoia unei capacități integrative mult sporite. De aceea, la rândul meu, asum astăzi întrebarea: ce formă ar trebui să ia Uniunea Europeană pentru a funcționa ca entitate fără fisuri? și încerc formularea unui răspuns.
După experiențele recente, este limpede că Uniunea Europeană ar trebui să prevină absența ei de la decizii majore care se iau în lume, cum s-au petrecut lucrurile cu prilejul promițătoarei “primăveri arabe”. Ea ar trebui să dispună de soluții bine pregătite, evitând precaritatea celor din criza Greciei. Ea ar trebui să evite acțiunea incoerentă care s-a etalat cu prilejul crizei emigranților. Ea nu poate rămâne pasivă față de recrudescența extremismului. Ea are de găsit ieșirea din situația în care identitatea europeană se trăiește mai mult ca una geografică. Ea are de conceput soluții competente pentru crize economice și de administrare, dar și la crize de legitimare, de motivație și de identitate, care pot fi paralizante.
Cine cunoaște dosarul unificării europene își amintește formulele de conducere ce s-au avansat spre discuție în anii nouăzeci: “Europa directorială” (cu Germania și Franța la conducere), „Europa realistă” (cu flexibilizarea normelor de integrare), „Europa geometriei variabile” (recunoscând viteze de integrare diferite pentru diversele domenii), „Europa diferențială” (cu asumarea variată de către țări a obiectivelor integrării), „Europa integrării treptate” (cu individualizarea pe țări a măsurilor integraționiste). Din acea discuție au rămas subliniate valoarea “subsidiarității” și două recunoașteri – a nevoii ancorării oricărui pas major în formarea democratică a voinței politice și a diferențelor de pondere dintre țări. Trecerea la Uniunea Europeană, prin tratatul de la Maastricht (1992) și mai ales completările de la Lisabona (2007), a mutat problematica, ridicând-o la una nouă, și a adus în avanscenă problema conducerii, mai explicit ca oricând.
Dincolo de manifestări ocazionale, trebuie recunoscut că discuția asupra acestei probleme este stagnantă de ani buni. Poate că și din cauza dificultăților redutabile. Uniunea Europeană are de conciliat imperative aparent opuse – eficiența deciziei cu ancorarea ei în voința cetățenilor, respectarea voinței mulțimii națiunilor cu forța de a promova decizii, asigurarea unității propriilor rânduri într-o lume în care geometria supraputerilor se schimbă. A devenit însă limpede că dacă vrem Uniune Europeană, atunci este vorba de ceva nou în istorie, iar pentru ceva nou este nevoie de idei noi. Cum spunea Einstein, nu poți atinge scopuri diferite făcând tot timpul același lucru.
Cei mai influenți gânditori europeni acuză, pe bună dreptate, o „blocadă a gândirii (Denkblokade)”, ce constă în aceea că, în numele unui realism prost înțeles, se fac corelații discutabile. Unii argumentează, de pildă, că, în loc să se derive suveranitatea din procesele democratice, aceasta continuă să fie derivată din autarhia statului. Aș adăuga că și în numele unui idealism prost înțeles se fac corelații discutabile. De pildă, apartenența la Uniunea Europeană este luată ca pretext pentru a nu mai respecta voința exprimată democratic a unei țări. Ambele situații probează că în Europa mulți oameni sunt legați de anumite reprezentări ale statului și democrației ce provin din aceea că republicanismul, națiunea, democrația, în înțelegerea răspândită și astăzi, se originează, împreună, în Revoluția Franceză.
Istoria ne obligă însă să înțelegem mai profund și statul și democrația. Pe de o parte, înseși procesele de integrare care au avut loc, începând cu deplasările forței de muncă de după Al Doilea Război Mondial, au schimbat situația din Europa, încât premisele unificării sunt mai generoase. Pe de altă parte, nu dispunem încă de o democrație efectivă în afara cadrului național, încât pașii înainte trebuie gândiți folosind acest cadru și nu în pofida lui.
Sunt de părere că, în această ordine de idei, se cuvine asumată distincția dintre stat ca și coordonare a activităților unei comunități naționale și stat ca impunere a granițelor înăuntrul Uniunii Europene. Statul controlor își poate reduce ponderea, dar statul ordonator rămâne condiție a funcționării cu succes a instituțiilor democrației.
Pe de altă parte, nu este ușor să faci astăzi plauzibilă ideea că democrația protejează legalitatea, drepturile și libertățile, căci poți fi contrazis de unele fapte. Dar nu suntem opriți să concepem mai riguros democrația însăși. În orice caz, a devenit adecvată distincția dintre democrația redusă la alegerea periodică a reprezentanților și democrația ca formă de viață. În definitiv, controlul democratic asupra celor aleși nu ar mai trebui redus la momentul alegerilor, ci ar trebui continuat în forme instituționale clarificate. Pe deasupra, cum Habermas remarca, suntem prea tributari înțelegerii “colectiviste” a democrației, în dauna priceperii sensului ei (Zur Verfassung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011, p.52), și reducerii democrației la o chestiune de număr de voturi obținute în condiții de informare lacunară a populației. În sfârșit, pentru a preveni nedreptățile ce rezultă din înseși legile eronate și prost formulate, trebuie legată pe față aplicarea drepturilor și libertăților cu demnitatea umană.
În acest moment, sunt la dispoziție patru alternative de răspuns la întrebarea: cum ajunge Uniunea Europeană să acționeze ca unitate? Sintagmele “Europa democrației interguvernamentale”, “Europa statelor naționale”, “Europa cosmopolitismului” și “Europa construcției treptate” le exprimă sugestiv. Să le evaluăm succint.
Formula “Europei democrației interguvernamentale”, ce se practică acum, are meritul că a reușit să dea formă unificării europene. Acest merit este, desigur, istoric. Formula are însă neajunsuri care s-au văzut bine în crizele și nesiguranțele ultimilor ani. Ea antrenează pierderea suportului de masă, căci nu există nici o siguranță că reprezentantul formal al unei țări în Consiliul European este efectiv exponent al voinței cetățenilor acelei țări și că, instituțional, reprezentarea cetățenilor este suficientă. Formula nu poate feri de crize Europa unită. Ea are succes câtă vreme dezvoltarea economică este susținută și nivelul de trai rămâne mai ridicat, dar va trebui complementată cu integrarea atinsă prin aplicarea de proceduri democratice de decizie.
Revenirea la „Europa statelor naționale” are de partea ei avantaje: până acum, numai în statul propriu (cu drepturi și libertăți catalogate) cetățenii se integrează democratic, numai așa ei dobândesc capacitate de acțiune împreună (formând o națiune), numai în acest cadru (mai ales pe baza împărtășirii aceluiași sistem de drept) s-au generat solidarități cetățenești. Formula reduce însă Uniunea Europeană la o alianță tocmai într-o epocă în care statele naționale depind mai mult ca altădată de „societatea mondială”. Pe deasupra, în condițiile noii geometrii a supraputerilor, Europa scindată nu va mai fi decât actor secundar, după ce marile avantaje ale Uniunii Europene – între care piața comună și relaxarea frontierelor – se vor fi risipit.
Aplicarea imediată a democrației la nivelul Uniunii Europene – cu alegerea de fapt a unui parlament legitimat să adopte legi pe scară completă – se lovește de obstacole greu de trecut astăzi. Deși sunt deja progrese pe calea insitituționalizării dreptului european, mai trebuie lucrat la a lămuri cum se poate face obligatorie jusriprudența europeană la nivel național. Formula „Europei cosmopolite” trece prea lejer peste faptul că nu există deocamdată garanții de drepturi și libertăți pentru cetățeni în afara statului național. Ea nici nu dispune la această oră de o lămurire teoretică, căci democrația pe care cultura europeană ne-a transmis-o a fost elaborată, cum remarca Pierre Mannent (La raison des nations, Gallimard, Paris, 2006) pentru cadrul național. Peste toate, rămâne improbabilă cedarea de autoritate din partea statelor existente în afara unor asigurări mai profund gândite, după cum este greu de realizat ceva analog suveranității poporului la scară europeană, chiar dacă nu scepticismul este aici soluția.
În situația dată, formula „construcției în trepte” devine tentantă. Adepții ei argumentează că suntem în Europa după decenii de acțiuni de integrare, în care s-au uzat vechi limitări statale și a sporit încrederea în reglementări europene. În plus, analogia cu formarea SUA oferă bune puncte de sprijin. Dar, spre deosebire de Uniunea Europeană actuală, care procedează, în fapt, ca un fel de „federalism executiv”, „Europa construcției în trepte” trage consecințe din fiecare dintre cele trei componente ale democrației, pe care noile teorii le delimitează: socializarea de persoane libere și egale, organizarea capacității de acțiune colectivă și solidaritarea cetățenească între persoane care nu se cunosc direct. Numai dacă se revine la democrație se pot risipi temerile actuale că unificarea duce la subordonare. Punctul de plecare este, ca și la James Madison, conceperea unei federalizări a Europei, fundamental democratică, prin recursul la ceea ce se numește astăzi un „pouvoir constituant mixte”, ce se compune din reprezentanți ai statelor și ai cetățenilor, sau, ceva mai simplu, din asemenea reprezentanți ai statelor care sunt capabili să acționeze și ca cetățeni. Ridicarea la rang european a partidelor politice, reechilibrarea relației dintre Consiliul European, Parlament și Comisia Europeană, organizarea „sferei publice europene”, schimbări în informarea cetățenilor ar face ca aceștia să fie incluși în cercul deciziilor și ar crește motivarea lor.
Analogia dintre construcția Uniunii Europene și formarea Statelor Unite întâlnește, însă, limite importante. Cea din urmă a beneficiat de relativa izolare în raport cu forțele de atunci ale istoriei, ceea ce nu se poate spune despre prima. Formarea SUA a mai beneficiat de premise spirituale, eminamente religioase, legate de căutarea unui loc pentru a realiza intens trăita „împărăție a lui Dumnezeu” de către refuzații sorții în Europa. Unificarea europeană are la dispoziție doar un tărâm secularizat, pe care motivele de acțiune sunt mai mult profane.
Foarte probabil, orice soluție va conține trepte. În cazul „Europei construcției în trepte”, problema care se pune este de a lua în considerare nu doar potențialul de schimbare a unei situații, ci și piedicile. Formula nu ne spune deocamdată cum vor putea fi înlocuite abordările îmbrățișate de o birocrație enormă, remunerată excesiv în raport cu sărăcia de performanțe și cu viața din jur, care s-a obișnuit să gândească în clișee și a fost stabilită în multe cazuri prin trimiterea la Bruxelles a unor persoane fără relief, care nu erau de trebuință acasă. Această birocrație umflată nu renunță ușor la avantaje. În plus, în situația dată, viteza schimbărilor nu poate fi oricare, amânările însele săpând deja la temelia încrederii în noul edificiu. Cineva va trebui să preia inițiativa schimbărilor.
Forța executivă instituționalizată cea mai înzestrată cu mijloace, de care Europa aflată pe cursul unificării dispune deocamdată, este cea reunită în instituțiile de acum. De aceea, opinia mea este că dintre cele patru alternative, cea mai practicabilă pentru a înzestra Uniunea Europeană cu unitatea de acțiune este modificarea primei („Europa democrației interguvernamentale”) prin repunerea ei în mișcare din perspectiva celei de a patra („Europa construcției treptate”), după ce aceasta din urmă își asumă ca obiectiv debirocratizarea Europei unite.
Un inventar sumar al piedicilor în calea procesului unificării arată că acestea provin dintr-o tradiție devenită tenace a lucrului deja făcut, a neîncrederii și a lipsei de viziune, care se simt reconfirmate de recentele forțări din partea executivului european, ca și de acțiunile unor state. Piedicile provin și din carențele culturale ale unei intelectualități care vede în organizările actuale „sfârșitul istoriei”. În Europa actuală se trăiește, de fapt, nu numai „criza viitorului”, ci, înainte de aceasta, cecitatea unor intelectuali față de adevăratele probleme ale cetățenilor, ca și penuria de idei care să ducă dincolo de ceea ce este. Se mai trăiește de fapt și acomodarea – continuu acoperită de maxime oportuniste – cu neajunsurile cunoscute de ani de zile și cu amânarea la nesfârșit a rezolvărilor.